Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEST DE ROMÂNITATE

Românitatea încotro?

Oliviu FELECAN

Alte articole de
Oliviu FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Abordarea limbii române trebuie făcută dintr-o dublă perspectivă, internă şi externă, de vreme ce în interiorul graniţelor există aproximativ 21 de milioane de vorbitori, iar în afara României mai sunt vreo 9 milioane. Prin test de românitate desemnăm calitatea exprimării, mai precis corectitudinea şi coerenţa vorbirii şi scrierii în limba română. Mulţi locutori se mândresc prin calitatea de conaţionali ai lui Ştefan cel Mare sau Eminescu, ba chiar fac uz excesiv de naţionalismul lor, evocând fie vechimea acestei naţii („suntem aici de 2000 de ani”), fie vitejia („românii sunt neînfricaţi”, „am apărat Europa şi creştinismul timp de veacuri”), fie religiozitatea („România e Grădina Maicii Domnului”, „suntem creştini de 2000 de ani1”), fie calităţile fizice şi morale („avem fetele cele mai frumoase”, „suntem cei mai drepţi, mai buni şi mai ospitalieri”), fie inteligenţa şi ingeniozitatea (vezi olimpicii2 şi inventatorii3). Toate sunt discutabile, mai ales dacă avem în vedere realizările noastre istorice (redobândirea graniţelor din perioada interbelică!), economice (starea postdecembristă a infrastructurii, ca să enumerăm doar câteva aspecte), sociale (rata sărăciei la nivelul Uniunii Europene), politice (!), morala (corupţia generalizată) sau, de ce nu, diverse imagini „pitoreşti” care circulă pe Internet despre felul de a fi al românilor, despre diverse obiceiuri şi metehne mai puţin demne de laudă, Ştirile de la ora 5 etc.
Diversele „schimonoseli” ale idiomului matern – în care exprimarea mai mult sau mai puţin deocheată (doar suntem campioni la înjurături!) este rodul unei imaginaţii debordante4 – sunt lesne de observat în această imagologie preponderent negativă. Grav este că argoul, limbajul obscen nu este delimitat în perimetrul stadioanelor, ci ne perforează auzul oriunde ne-am afla. Este suficient să urmărim emisiunile de televiziune sau să citim presa scrisă ca să „admirăm” o paletă complexă de greşeli cauzate atât de slaba pregătire a multor jurnalişti, cât şi de ignoranţă5. Nu e de mirare atâta timp cât o serie de oameni publici agramaţi – politicieni, sportivi, personaje din lumea mondenă6 – sunt mediatizaţi aproape zilnic în goana după senzaţional. Şi ca o consecinţă sarcastică, parcă, două dintre mai noile producţii de televiziune poartă numele În puii mei, respectiv Pâine şi circ. Ignoranţa se lăţeşte progresiv şi depăşeşte graniţele audiovizualului, agresându-l chiar şi pe turistul străin, doritor să descopere autenticul României, dar găsind în schimb o societate de tip tabloid. Pe o iconiţă pusă în vânzare la o mănăstire bucovineană am găsit scris: „Rugaciune catre Isus Hristos Doamne Isuse stim ca suntem pacatosi si cu toate astea mai stim ca tu ne iubesti ai grija de noi si anvatane sa te iubim ajutane sa ne gasim avem nevoie de tine doamne nu ne parasi”. Să fi străpuns „savanta tehnologie computerizată” a suprimării ortografiei7, fonemelor româneşti ş, ă, î şi a punctuaţiei – în virtutea alinierii, desigur, la normele Uniunii Ignoranţei – până şi vechile ziduri de doi metri ale mănăstirilor bucovinene?
Având în vedere toate aceste aspecte, nota primită la testul de românitate în interiorul graniţelor nu este una de trecere, ci, dimpotrivă, una (sub)mediocră. Mutatis mutandis, starea limbii române e similară cu situaţia economică, politică şi socială. Şi cum ar putea fi altfel, când norma academică în vigoare, bună sau rea, nu este îmbrăţişată decât de o parte dintre edituri8 şi dintre publicaţiile culturale? Acest aspect era observat de un lingvist suedez încă în urmă cu câteva decenii: „numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz, unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice”9.
Nici în Republica Moldova românitatea practică nu este direct proporţională cu aceea din cuget şi simţiri. Îmi spunea un profesor universitar că, în librării, cărţile româneşti ocupă mult mai puţin loc pe rafturi decât cele editate în rusă; de asemenea, pe stradă se aude mai mult limba lui Tolstoi, decât cea a lui Sadoveanu. Mulţi studenţi basarabeni care învaţă în universităţile de dincoace de Prut se exprimă deficitar în română, chiar şi în ultimul an de studii. Să fie, oare, din pricină că unii vorbesc ruseşte între ei?... Se pot găsi circumstanţe atenuante, invocându-se deceniile de dictatură totalitară, de rusificare forţată, de deznaţionalizare, însă au trecut 20 de ani de la dobândirea libertăţii. Independenţa faţă de Uniunea Sovietică a fost interpretată politic de către comunişti drept independenţă şi faţă de limba română, prin „promovarea limbii moldoveneşti”. A fost un atentat la identitatea etnolingvistică a regiunii dintre Prut şi Nistru, în ciuda opoziţiei unor romanişti de seamă, neînregimentaţi politic şi neutri din punct de vedere lingvistic.
În exterior, istoria mult încercată a românei o aşază pe aceasta din urmă „subt vremi”. Dialectele româneşti – mai ales cel istroromân şi meglenoromân – sunt într-un regres vizibil; guvernele postdecembriste de la Bucureşti nu au reuşit să promoveze interesul naţional şi să impună statelor vecine obligaţia de a acorda drepturi similare cu cele oferite minorităţilor naţionale din România sau cu cele promovate de Budapesta în interesul maghiarilor din fostul Imperiu Austro-Ungar. Un exemplu elocvent îl reprezintă românii / vlahii din Timoc, care nu au nici şcoli şi nici măcar dreptul de a ţine slujba în limba maternă în biserici.
Cei plecaţi în Occident în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, la începutul secolului XX sau în anii dictaturii comuniste au fost asimilaţi în bună măsură de populaţia statelor în care s-au stabilit. Vorbind cu un episcop greco-catolic la întoarcerea dintr-o vizită pastorală în comunităţile coreligionare din SUA şi Canada, mi-a mărturisit că vechii emigranţi mai cunosc doar câteva cuvinte în română, iar liturghia se oficiază în engleză. Lipsa de unitate naţională, răutatea, egoismul, invidia ori suspiciunea au torpilat închegarea unor comunităţi de tipul celor italiene, poloneze, ucrainene sau chinezeşti existente în străinătate. Nici în anii de după 1989, când exodul românilor a cunoscut cote dramatice (~10% din populaţia ţării), starea de fapt nu s-a îmbunătăţit. Cei mai mulţi au ales emigrarea din motive economice şi sociale, s-au răspândit în toate colţurile lumii, însă nu puţini şi-au abandonat limba din varii motive: pentru a învăţa limba străină mai repede şi mai corect; pentru a se integra mai uşor atât ei, cât şi copiii lor; pentru a uita de un trecut nefericit, asociat cu lipsuri şi privaţiuni; din ruşinea de a fi puşi în aceeaşi oală cu ţigani, cerşetori şi infractori.
Pe de altă parte, există elita intelectuală, care, plecată la studii, a ales să facă performanţă în Occident, în universităţi sau în companii multinaţionale. Globalizarea şi-a pus amprenta prin promovarea limbilor de circulaţie internaţională, îndeosebi a englezei. Fără aceasta, porţile afirmării rămân închise, iar provenienţa dintr-o cultură mică atârnă ca o piatră de moară. Ionescu, Cioran, Eliade, Coşeriu, Palade au fost nevoiţi să adopte alte limbi pentru afirmarea pe plan mondial, în detrimentul limbii române. De câţi ani ne străduim şi sperăm să obţinem un Premiu Nobel pentru literatură?10 De ce nu ştim să ne promovăm talentele şi limba peste hotare, la evenimente ştiinţifice de anvergură? De pildă, la Congresele Internaţionale de Lingvistică şi Filologie Romanică, unde sunt oficiale toate limbile romanice şi românii participă într-un număr considerabil, există o reţinere în a prezenta comunicările în limba română, din teama de a nu fi înţeleşi şi de a nu avea ecou în rândul specialiştilor străini. Problema este fals pusă, iar dovada o constituie promovarea susţinută din ultimii ani a limbii catalane la toate congresele / conferinţele şi prin toate mijloacele, deşi, cu puţini ani în urmă, nici nu exista o variantă standard a acesteia. Câtă lume cunoaşte catalana, vorbită de ~ 8 milioane de oameni? Totuşi e impusă ca limbă oficială a unor evenimente ştiinţifice internaţionale!
Noi, românii, din complexul inferiorităţii, din politeţe, modestie, multilingvism ne ferim să ne promovăm limba şi, implicit, cultura. Întotdeauna românii s-au simţit atraşi de valorile lumii civilizate – împrumuturile din limbile străine stau mărturie – şi au năzuit către integrarea europeană şi euroatlantică, însă aceasta nu trebuie confundată cu asimilarea lingvistică, cu sentimentul de obedienţă socială, economică şi chiar lingvistică perpetuă. E obligatoriu să învăţăm să ne promovăm limba şi valorile, să le expunem corect şi inteligent în lume. Numai astfel ne asigurăm statura demnă în faţa altor culturi şi doar aşa argumentul latinităţii capătă credibilitate. Este eronată concepţia potrivit căreia se cuvine să aşteptăm totul doar de la politicieni. Promovarea limbii române şi a sentimentului naţional e datoria oricărui cetăţean vorbitor şi trăitor în spiritul acestei comunităţi lingvistice, oriunde s-ar afla ea: muncitor, universitar, artist, sportiv, ori top-model... omnia ad maiorem linguae romanae gloriam!
 
Note
1 Încă dinaintea propovăduirii religiei în lume ori dinaintea formării poporului român!
2 Care emigrează în proporţie de 95% după terminarea liceului.
3 Nerecunoscuţi uneori la adevărata valoare sau ca pionieri în anumite domenii ale ştiinţei.
4 Un cunoscut jurnalist se lăuda recent că ar putea înjura o jumătate de oră continuu, fără să se repete!
5 V. lucrarea Eşti cool şi dacă vorbeşti corect, editată de un colectiv de cercetători sub egida Academiei Române, Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliului Naţional al Audiovizualului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010. Aici s-a inventariat numărul greşelilor de limbă monitorizate timp de câteva luni la principalele posturi de televiziune şi de radio din România.
6 A se vedea discursul unora ca Becali, Eba, Oprescu, Vanghelie etc.
7 A se vedea urarea „Bine a-ţi venit!”, întâlnită pe unele mesaje de întâmpinare în locaţiile de nunţi.
8 Inclusiv Polirom sau Humanitas!
9 Alf Lombard, v. Enciclopedia limbii române (coord. Marius Sala), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 277.
10 Herta Müller, care a scris în limba lui Goethe, a fost laureată ca reprezentantă a Germaniei.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog