Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEST DE ROMÂNITATE

Drama insignifianţei

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

O bogată literatură, fie a „specialiştilor” de fotoliu, fie a eseiştilor sprinţari, cercetează firea, specificul, fiinţa românească, încercând a desluşi nenorocul care, cică, ne tot dă târcoale. Spirite înalte, ieşite totuşi din „neantul valah”, se dovedesc a fi mari colecţionari de propoziţii negative, observând că imaginarul nostru colectiv e bântuit de angoasele nereuşitei. Iar în ultima vreme o puzderie de „ciorănei” (e drept, variante de buzunar, ar spune Eugen Simion) nu obosesc a anunţa, printre evadări şi ratări, prohodul, drama insignifianţei.
Ca „specialist al obsesiilor”, cum se autodefinea, Cioran însuşi, mânat de febrele tinereţii şi în numele unei „uri iubitoare” pentru o ţară fără destin, cerea, pe vremea când era „tânăr, orgolios şi nebun”, chiar lichidarea trecutului ei. Dar războiul cu strămoşii, profanând „liniştea morţilor”, exprima nu doar furia unei negaţii, blamând – printr-un exces generalizat – un „infern inepuizabil” şi retezând, astfel, izvorul suferinţei. A face istorie era cuvântul de ordine, învinovăţind trecutul şi născocind un viitor în care nu credea. Oripilat de acel trecut obscur, „îmbătat de furie”, el visa la o Românie fanatizată, regândită, convertită, replămădită, devenind „alt neam”. Şi din care, ţâşnind nesperat, doar Eminescu era cel care ne răzbuna mediocritatea.
E o întrebare (aproape de nedeslegat) dacă obsesiva idee a „schimbării la faţă”, de circulaţie în epocă, ar fi fost cu putinţă prin „febra salturilor” ori urmând ritmul organic, aşa cum voia marele poet. De altfel, parantetic, precizăm că, iubind trecutul, Eminescu preconiza o reîntoarcere ontologică, nu factologică, în sensul unei „recuperări arheice”, ne asigura şi Theodor Codreanu. Interogaţia stă însă în picioare. Oare schimbarea (ca mutaţie etnică şi „cuvânt magic”) ar fi posibilă? Sau, dimpotrivă, spiritul unui neam se vădeşte imuabil, conservându-şi, în pofida infiltraţiilor, a metisajului din vremurile noastre, plasma etnică?
Să mai adăugăm că moralistul Cioran, contemplând delirul eului de odinioară, se dezicea de acele afirmaţii „incredibile”. Ele îi păreau „obsesiile unui străin”, venind din preistorie, va recunoaşte în Mon pays. Totuşi, în pofida declaraţiilor, se putea rupe Cioran de acel „trecut deocheat”, uitându-şi iubirea „răsturnată”? Dacă Emil Cioran, biciuind, în anii tineri, orgoliul naţional (mereu în suferinţă) şi denunţând slăbiciunile naţionalismului românesc, explica „amânarea” României prin răul interior (anemica forţă lăuntrică, neconvergenţa acţională a Provinciilor), nicidecum prin „piedicile din afară”, Theodor Codreanu, şi el îngrijorat pentru soarta neamului (confruntat acum cu deromânizarea), vorbeşte despre o „mutilare” a destinului prin bolşevizare. O altă schimbare la faţă, aşadar, visatul „salt” cioranian în plămădirea României (în sensul progresului organicist, pe filon eminescian) fiind înlocuit cu o brutală sovietizare, impusă din exterior. Şi, inevitabil, cu alte forme fără fond. Evident, cartea lui Theodor Codreanu poate fi citită şi ca o replică la volumul din 1936; dar el împinge analiza până în zilele noastre, dincolo de „faţa comunistă”, cu ştiuta exacerbare naţionalistă, cercetând transdisciplinar destinul culturii şi civilizaţiei româneşti în „post-naţionalism”. Criticând vehement – pe suport eminescian – invazia „prădătorilor”, regimul cleptocratic, fără a se iluziona că „botezul magic” (prin aderarea la U.E.) schimbă radical, peste noapte, datele problemei. În fond, ca ţară a formelor fără fond (cum sună un vechi diagnostic), România probează, paradoxal, că sarabanda formelor (preluate mimetic) se însoţeşte cu rezistenţa fondului. „Schimbările la faţă”, câte au fost, dovedesc, de fapt, neschimbarea noastră. Soarta „formelor goale” este, vai, chiar soarta noastră. Încât, propunând această situaţie-problemă, iscând – firesc – comentarii, ne întoarcem, de fapt, la întrebarea Dvs. de final: „De ce ocheanul imagologic eminescian (splendidă sintagmă – n.n.) dezvăluie astăzi goala noastră rezistibilitate?” De ce? Tot Eminescu a răspuns: civilizaţia vorbelor, negustoria de principii, fuga de muncă, „desfrâul naturilor catilinare” / „nulităţi catilinare”, caracterele „arare” etc. Şi lista poate fi lungită... Şi nu în ultimul rând „neunirea obştească”, cum zicea Kogălniceanu, mesianicul nostru pozitiv (după formula impusă de G. Călinescu).
Venind vorba de Kogălniceanu, un mare spirit întemeietor, apărând „duhul naţional”, să reamintim că fiul agăi Elie îndemna la moderaţie. Voia reforme „blânde şi graduale” şi o „bună orânduială”, nicidecum înnoirea „prichită” (vorba basarabeanului Stihescu, personajul său din Tainele inimii). Adică acele „sărituri fără orânduială”, cum scria îngrijorat Eminescu. Faţă de spiritele exaltate, ceţoase, proclamând sentimentul adamic, confiscate de felurite manii (romanomania, de pildă, în vremea aceluiaşi Kogălniceanu), temperanţa ar fi soluţia de urmat, refuzând jetul ditirambic ori oglinzile mincinoase. Doar rămânând „în hotarele moderaţiei” putem câştiga respectul Europei; schimbând realităţile, nu vorbele, pentru a ne apropia – civilizatoriu – de cei care stau în „capul luminilor”. Zeflemeaua, deprecierea de sine sunt însă năravuri vechi. Slabe speranţe să se schimbe ceva. Asta ar fi, bănuim, eterna noastră problemă, „blestemul” românesc care ne macină energiile, risipite de o necurmată şi păguboasă gâlceavă...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog