Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEST DE ROMÂNITATE

Locul nostru sub soare

Dan NICU

Alte articole de
Dan NICU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Necesitatea apărării valorilor naţionale mi-a fost explicată, de cele mai multe ori, din punctul de vedere al utilităţii. Mi s-a spus că valorile fortifică poporul, că ele contribuie la crearea unei coeziuni sociale de care e nevoie pentru atingerea unor obiective. Trebuie să se ştie totuşi că unui vestigiu al culturii naţionale i se poate atribui calificativul de „valoare” doar din exterior, de către cei care se raportează la cultura şi civilizaţia românească. Noi dăm valoare anumitor elemente ale culturii noastre într-o măsură mai mare decât altora şi le considerăm mai reprezentative.
Ca român, nu pot impune nimănui ataşament faţă de ceea ce eu consider a fi valori naţionale. Dacă mi-aş propune aşa ceva, ar trebui să-mi construiesc un mesaj care să exagereze trăsăturile pozitive a ceea ce voi încerca să acreditez drept valori. Această exagerare va fi indispensabilă actului de justificare a propagării ataşamentului. În acest caz, nu m-aş deosebi cu nimic de promotorii unui naţionalism de tipul celuia care s-a promovat în România până în 1989. „Ţara noastră-i ţara noastră...” glăsuia un vers din „epoca anilor-lumină”. Problema textului era lipsa de substanţă. Nu poţi edifica o pledoarie în favoarea valorilor naţionale din nimic.
Sentimentul ataşamentului faţă de valorile autoconştientizate ale naţiunii din care facem parte este unul profund individual. El este determinat de natura relaţiei dintre individ şi grup, din modul în care individul percepe grupul (poporul) şi-şi formează părerile despre felul de a fi şi despre realizările acestuia. Din aceste considerente, ţiparea, accentuarea, scandarea mesajului naţional este o acţiune împotriva firii, împotriva esenţei a ceea ce reprezintă valorile naţionale.
Dacă trebuie să existe un sentiment naţional, atunci el nu poate fi construit decât prin cunoaştere. Nu putem iubi ceea ce nu cunoaştem, nu putem interioriza ceea ce nu ne este accesibil. Desigur, actul cunoaşterii trebuie stimulat prin ceva, trebuie să existe un imbold pe care fiecare dintre noi să-l dea celor din jur. De exemplu, o carte de poezii. Sau un album de artă. Sau... un CD cu muzică. Toate acestea fiind autohtone, desigur. Şi după ce vom fi atins un nivel mai mult sau mai puţin acceptabil de cunoaştere, va apărea ataşamentul. Sau nu. E la latitudinea fiecăruia să-şi definească relaţia cu cultura în mijlocul căreia se află.
Suntem o cetate asediată în măsura în care ne asediem noi înşine, prin propriul nostru exclusivism. Nu ne este utilă construirea de frustrări. Edificarea coeziunii în jurul valorilor naţionale aflate în pericol, în jurul faptului că globalizarea le subminează, că sunt de vină sau ruşii, sau americanii, sau extratereştrii, ne poate procura consolare pe termen scurt, dar pe termen lung nu face decât să ne lase într-o stare de stagnare. De ce nu suntem o cultură majoră europeană? De ce n-am luat, până acum, niciun Premiu Nobel pentru literatură, sau într-un alt domeniu? De ce în manualele americane de istorie, pe hărţi ale perioadei medievale pe întregul spaţiu românesc scrie „Hungary” sau „Ottoman empire”, iar ţara noastră nu e menţionată decât prin faptul că şi-a împuşcat dictatorul în ziua de Crăciun? De ce un popor de treizeci de milioane de oameni nu există pentru atât de multă lume în modul în care el ar putea exista?
O explicaţie ar putea fi faptul că în loc să generăm, din ceea ce avem imprimat în noi, din cultura acestui popor, produse culturale şi civilizaţionale cu valoare universală, ne-am complăcut de multe ori în lamentaţii legate de destinul care nu ne-a menajat. Ca naţiune am fost în situaţia de a ne lovi de multe dezastre. Acum soarta noastră schimbătoare este de multe ori utilizată drept scuză pentru inactivitate, justificare a lipsei de implicare, motivare a predilecţiei pentru o dulce derivă uniformizantă, purtaţi pe valurile căreia ne pierdem individualitatea, devenim nişte roboţei consumatori de surogate culturale de producţie internaţională.
Vom avea o rezistibilitate scăzută în faţa tendinţelor de pierdere a valorilor naţionale atâta timp cât frica pe care continuăm să ne-o autocultivăm, chiar dacă factorii ei generatori şi-au încetat, în mare parte, existenţa, ne va condiţiona modul de gândire şi, în special, atitudinea pe care o luăm faţă de cazuri concrete, în care trebuie să acţionăm în conformitate cu valorile imprimate în mentalul nostru individual. Ne vom păstra fiinţa naţională, caracteristicile definitorii ale culturii noastre prin efort individual şi colectiv de cunoaştere a moştenirii culturale, care ne-a fost lăsată de către precursorii noştri, şi prin valorificarea acestei moşteniri în sensul amplificării influenţei noastre asupra culturii Europei şi lumii la magnitudinea potrivită proporţiilor naţiunii române. Nu din voinţă de expansiune ar trebui să se întâmple acest lucru, şi nu din dorinţă de limitare a altor culturi. Ci, pur şi simplu, deoarece avem datoria să contribuim la fondul realizărilor întregii omeniri, astfel încât, dacă la un moment dat problema rezistenţei în faţa altor culturi este (re)adusă în discuţie, aceasta să nu se mai pună în termenii în care apare acum (defensivă forţată), ci să fie vorba de o recunoaştere a ceea ce vom avea toate motivele să numim valori româneşti de către aparţinătorii altor popoare.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog