Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Rezistenţa prin cultură

Vladimir BEŞLEAGĂ

Alte articole de
Vladimir BEŞLEAGĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

S-au făcut auzite în mass-media, în special după 1990, opinii precum că sub regimul totalitar comunist în R.S.S.M. nu am avut nici rezistenţă, nici disidenţi, după cum nu am avut samizdat şi nici literatură de sertar. La fel s-a afirmat că nu am avut nici rezistenţă antisovietică organizată, în grup, cu program... Totalmente greşit! De îndată ce a fost posibil, după destrămarea imperiului ruso-sovietic, cu deschiderea arhivelor, a ieşit adevărul la lumină, astfel că s-a spulberat minciuna că această frântură de neam românesc din răsărit ar fi acceptat, fără crâcnire, jugul colonial, „raiul comunist”...
În pofida monstruoaselor crime, a genocidului declanşat după reocuparea Basarabiei în 1940 şi 1944 împotriva populaţiei de aici, – măcelărirea a sute de mii de basarabeni în război, a deportărilor în masă, a altor sute de mii exterminaţi prin foamete organizată, drept pedeapsă pentru revenirea basarabenilor în 1918 la Patria-mamă România şi participarea, în prima fază, la războiul antisovietic, – spiritul demnităţii umane şi al rezistenţei în faţa invadatorului barbar, venit sub masca de „eliberator”, a rămas viu, neînfrânt!
Această forţă de rezistenţă s-a manifestat în sânul marii majorităţi a populaţiei – să amintim doar sintagma celebră: aşa e cu ruşii! aşa e la ruşi! – dar mai pregnant în mediul intelectualităţii, al clerului, al acelei părţi care s-a format ca oameni de cultură în perioada antebelică, cu şcoli şi facultăţi româneşti, chiar şi numai cu licee, şi care a supravieţuit terorilor regimului dintre 1940-1953... Dacă în timpul marilor execuţii din anii 1937-1938 au căzut jertfe nevinovate zeci de scriitori ce-au activat în R.A.S.S.M., atât basarabeni, cât şi transnistrieni, dar şi emigranţi din România, apoi după ocuparea Basarabiei represiunile au continuat fie şi sub formă de deportări. Rezultatul a fost acelaşi: puţini au supravieţuit calvarului stalinist...
Dacă în primii ani de ocupaţie sovietică a existat o rezistenţă în faţa regimului sub formă de organizaţii, de grupuri politice, după anihilarea acestora, centrul de luptă s-a deplasat în adâncul fiinţei naţionale, focalizându-se asupra apărării şi menţinerii vii a conştiinţei româneşti, şi asta pe segmentul unităţii şi integrităţii culturii, al averii spirituale a moldovenilor de la est de Prut cu întreaga naţiune română: limbă, istorie, tradiţie, obiceiuri... Ne vom aminti aici actul de curaj al basarabeanului Nicolai Costenco, cel care a cutezat să afirme în faţa demnitarului comunist Nichita Hruşciov că limba română este adevărata limbă literară a moldovenilor, iar nu făcătura păsărească, aşa-zisa moldovenească adusă de peste Nistru cu tancurile, dar şi strigătul de bucurie al transnistrianului Nicolae Ţurcanu: „Salut, dulce Românie, / Frate, soră, mamă, tată” / Noi îţi zicem: Bună ziua / Şi adio niciodată!”, fapte pentru care ambii au făcut ani lungi şi grei de gulag...
În 1953 piere tiranul şi călăul popoarelor, Stalin. În 1956 este condamnat „cultul personalităţii”, se deschid porţile lagărelor de pe imensul imperiu şi se produce ceea ce s-a numit în epocă „dezgheţul hruşciovian”, adică o anume destindere / liberalizare a sistemului social. Profitând de aceste condiţii, intelectualitatea basarabeană, oamenii de creaţie, studenţimea şi-au manifestat crezul naţional românesc, prin diverse forme şi mijloace. În aceşti ani au apărut la editurile din Chişinău opere ale clasicilor români, nu doar ale celor originari din Moldova istorică, printre care Coşbuc şi Caragiale, iar în ediţia Alecu Russo este inclusă, pentru prima şi ultima dată sub regimul comunist din R.S.S.M., Cântarea României, în volumul de opere a lui Miron Costin – De neamul moldovenilor, scriere fundamentală a conştiinţei naţionale româneşti. Mai mult! În aceşti ani au loc vizite ale scriitorilor de la Chişinău la Iaşi, ieşenii vin la Chişinău, se succed concerte ale artiştilor din ţară aici, la noi. La Chişinău este deschisă şi funcţionează cu mult succes o librărie de carte românească, masele largi din toată republica, însetate de scrisul românesc, se abonează la presa din România, astfel că revistele de literatură şi cultură, dar şi cele pentru copii şi femei, printre care „Contemporanul”, „Femeia”, „Arici pogonici”, înregistrează în unele localităţi cifre de sute de exemplare!
Revista Uniunii Scriitorilor îşi schimbă denumirea din „Octombrie”, cu care a apărut mulţi ani, în „Nistru”, redactor-şef fiind numit intelectualul de marcă şi poetul de talent George Meniuc, care, susţinut de alţi colegi, deschide paginile ei pentru întreaga literatură românească.
Tot în acest an este inaugurată, în plin centrul capitalei, Aleea Clasicilor, care, după proclamarea independenţei Republicii Moldova, a devenit Aleea Clasicilor literaturii române, simbol al unităţii de cultură, istorie, conştiinţă naţională şi apartenenţă a noastră la naţiunea română.
Dar sistemul totalitar nu putea tolera decât pentru un scurt timp asemenea fenomene şi, astfel, precum a procedat în anii ’30 în R.A.S.S.M., declanşând operaţia de exterminare a intelectualităţii sub denumirea de cod „România”, aşa a pus la cale campania împotriva procesului de regenerare a conştiinţei naţionale sub lozinca luptei împotriva naţionalismului moldo-român burghez. Primul semnal de atac a fost dat de oficiosul partidului „Comunistul Moldovei”, care în numărul trei pe anul 1959 publică un articol belicos intitulat Cu privire la problema reflectării corecte a gândirii social-politice din Moldova, având ca scop blamarea a tot ce fusese realizat în anii precedenţi de către oamenii de cultură şi de bună credinţă pentru recuperarea şi repunerea în circulaţie a valorilor spirituale naţionale. Fapt nemaiîntâlnit în practica presei sovietice, mai cu seamă în Moldova aflată sub regim colonial: în numărul 6 al revistei „Nistru” din acelaşi an apare la rubrica Revista presei o replică la acel op. Autorul ei, redactorul-şef adjunct Nicolae Romanenco, ia în zeflemea afirmaţiile autorului demagog.
Anul 1959 este anul când s-a produs o mare confruntare între forţele naţionale sănătoase ale românilor basarabeni şi sistemul totalitar comunist. Se împlineau 600 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei. Arhivele au păstrat documente care atestă faptul că societatea a dorit să sărbătorească acest eveniment, dar marii ideologi au decis categoric: singura dată care poate fi marcată este anul 1812! Au intuit cerberii regimului că, în afară de cei 600 de ani de la fondarea statului moldav, se împlineau şi 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, ceea ce putea servi ca un moment de explozie antisovietică.
Atunci s-a pus în mişcare întreg mecanismul ideologic de presiune şi represiune. Cum în aceeaşi revistă „Nistru” nr. 6 din 1959 apare virulentul pamflet intitulat O prefaţă agramată, vizând culegerea de materiale din broşura Straniţî drujbî cu un text înainte de savantul moldovenist A.T. Borşci, pamflet semnat cu pseudonimul V. Zamă şi care nu altul era decât profesorul universitar, proaspăt expulzat de la Universitate, Vasile Coroban, ce demasca ignoranţa pretinsului savant prin cuvintele lui Cicero: „Hoc est maximum ignorantiae malum” (Iată în ce constă cea mai gravă calitate a ignoranţei), partidul comunist, unic şi infailibil, a decis convocarea unei plenare, la care să fie distruşi naţionaliştii moldo-români feudali şi burghezi totodată!
Numai că, la fel cum s-a întâmplat pe 9 aprilie în 2009 (ca să vedeţi ce coincidenţă de cifre: şi atunci cifra a fost 9, şi acum 9!), tineretul a fost acela care a dat expresie năzuinţelor profunde ale neamului, mai exact junii scriitori, ziarişti, actori. Ei au decis că, în pofida deciziilor luate de potentaţii zilei, vor marca istorica dată. A fost organizat un comitet anume, care a formulat un text de invitaţie şi un cerc de participanţi... Numai că s-au găsit printre cei selectaţi şi delatori, care au adus la cunoştinţa organelor respective planurile tinerilor şi acelea au luat măsuri de prevenire.
O altă coincidenţă a fost în august 1959, după marea rebeliune a credincioşilor din satele de codru, care au apărat timp de 10 zile şi zece nopţi mănăstirea Răciula, dar au fost atacaţi de forţele de ordine, făcând morţi şi răniţi, în acel august apărând un număr de revistă satirică „Chipăruş”, în care erau prezentate texte virulent critice vizând politica antinaţională a regimului. Or, s-ar putea face afirmaţia că a fost un august fierbinte! Organele puterii s-au sesizat imediat, luând măsuri drastice – de destituire a persoanelor de conducere a ambelor reviste – „Nistru” şi „Chipăruş”, dar şi a unei serii întregi de tineri scriitori activând ca jurnalişti... Totuşi data istorică a fost marcată, chiar dacă într-un mod cu totul neobişnuit, original: înşelând vigilenţa KGB-iştilor care au închis localul ales pentru întrunire, tinerii au mers la gara feroviară, unde tocmai urma a pleca la studii la Moscova un mare grup de actori, şi acolo, în restaurant, în prezenţa unui numeros public, încing o magnifică „Horă a Unirii”! După care trei dintre aceştia, de acum pe înserate, vin în centrul oraşului şi..., apropiindu-se dinspre grădină, de unde sticleţii nici nu se aşteptau, depun florile recunoştinţei la picioarele lui Ştefan cel Mare. Se cuvine să fie cunoscute pentru istorie şi pentru generaţiile mai noi numele acestor suflete curajoase: Petru Cărare, Gicu Vodă şi Vlad Ioviţă.
Plenara ceceului comunist din septembrie a aceluiaşi an a marcat un atac pe toată linia asupra intelectualităţii, asupra conştiinţei naţionale care se scuturase oarecum din amorţeala ce-i fusese inoculată. Iată doar câteva detalii: „La Universitatea de Stat... la sfârşitul anului de studii au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice numeroase fapte de manifestare a unor stări de spirit naţionaliste în sânul unui mic (sic!) grup de studenţi, inclusiv în rândurile unor absolvenţi ai Universităţii: Andronachi, Bătrânu, Badiu, Ababii, Tecuci şi alţii. Astfel, Andronachi, intoxicat de literatură română burgheză, pe care i-a pus-o la dispoziţie nu altul decât acelaşi Coroban din fondurile pentru uz intern ale filialei Academiei, a recurs la declaraţii cu caracter naţionalist. Acesta afişa în căminul studenţesc foi volante scrise de mână, făcea pe caiete note cu următorul conţinut: „Trăiască România în hotarele ei de altădată, jos ocupanţii!”, „Jos cu alfabetul rus, trăiască al nostru, cel latin!”, „Trăiască naţiunea noastră, domnilor!”. La o adunare a studenţilor... acesta a declarat că „problema Basarabiei nici până în prezent nu a fost rezolvată”.
Cel care pe parcursul anilor de regim totalitar, de fapt, pe parcursul întregii sale vieţi şi activităţi a atacat minciuna cu tot patosul lui satiric, a fost profesorul şi omul de mare puritate morală Vasile Coroban. Domnia Sa a constituit ţinta în care au bătut slugoii regimului la acea întrunire, calificându-l în fel şi chip, printre care slugoi s-a aflat şi celebrul poet ilegalist Emilian Bucov, care l-a acuzat pe poetul Meniuc de decadentism, iar ulterior avea să publice în oficiosul comunist „Moldova socialistă” o invectivă contra lui Vasile Coroban, intitulată Oracol fals, pe care în micimea sufletului său nu o semna... Citim finala acelui text ruşinos: „Nici Coroban, nici altcineva – nimeni nu va stăvili furtunoasa dezvoltare a culturii norodului nostru – naţională ca formă, socialistă prin conţinut”. Despre care memorabilă formulă profesorul Coroban spunea cu tot sarcasmul său: „Literatura sovietică... trebuie să fie socialistă d.p.d.v. al conţinutului şi... naţională... de formă!”
Unul din momentele cu adevărat istorice, când s-a manifestat la un înalt nivel de tensiune rezistenţa conştiinţei naţionale a românilor din R.S.S.M. sub regimul comunist totalitar, a fost acela al memorabilului Congres al III-lea al scriitorilor din 14-15 octombrie 1965. Există un întreg complex de circumstanţe care au premers şi au alimentat acest eveniment.
Iată doar câteva dintre acestea.
Mai întâi, după plenara comunistă din toamna lui 1959 oficialităţile, sub diriguirea noului prim secretar al PC(b) din Moldova Ivan Bodiul, a pus în aplicare un plan-program drastic de ofensivă asupra intelectualităţii şi activităţii acesteia, în special asupra oamenilor de creaţie. În sfera învăţământului superior a fost marginalizată, ba chiar scoasă din uz limba română ca limbă de predare. Manualele – sechestrate şi arse... A pornit o avalanşă de ediţii antinaţionale, scrise la comandă, toate în ruseşte, de tot felul de grafomani, care însă, fiind îndreptate împotriva a tot ce e naţional, erau tirajate în sute de mii de exemplare, consumând astfel potenţialul de hârtie şi mijloacele financiare ale singurei edituri care exista în republică. Sub diriguirea satrapului Bodiul, un zootehnician cu veleităţi de... filozof, pe parcursul câtorva ani nu au fost admise spre publicare decât foarte puţine cărţi în româneşte – editurile scoteau ediţii de sute de mii de exemplare de cărţi venite de la centrul moscovit.
În învăţământul mediu se proceda la comasarea şcolilor naţionale cu cele ruse, astfel că acestea deveneau mixte, ruso-moldoveneşti, de fapt, unelte / forjerii pentru promovarea deznaţionalizării / rusificării noilor generaţii. Grădiniţele care începuseră pe timpul dezgheţului să fie deschise ca instituţii naţionale au fost iarăşi desfiinţate.
În fine, întrunirile de la uniunile de creaţie erau în permanenţă centre de spălare a creierelor, de atacuri asupra a tot ce mişca viu, creator, original. Într-un cuvânt, gândirea normală, firească era băgată în patul îngust, mortificant al lui Procust...
În ordinea stabilită sub regimul sovietic, congresele scriitorilor aveau loc o dată la cinci ani (faimoasele cincinale! după cum se desfăşurau şi congresele partidului), de data aceasta trecuseră şapte ani (iarăşi o inovaţie!) şi abia în acel an, 1965, preşedintele Ion C. Ciobanu veni în mijlocul scriitorilor cu vestea: „Comitetul central ne-a dat voie să facem congresul!”.
De ce a fost admis aşa de târziu? De ce s-a întâmplat asta?
În afară de cauzele expuse mai sus, este necesar a preciza că în sânul intelectualităţii se formase o stare de spirit foarte critică împotriva regimului bodiulist instaurat, care nu doar că înăbuşea procesele de creaţie, ci procedase şi la o drastică ofensivă împotriva cadrelor naţionale – şi în învăţământ, şi în sfera organelor de conducere din administraţie, dar şi în cea politică... În acest context, tineretul de creaţie – scriitori, ziarişti, care nu mai puteau fi acuzaţi de ideologie burgheză naţionalistă (ca cei cu studii făcute în România interbelică), au pornit o mişcare masivă, energică, cerând schimbarea stării de lucruri, şi mai întâi a conducerii Uniunii Scriitorilor. „Vrem conducere nouă! Vrem conducere tânără!” – acesta era dezideratul (imperativul!) noii generaţii.
Congresul III al U.S. din Moldova şi-a desfăşurat lucrările pe 14 şi 15 octombrie 1965 în sala Teatrului Naţional, azi „Eminescu”, pe atunci „Puşkin”. Ca la toate întrunirile de acest gen au fost invitaţi delegaţi din toate republicile sovietice, numărul oaspeţilor depăşind cifra de 30 de inşi... Dar şi din republică, din teritoriu. Afară de asta, intrarea era liberă, fără restricţii, astfel că a venit mult tineret... Conform tipicului oratorii, adică scriitorii noştri, expunându-şi de la tribună ideile şi sugestiile, urmau să vorbească în ruseşte, ca să fie înţeleşi de oaspeţi... Aşa se proceda sub regimul totalitar comunist: dacă într-un grup / colectiv / o întrunire se afla un rus sau un ins de altă etnie care nu pricepea limba autohtonilor (şi totdeauna se găsea un asemenea exemplar), atunci aceştia erau obligaţi, dar obligaţi! să apeleze la marea limbă a lui Ilici!
La Congresul al III-lea al scriitorilor din Moldova acest principiu idiot a fost dat peste cap. Deşi stăteau în prezidiu prim-secretarul I. Bodiul, şeful guvernului, numeroşi alţi demnitari (în total 37 de persoane), oaspeţi de pe tot întinsul imensului imperiu, de la calmâc la kirghiz, de la ruşi la bieloruşi, lucrările congresului, ca printr-un consens unanim, s-au derulat în proporţie de 90 la sută în româneşte... Doar câţiva participanţi, pronunţându-se în dezacord total cu spiritul congresului, au vorbit în ruseşte: grafomanul Iurie Barjanschi şi incultul academician Iosif Varticean (de altfel, acesta, după cum au arătat ulterior arhivele, era un vechi şi înveterat agent KGB-ist).
În continuare vom expune, succint, câteva momente din cele ce au fost rostite de la tribuna acestui exploziv for al scriitorilor, la care au participat, alături de membri ai Uniunii, şi reprezentanţi ai învăţământului mediu şi superior din republică...
Gheorghe Vodă, scriitor: „Universul literaturii noastre e fals. Cei pe care-i numim noi cititori sunt complet superiori autorilor de aşa-zise monografii, cărţi de etnografie şi geografie. Omul nostru e spiritual, nihilist, bârfitor, muncitor, păcătuieşte, iar literatura creează nişte eroi cu un univers de gândire abstract, primitiv, oameni-articole de ziar, lozinci ambulante, sau mai bine-zis placarde cu picioare. Omul contemporan şi contemporanul din literatură diferă unul de altul cel puţin ca omul de... maimuţă.
Viaţa se constituie din contraste, din evenimente spontane, din abateri de la linia generală...”.
„A aşterne pe hârtie ceea ce ştii conştient, nu înseamnă, realmente, nimic, nu te duce nicăieri, spune Artur Miller. În procesul scrierii există o luptă pentru a scoate la iveală aceea ce nu ştii tu însuţi...”
„De cele mai multe ori, ba chiar întotdeauna, noi scriem numai ceea ce ştim superficial, neaprofundat, după cum ni se cere, scriem aşa cum scriu toţi şi dacă un scriitor din Tambov sau din altă parte a ţării a scos o carte despre un cultivator de ridiche, deci haide să avem şi noi eroi ai cărţii – cultivatori de ridiche!”.
„Adevăratele opere de artă sunt acelea care au în ele probleme umane existente. Dacă există conţinut, atunci scriitorul are şi limbă, şi stil. A face cuvinte e prea puţin. Şi fiecare poate deveni făcătorde cuvinte, mă exprim prin cele spuse de Marin Preda: În ţara noastră sunt atâtea şcoli şi chiar dacă nu vrei, te învaţă cu forţa, dar totuna te învaţă...”
„Poezia, cum a spus un critic, nu a fost niciodată o copie, ci totdeauna o replică la real!”
Aureliu Busuioc, scriitor: „Într-un trecut nu prea îndepărtat, care încă nu a reuşit să se ducă pe apa Lethei, unii scriitori şi artişti plastici (printre care şi eu), au fost supuşi de la o înaltă tribună criticii pentru insuficienta atenţie şi stimă acordată indicaţiilor lui N. S. Hruşciov privind literatura şi arta. Nu vreau să-mi fac un titlu de glorie din faptul că am pus la îndoială idei şi păreri ce se debitau cu atâta uşurinţă şi într-un mod atât de categoric, dar aş vrea să ştiu, ce ar însemna arta, ştiinţa, literatura fără aceste blestemate îndoieli? Formule? Reţete gata? Dar literatura nu recunoaşte decât numai căutarea! Şi nu e un drept, căutarea e poate cea mai înaltă datorie a scriitorului!”...
„Avem scriitori buni: Blok, Tiutcev, Tolstoi, Balzac, Şolohov...
Cum explicăm atunci tirajele de o mie-trei mii de exemplare ale acestor scriitori de talie mondială şi tirajele de câte două sute de mii din agresiva maculatură a unui Muratov, Freilichman, Kolesnicov şi alţii?”
„Educatorii ne imploră: «Daţi-ne cărţi moldoveneşti pentru grădiniţe!»”
„Mii de cărţi moldoveneşti pentru preşcolari au putrezit prin depozite şi, acum câţiva ani, după ce au pierdut aspectul solicitat de comerţ, au fost tăiate şi aruncate la maculatură...”
„Dacă ai norocul să locuieşti în centrul capitalei noastre, te pândeşte nenorocul să traversezi întreg oraşul, undeva mai spre margini, ca să-ţi duci copilul la o grădiniţă, în care ar putea să vorbească în limba maternă. Iar dacă a reuşit să reziste acestor crosuri, îl aşteaptă apoi clasele întunecoase, înghesuiala şi curtea mai mică chiar decât cea a magazinului special de alături. Am în vedere şcoala nr. 1, singura şcoală moldovenească din centrul capitalei Moldovei!”
„În una din şcolile medii din raionul Anenii-Noi am fost prezentat de către directorul şcolii – învăţător de literatură – în felul următor: „Şcolari, azi o să vă întâlniţi cu scriitorii moldoveneşti Serghei Costenco şi Gavril Busuioc!”
„Întreaga lume, întreg globul pământesc a comemorat de curând 75 de ani de la moartea marilor noştri Eminescu şi Creangă. Pe acelaşi raft, în bibliotecile lumii întregi pot sta deopotrivă un Puşkin şi un Eminescu, un Gogol şi un Creangă, un Alecsandri şi un Jucovschi. De ce, dar, în capitala acestor mari moldoveni s-au găsit numai nişte stradele, nişte fundături, care să le poarte numele? De ce Moghileovscaia, Gospitalnaia, Cuznecinaia, Benderscaia, Sadovaia?”
„Oare un oraş care s-ar numi Lazo n-ar avea un nume mai în spiritul limbii ce-o vorbesc acei orăşeni decât Lazovsc, Octeabrsc, Dnestrovsc? Oare jocul de-a v-aţi ascunselea, care a durat atâta timp în jurul statuii lui Ştefan cel Mare, ar mai fi avut loc, dacă nu ne-am fi temut să ne mândrim public, că am dat istoriei o asemenea legendară figură?
Indiferenţa faţă de patrimoniul istoric-cultural al poporului poate fi interpretată la un moment dat ca o jignire a sentimentului de demnitate naţională.”
„Nu trebuie să uităm că dacă în raionul Soroca, de exemplu, putem întâlni mulţi intelectuali ce nu citesc nici „Cultura”, nici „Nistrul” şi nici cărţile noastre, tonul îl dau comitetul raional de partid şi comitetul executiv raional...”
Mihai Cimpoi, critic literar: „Putem înscrie cu certitudine acest adevăr pe frontispiciul literaturii noastre contemporane: se desfăşoară un intens proces de stabilire a valorilor”.
„N-au dispărut, desigur, confecţiile literare.”
„Femeile (mai ales poetele) au fost mai puţin prezente în fenomenul literar, justificând o vorbă rea, lansată de Saint-Beuve: „Femeile sunt capabile să inspire literatură, nu să o facă...”
„Petrea Cruceniuc semnează în ultimul timp versuri serbede... neglijenţele stilistice duc la neglijenţe de conţinut...
Cităm: «Precum s-adună puii la cloşcă
Ori fraţii reîntorşi dintr-un război,
Aşa şi-n jurul graiului lui Puşkin
Mulţimile de graiuri vechi şi noi...».
Sau iată un alt exemplu de ciudăţenie, de «găselniţă» poetică: «Rusia-i ca mama cea bună / O mie şi una de griji: să fie tractor şi covrigi»... (râsete în sală)”.
„Citind versuri de felul acesta, simţi o mare ruşine estetică!”, „...e nevoie imperioasă de asanare a manualelor, care sunt înţesate de aberaţii, ilogisme, absurdităţi...”
„În manualul de literatură moldovenească pentru cl. a VII-a (autori Kogan şi Pleşco) literatura clasică e prezentată de Alecsandri, Creangă, Eminescu, iar literatura contemporană – de Ion Canna şi Leonid Corneanu cu subiectele respective: „Analiza măiestriei literare”. Trebuie să ai mare tupeu ca să nu te intimidezi de o asemenea megieşie...”
„Un alt imperativ: rezolvarea problemei ortografiei limbii noastre şi a restructurării alfabetului în aşa fel, ca el să corespundă necesităţilor fonetice ale limbii...”
„...anumite aprecieri juste au fost amendate de somităţile literare. Astfel, unele aprecieri discutabile ale încercărilor literare ale lui Petru Cărare, Serafim Saca, Andrei Strâmbeanu au rămas programatice până azi...”
„Astfel, nu trebuie să considerăm drept îndrăzneală tendinţa unor tineri prozatori de a elimina din bucăţile lor vâzdoagele din pălării, florile de pe horn, portiţele de lozie sau din ostreţe, peste care priveşte câte un flăcău chipeş. Să căutăm, deci!”
Andrei Lupan scriitor. „...treptat-treptat s-au redus tirajele cărţilor... cărţile lipsesc din librăriile republicii!...”
„S-au închis gazete şi jurnale, s-au comasat (de fapt, au fost lichidate) edituri, reducându-se la minimum planurile şi tirajele literaturii artistice...”
„Cea mai dureroasă... este răspândirea cărţii... Moldova ocupă un loc ruşinos de codaşă între toate republicile...”
„Mai este o bubă... E nedreptatea care a fost făcută organizaţiei scriitoriceşti cu localul ei... De cinci ori în ultimii ani a trebuit să ieşim din localul nostru să ne căutăm culcuş în capitala Moldovei...”
Petru Osmătescu, profesor universitar la Politehnică: „Succesele scriitorilor tineri ne bucură mult. Ele continuă tradiţiile marilor noştri clasici.”
„Studenţii noştri se interesează de cultura şi literatura noastră...”
„Mă bucur că la un for atât de mare noi vorbim în limba noastră. Trebuie să continuăm aceasta cu îndrăzneală... Să nu fim nepăsători. Anunţurile, tăbliţele trebuie să fie scrise în limba noastră maternă, aşa cum se obişnuieşte în toate capitalele republicilor unionale. De exemplu, în Gruzia totul este scris în alfabetul gruzin.”
„De ce strada Ştefan cel Mare să se scrie Ştefan Velikii?”
„Se spune că teatrul nostru există din anul 1925. Teatrul nostru este mult mai vechi. Are o vechime de aproape 200 de ani! Trebuie să se spună adevărul.”
„Acum despre o problemă destul de importantă: încă de pe la 1957 se poartă discuţii cum să se adapteze alfabetul actual: cum să scriem: „й” sau „I” cu căciuliţă? Deoarece la baza limbii noastre e latina, e firesc ca alfabetul să fie cel latin (aplauze furtunoase). Prin anii 1932-1938 pe partea stângă a Nistrului era folosit alfabetul latin. Înlocuirea lui a fost o greşeală, ce poate fi corectată. Rezolvarea acestei probleme o cere realitatea şi ea nu trebuie neglijată (aplauze)”.
„...Colibaba, profesor de literatură, director de şcoală, Râşcani: «Limba este exponentul culturii unui om. Cu cât e mai vastă cultura omului, cu atât şi exprimarea lui e mai corectă. Nu e mult rău dacă s-a strecurat cuvântul «accesibil» în referatul nostru. Tov. Ciobanu n-a putut să-l rostească din cauza coardelor vocale» (aplauze).”
„Cineva vorbea aici despre literatura gândită şi scrisă forţat...”
„Elevii de la şcolile medii iubesc literatura. Ei îi cunosc pe Eminescu, Creangă, Zadnipru, Lupan, citesc şi Răscoala lui Rebreanu, şi Pădurea spânzuraţilor. Ei citesc în limba română pentru că învaţă limba franceză şi cunosc alfabetul.”
„Când primim câte o depeşă de la Chişinău pentru a da propuneri la manuale, noi ne pregătim nopţi întregi, facem adnotările şi propunerile cuvenite şi venim cu ele la minister, le prezentăm aici. Toţi aprobă şi spun că dăm idei foarte bune. Dar când vine manualul gata, nu găsim în el nimic nou (aplauze).”
Grigore Vieru, poet: „Chişinăul ocupă primul loc la criminalitatea printre copii şi adolescenţi...”
„La Chişinău nu poţi să iei masa la restaurant, pentru că cineva îţi poate scuipa în strachină...”
„La Chişinău trebuie să te uiţi bine sub picioare, pentru că poţi luneca pe borâturile beţivanilor...”
„Iar despre manuale... Abecedarul, cărţile de citire şi, în general, manualele noastre de literatură sunt văduvite de sentimentul plaiului natal...”
„Tovarăşe Barjanschi!.. Lasă-te dumneata de demagogie... Nu mai specula pe seama poporului. Pentru că aceşti tineri extravaganţi, cum le zici, aceşti tineri care au rămas fără părinţi morţi în război, aceşti tineri care în 1946-1947 s-au hrănit cu ştir şi lobodă, aceşti tineri care la 30 de ani stau prin spitale atacaţi de boli, aceşti tineri ştiu mai bine ca mata ce înseamnă popor (aplauze).”
Gheorghe Malarciuc, scriitor: „Multe dintre filmele noastre: Ion, Ileana; Lăzăreni sau Rediu-Mare sunt mai mult nişte atribute butaforice închiriate pentru perioada de turnare a filmului. Cum pot fi explicate asemenea episoade când familia unui ţăran la masă mănâncă mămăligă cu colţunaşi (râsete în sală). Sau cum, în alt film se declară că via este mâncată de omizi? (râsete în sală)”.
„Se vorbeşte mult şi pe bună dreptate despre frumoasa dramă Casa mare, dar mult mai puţin despre urâta dramă jucată la apariţia acestei piese.”
„E.S. Postovoi (secretar pentru propagandă şi agitaţie la C.C. al P.C.M.) a scris într-un ziar central un articol cu imputări la adresa Teatrului Armatei (din Moscova), care pusese în scenă piesa lui Druţă... «Aş putea aminti... istoria cu filmul Omul merge după soare, istorie care a avut şi jertfe în plan organizatoric. Am în vedere destituirea din postul de director al studioului a scriitorului Victor Şevelov, plecarea din republică a regizorului Kalic».”
„Sunt probleme admise pentru scriitori şi probleme tabu? Este vreun domeniu în care scriitorul nu trebuie să-şi bage nasul? Nu, nu există asemenea domenii!”
„Dintr-o pornire de conformism ieftin, din superficialitate sau lenevie cerebrală se găsesc oameni care ţin discursuri, publică articole întru susţinerea şi ilustrarea judecăţilor emise de şefi. Iar după destituirea şefului urmează ani şi ani şi pata nu se ia la spălat cu niciun fel de chimicale şi şărlătănie...”
„Eu fac parte din grupul liberal-independent (aplauze). Programul nostru nu recunoaşte teroarea ca metodă pentru îmbunătăţirea activităţii Uniunii Scriitorilor...”
Ion Druţă, scriitor: „...noi continuăm să aşteptăm când, în cele din urmă, vom avea un alfabet latin (aplauze îndelungate), care e natural să corespundă (aplauze) unei limbi de origine latină...”
„Barjanschi l-a acuzat pe Cimpoi că şade închis în casă şi citeşte ziare româneşti. Nu ştiu ce se citeşte la Orhei, dar la Chişinău se citesc foarte multe ziare. Printre altele – şi ziare româneşti. România e doar o ţară rudă cu noi ca limbă, ca istorie, o ţară socialistă ca şi republica noastră şi să nu ne grăbim a ridica un zid chinez de-a lungul Prutului (aplauze îndelungate).”
„Ceva despre limba literară. Alfabetul latin în cele din urmă o să-l obţinem...”
„De prin anul 1950 umblă Coroban pe străzile oraşului şi face oral o istorie a literaturii noastre. Face un fel de negustorie...”
„Acum, de-abia începând cu Mihai Cimpoi cred că vom avea o împrospătare a criticii literare...”
Iosif Varticean, academician: „...Vopros alfavita... necotorâie iz vâstupavşih (Druţă) postavili dovolno serioznuiu zadaciu... ia pozvoliu sebe vâscazati svoio otnoşenie (bătăi din picioare în sală).”
„Nigde ne napisano cito esli, scajem, narod romanscogo proishojdenia, to alfavit doljen bâti latinscogo proishojdenia...”
„Naconeţ, smutila menea odno utverjdenie odnogo iz oratorov (Raisa Suveică). Mama i papa modavane, a sân ideot v russkuiu şcolu (gălăgie în sală, strigăte: «Ruşine!»). Ia... proşeol russcuiu şcolu... ia gorjusi tem, cito ovladel velichim ruskim iazâcom...”
Reacţia forului de partid a fost promptă şi dură: aşa cum atestă participanţii la congres, în special cei care au avut cuvântul, au fost imediat convocaţi la C.C., pentru a fi supuşi spălării de creieri. Iată şi câteva formulări / concluzii / directive extrase din documentele epocii:
„Ţ.C. K.P. Moldavii postanovliaet:
„I. Priznati cito tretii siezd pisatelei Moldavii proşeol na nizcom organizaţionnom i politicescom urovne. Osuditi naţionalisticeschie tendenţii, proiavivşiesea v vîstupleniiah pisatelei Busuioca, Malarciuca, Druţă, Cimpoi, a tacje nepravilnoie otnoşenie c partiinoi critike i drughie nezdorovîie nastroienia...”
Secretari Ţ.K. Kompartii Moldavii I. Bodiul
(Postanovlenie Prezidiuma Ţ.K. Kompartii Moldavii ot 15 noiabrea 1965 goda.)
Au urmat aşa-zisele adunări prin colective de muncă şi la întreprinderi, la care erau blamate lucrările istoricului Congres al III-lea al Scriitorilor. Iată câteva dintre tezele / argumentele ştabilor, extrase din arhiva fostului C.C. al P.C.M.:
„Razve dostoino pisatelea nazâvati iazâc svoiego naroda jalchim, zagluşennâm paraziticeskim ălementami, cac ăto delaiet tov. Druţă. Pod paraziticeskimi ălementami on ponimaiet russkie slova...”
„...provedenie siezda pisatelei pociti polnostiiu na moldavscom iazâke v nastoiaşcee vremea cogda u nas v Moldavii şiroco ispolzuietsea naravne s moldavscoi russkaia reci iavleatsea daniiu naţionalnoi osobennosti...”
„...u mnoghih moldovan rodnâm iavleaetsea russkii...”
Răsună şi adevărate aberaţii / inepţii:
„...ob alfavite... neobhodimo soverşenstvovati suşcestvuiuşcii alfavit dlea togo, citobî on lucişe obslujival foneticeskie osobennosti moldavscogo iazâca. Tac postupili românţî, anglo-saxî, pereneavşie latinskii şrift ot grekov (?), tac postupili slaveane i drughie narodî, pereneavşie graficu Kirilla i Mefodia...”
„Na teritorii naşego kraia narod 600 let polzuietsea slaveanskim şriftom. Za ăto vremea lişi peati let v levoberejnoi i 22 goda v pravoberejnoi Moldavii deistvoval latinskii şrift. V Avtonomnoi Respublike, cac izvestno, on bîl vvedeon administrativnîm puteom, a v Besarabii – v rezultate okkupaţii...”
„...na siezde proizoşlo neobâcinoie. Mî ne znaiem drugogo tacogo bespreţedentnogo sluceaia, kogda secretarea Ţ.K. pisateli iz zala nazâvaiut svolociiu”... (A fost replica poetului Konstantin Semenovski în adresa lui D. Cornovan, în timp ce acesta îşi prezenta raportul de încheiere – am auzit-o cu urechile mele – V.B.)
„...prezritelnoie otnoşenie c liudeam truda v liţe doiaroc, ili pricleivanie literature, pişuşcei ob ih rabote, iarlika «aghitki», cac ăto sdelal pisateli Vodă, nazvavşii podobnuiu literaturu lozungami i scitaiuşcii ieio protivnoi...”
„...critica – zlo, s cotorâm, govorea slovami Malarciuka, nado borotsea vsemi sredstvami, v tom cisle siloi. A ăto zlo, cac zaiavil tot je Malarciuc, imeiet adress i imea svoio. Im on scitaiet partinâi organî...”
Şi concluzia:
„...naşa strana iavleaetsea verşinoiu celovecescoi mâsli i deiatelnosti, podlinnogo narodnogo sciastia!”
Contrar acestor dure şi masive atacuri ale sistemului ideologic totalitar, cu toată maşinăria lui de partid şi de stat, oamenii de creaţie din R.S.S.M., adevăraţii creatori de vocaţie, au înfruntat cu mult curaj sistemul şi, lucrând contra aşa-zisei metode a realismului socialist impus cu forţa, au creat opere de artă care au supravieţuit timpului...
La acel Congres al III-lea şi după au fost supuse unei critici furibunde din partea C.C. al P.C.M. filmele Omul care merge după soare (scenariul V. Gagiu, regia M. Kalik), piesa Casa mare de I. Druţă şi filmul Ultima lună de toamnă (după nuvela aceluiaşi scriitor)... În aceiaşi ani au fost editate cunoscutele romane: Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, Disc de Gheorghe Meniuc, Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, care, pe lângă tablourile de mare forţă artistică ale lui Mihai Grecu şi filmele lui Emil Loteanu, au constituit fondul de rezistenţă al artei şi culturii naţionale din acea epocă vitregă, sufocantă...
În concluzie: în orice gen de artă ar fi activat oamenii de creaţie, idealul pentru care au militat şi căruia şi-au consacrat ardoarea talentului a fost de a dura opere care să reprezinte o expresie autentică a vieţii poporului, în acord cu suflul general al artei europene şi universale şi, totodată, să apere geniul şi identitatea naţională a românilor din Moldova de la est de Prut! Or, în condiţiile odiosului regim care a fost cel sovieto-comunist totalitar, arta, viaţa spirituală rămânea aproape singurul domeniu, în care fiinţa noastră naţională mai putea să opună rezistenţă.
Vom aduce doar două exemple, devenite celebre peste decenii.
În romanul său de o mare forţă satirică vizând realităţile socialismului, Vasile Vasilache, omul de un rar talent, scria la modul alegoric-simbolic despre halul în care a fost adusă demnitatea moldovenilor:
„Bălan – bou-bouţ, însă dacă ar fi avut limbă nu numai pentru strujeni, ar fi avut şi el necazuri de spus. Bunăoară, cum cândva era mândria codrilor, stăpânul izvoarelor, stătuse în stema ţării, pe steaguri semn al nesupunerii. Dar niciodată, nicidecum, nicăiurea în viaţa bunicilor, răstrăbunicilor, nici măcar pomeneală să se audă, el, încornoratul, să păşească umil, bleg, târât de-o aţă închipuită...” (vezi recenzia distrugătoare din „Comunistul Moldovei”, nr. 5, 1973, pag. 75, semnată de doctorul în ştiinţe filologice I. Racul şi aspirantul V. Senic, după care critică scriitorul Vasile Vasilache nu a mai avut timp de 15 ani dreptul să publice vreun text original).
Această întreagă epocă sumbră şi-a găsit expresia în câteva versuri de o remarcabilă concentraţie, semnate de omul de mare curaj al atitudinii sale de poet şi cetăţean, care a fost şi rămâne în literatura basarabeană Petru Cărare. Iată cum a stigmatizat dânsul regimul sovietic de ocupaţie în lapidarul poem Oaspete nepoftit:
„Noi avem un hoţ în casă,
Noi cu hoţul stăm la masă, –
Ne-a ieşit mai ieri în cale
Cu idei şi cu pistoale.
Şi-acum să ne ia se-ndură
Şi bucata de la gură.
Şi-ncă altă noutate:
Eşti dator să-i spui şi frate.
Dar să-i dai – în loc de pită –
Un calup de dinamită!”.
(vezi Petru Cărare, Săgeţi, Carul cu proşti şi alte poeme, Literatura artistică, Chişinău, 1990, pag. 49. La prima ediţie, în 1972, cartea a fost retrasă din librării şi dată la cuţit.)
 
22 aprilie 2010
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog