Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VITALIE MARIN – 80

Ca un neostoit salcâm din stepa Bugeacului

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

După război, foamete, „deschiaburiri”, deportări, naţionalizări, înfiinţarea colhozurilor, în sărăcia lucie în care „sapa şi plugul ţi-aduce belşugul”, iar părinţii de-abia reuşeau să lege tei de curmei pentru a asigura elementarele necesităţi vitale ale familiei, foarte puţini erau temerarii care se avântau spre „şcolile înalte” din Cahul: Şcoala medie moldovenească nr. 2, şcoala pedagogică... Chişinăul, Tiraspolul, Tighina, şcolile medii de specialitate, şcoala superioară erau pentru noi, „sudiştii”, în acele vremuri, o rara avis. Când o comisie de la Chişinău a ales din raionul nostru câţiva tineri dansând frumos foc – Spiridon Mocanu, Ion Furnică, Gheorghe Forţu, Liubomir Iorga –, care aveau să devină, în componenţa ansamblului „Joc” sau la Filarmonica de Stat, fala republicii, satele basarabene din lunca Prutului vuiau de bucurie! Duminicile, toamna, parcă-i văd cum mergeau pe jos (căruţe nu erau, căci fuseseră naţionalizate, iar de transport public nici vorbă), de la 15-50 km depărtare, în mici pâlcuri sau izolat, tuciurii din cauza colbului care se ridica din urma vreunei căruţe rătăcite sau a singurei motociclete „Jawa” a directorului şcolii din Crihana Veche, pe şoseaua care străbătea satul nostru şi lega Giurgiuleştiul de Cahul, tineri cu traistele cu merinde pentru o săptămână în spinare şi cu grija lecţiilor pentru început de săptămână: care din Colibaşi, care din Brânza, care din Slobozia Mare, care din Văleni, care din Giurgiuleşti...
Pe când eram elev în clasele mai mari, auzisem şi eu de legendele în viaţă cu care se mândreau compatrioţii noştri: Eugen Grebenicov din Slobozia Mare, absolvent al Universităţii de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova, cu o carieră strălucită de savant ce i se deschidea (şi pe care nu a ratat-o ulterior, devenind o notorietate în lumea ştiinţifică matematică), Pavel Dimitriu din Cahul, istoric, Ion Osadcenco din Cahul şi Vitalie Marin din Brânza – absolvenţi ai Universităţii de Stat din Chişinău, doctoranzi, lectori la Facultatea de Litere, Gicu Vodă din Văleni, student la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă”, poet promiţător, care scrisese, la absolvirea Şcolii medii nr. 2 din Cahul, compunerea la Limba şi literatura română în versuri(!)...
În 1957, când am venit la Facultatea de Litere din Chişinău, primul compatriot pe care l-am întâlnit a fost Ion Osadcenco, legenda noastră din adolescenţă, mic de stat, dar mare – sac fără fund – la taclale, bancuri şi snoave, dobă de detalii din viaţa scriitorilor pe care ni-i prezenta, cu o bibliotecă de invidiat pentru ahtiaţii de cărţi de învăţătură din timpuri de altă dată. Dumnealui îmi adiase de o eventuală trimitere la studii la Iaşi, în baza unui schimb de studenţi ce se întrevedea. Ocazia nu a mai apărut. Între timp, doi lectori tineri şi colegi de doctorat, tandem care şi-a început fulminanta carieră pedagogică universitară cu noi, Anatol Ciobanu, conducător al grupei noastre academice din 1957 până la absolvire, în 1962, conducător al tezei mele de curs la anul IV şi al celei de licenţă la anul V, şi Vitalie Marin, conducător al tezei de curs la anul II cu tema „Adverbializarea părţilor de vorbire”, prin Cercul lingvistic de la facultate, pe care îl patronau, m-au „furat” de la literatură şi m-au introdus în labirinturile limbii materne, cu tainele şi strălucirile ei. Cu exigenţele Domniei Sale şi cu perseverenţa învăţăcelului, dacă domnul conducător de lucrare de curs ar fi fost mai insistent, probabil, autor al celor două studii despre „Adverbializare” şi despre „Conversie”, semnate şi susţinute ulterior ca teze de doctor şi, respectiv, de doctor habilitat de către reputatul cercetător, azi profesor universitar, Teodor Cotelnic, ar fi ajuns subsemnatul.
Ieşiţi, amândoi, din „mantaua” lui Nicolae Corlăteanu, tineri şi frumoşi la chip, la umblet şi la port ca şi dascălul lor, dragostea şi mândria tuturor generaţiilor care au trecut prin şcoala Corlăteanu; inteligenţi, sobri în circumstanţe oficiale; întruchipare a corectitudinii, de o ţinută morală ireproşabilă; dezinvolţi în relaţiile „familiale” – la şedinţele „Cercului lingvistic de la Chişinău” (cum ne plăcea să-l numim, cu aluzie la cel de la Praga, celor câţiva împătimiţi de tainele limbii: Gheorghe Rusnac, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, Elena Pânzaru, Mihail Purice, Petru Tolocenco, Vladimir Zagaevschi) sau la elaborarea organului de presă al acestuia, „Limba noastră”; bonomi; de o modestie şi o îngăduinţă pe potrivă; au fost amândoi, alături de mentorul spiritual al Domniilor Lor, care, între timp, devenise şi al nostru, două dintre spiritele tutelare remarcabile, care au contribuit la creşterea noastră spirituală.
La o vreme, când planul de învăţământ încă nu prevedea studierea stilisticii şi pe când tânărul profesor Vitalie Marin îşi elabora cursul de gramatică istorică a limbii române („a limbii moldoveneşti”, cum se numea, oficial, pe atunci), m-am simţit penibil, dar şi plăcut surprins, când, la o susţinere recentă de teză la Consiliul specializat al Facultăţii de Litere, din componenţa căruia făcea parte şi distinsul nostru sărbătorit, domnul profesor Vitalie Marin, încercând să fac trimitere la tezele de pe timpuri, care în titlurile lor conţineau în mod obligatoriu sintagma dată: „Participiul în limba moldovenească literară contemporană”; „Gerunziul în limba moldovenească literară contemporană”; „Tipologia propoziţiilor în limba moldovenească literară contemporană”, nişte colege de breaslă mai tinere, cărora nu le vine să creadă că era numită aşa, au sărit în cor să mă „corecteze”: „În limba română!”), Domnia Sa a găsit posibilitatea de a ne descoperi subtilităţile stilistice ale limbii literare. În ceea ce priveşte cursul de gramatică istorică, acesta era fundamentat pe studiile lingviştilor români O. Densusianu, A. Rosetti, H. Mihăiescu, dar şi pe ale celor sovietici: M. V. Serghievski, V. F. Şişmariov etc. Parcă-l văd pe colegul Gheorghe Chira cum ne făceam din ochi când îl surprindeam pe domnul profesor la catedră cu începutul unei fraze din Serghievski: „Încă în zarea Imperiului Roman...”. Trimiterea la savanţii ruşi, era, la nivel oficial, binevenită; trimiterea la savanţii români aproape că devenea interzisă, cum s-a şi întâmplat imediat după 1960. (În 1975, când îi recenzam la Catedra de limba şi literatura moldovenească de la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” manuscrisul viitoarei cărţi, care a şi apărut în acelaşi an la Editura Lumina sub titlul Schiţe de stilistică a limbii moldoveneşti literare contemporane, 358 p., ne bucuram că autorul reproduce citate din Stilistica limbii române a acad. român Iorgu Iordan, bine văzut şi apreciat şi la Moscova, dar am rămas profund dezamăgiţi când am constatat că, la editare, redactorii îi „suflaseră” trimiterile de la subsol, iar în text citatele din Iordan erau date fără ghilimele, ca şi cum ar fi fost ale autorului. Recenzia la această lucrare, scrisă de subsemnatul împreună cu Gheorghe Rusnac, a apărut în revista „Limba şi literatura moldovenească”, nr. 2, 1976.)
Abia atunci, la cursul teoretic, dar, mai ales, la orele practice de gramatică istorică, ajunsese la înţelegerea noastră de ce ne „chinuiseră” atât de mult la anul I profesoarele noastre de latină, doamnele Ivanenco şi Claudia Nicova, cu declinările şi conjugările, cu construcţia Accusativus cum infinitivo, cu pronumele hic, haec, hoc etc. La examen, un coleg cam certat la anul I cu latina, care acum, la anul IV, trebuia să explice fenomenul căderii, în latina vorbită (vulgară), a consoanelor finale şi impactul acestui fenomen în limba noastră, unde nu-i „reproduce” examinatorului un exemplu ca Manus manus spalatus (în loc de forma corectă Manus manum lavat („O mână spală pe alta”), la care extrem de seriosul şi concentratul până atunci la răspunsurile studenţilor domn profesor Vitalie Marin îi şi aruncă o replică ad-hoc: „Catellus (numele, din motive lesne de înţeles, a fost schimbat – N.M.) non învăţatus!”. Ilaritate în atmosfera sobră din sala de examen. Tânărul aspirant la trecerea examenului a trebuit să-l repete, însă nu i-a purtat pică examinatorului, care nu catadicsise nici măcar să-l dojenească. Nu poţi să te superi pe un profesor care împarte cu tine cunoştinţele pe care le posedă şi o parte din sufletul său şi care te tratează – generos – drept o personalitate în devenire cu reale calităţi.
În lumea ştiinţifică numele lingvistului Vitalie Marin este unul meritoriu. Savantul este de un pedantism şi o acribie de scrib. Analiştii activităţii sale s-au referit la trei domenii fundamentale de cercetare: gramatica istorică / istoria limbii; stilistica (în temei, a limbajului literaturii artistice) şi cultivarea limbii. Într-adevăr, încă din 1966, prin crestomaţia Istoria limbii şi a literaturii vechi moldoveneşti, editată împreună cu Gheorghe Dodiţă, contrar denumirii din titlu, le-a pus la dispoziţie studenţilor basarabeni mostre din istoria limbii şi a literaturii române vechi, începând cu faimoasa scrisoare din 1521 a boierului Neacşu din Câmpulung-Muscel şi terminând cu cronicarii. În 1993, le-a dat studenţilor de la facultăţile de litere un nota bene pentru orele de seminar: Gramatica istorică a limbii române. De asemenea, pentru uzul studenţilor, dar, prin aria largă de tratare a problemelor nu numai sub aspect strict stilistic şi expresiv, ci şi din unghiul de vedere al corectitudinii de vorbire, şi pentru un cerc mai vast de cititori, au fost elaborate voluminoasele Schiţe de stilistică..., menţionate mai sus, precum şi lucrări ca: Expresivitate şi corectitudine în comunicarea verbală (1980, 200 p.); Resurse expresive şi elemente normative ale comunicării verbale (1983, 174 p.), Elemente de stilistică gramaticală (1988, 358 p.); Stilistică şi cultivare a vorbirii (1991, 318 p.). Graţie profesorului Vitalie Marin, destinatarii au înţeles că, în varii contexte şi utilizări, poartă o încărcătură stilistico-semantică şi funcţională aparte nu numai cuvintele şi îmbinările de cuvinte utilizate cu sensuri conotative, ci şi diversele categorii gramaticale, iar în uzul curent al unor categorii de vorbitori au devenit familiare noţiuni ca: pleonasm, tautologie, anacolut, contiguu, transgresiv etc.
Însă analiştii de care vorbeam au uitat să se refere şi la studiile de gramatică ale cercetătorului, un domeniu aparte de investigaţie, în speţă la cele despre categoria gramaticală a participiului, care a constituit şi tema tezei de doctorat (la susţinerea căreia am avut fericirea să asist).
În afara aulei universitare şi a liniştii de bibliotecă, l-am cunoscut îndeaproape în mediul studenţesc la lucrările agricole: degajat, sociabil, comunicativ, bun organizator al muncii acestora, exigent faţă de datoriile ce ne reveneau, atitudine bazată pe conştiinciozitate şi relaţii de respect reciproc. Aparent distanţat şi indolent în aula universitară, în realităţi extreme s-a dovedit a fi un spirit interesat de necazurile altora, înduioşat de bucuriile lor, cu simţul umorului. În toamna lui 1963, pe când ne aflam cu studenţii la lucru pe podgoriile din Sărăţica Veche, raionul Leova, îi ceda cu lejeritate lui Ion Dumeniuk şareta pe care i-o punea la dispoziţie conducerea unităţii agricole locale, în calitate de şef al detaşamentului de studenţi ce era. Tot atunci ne relata cu haz o istorie amuzantă când, în anii de studenţie (anul I, 1949/1950) de pe vremea „tătucăi popoarelor”, unui fost profesor de-al Domniei Sale care voia cu orice preţ să scrie un material despre Chipul lui Stalin în creaţia populară orală moldovenească şi care, în acest scop, le solicita studenţilor la examene să ilustreze cazul cu un exemplu din satul natal, brânzeneanul nostru i-a turuit ca din mitralieră nişte versuri verosimil populare create ad-hoc:
„Bate moşu’ din opincă-n
Hora strămoşească.
Zii, măi Stere, din tilincă:
Stalin să trăiască!”.
Profesorul-examinator, radiind de bucurie, şi-a notat „perla”, paşaportizând-o, i-a pus un „5” şi l-a rugat să mai colecteze poezii similare din folclorul brânzenenilor...
Aceleaşi calităţi de bun organizator, de astă dată al procesului de învăţământ la facultate, le-a manifestat din plin în perioada în care a activat ca prodecan şi decan. În pofida obligaţiilor prevăzute de fişa postului, nu i-a împiedicat pe studenţi să iasă în apărarea istoriei şi a limbii române şi nici nu i-a ostracizat ulterior, pentru că nu l-a lăsat sufletul şi conştiinţa de bun român. Într-un fel, mi-a mai diminuat mai vechiul regret al meu şi al de timpuriu plecatului dintre noi coleg Ion Dumeniuk că, în perioada 1987-1990, când se dădea marea bătălie pentru oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin, domnul profesor ne-a lăsat să ne batem de unii singuri cu adversarii limbii române, deşi simţeam că, în sufletul său, era de partea noastră. „Aţi pus monopol pe presă!”, ne încuraja, aluziv, domnul profesor, referindu-se, fireşte, la desele noastre apariţii în mass-media. Iar noi l-am fi vrut alături, în front (ca şi pe alţi stimaţi colegi de breaslă şi de idei)... Mai rămâne şi părerea de rău că îl întâlnim atât de rar astăzi în paginile revistei chişinăuiene „Limba Română”.
Nu este un cuvânt de complezenţă afirmaţia că frumoasa vârstă a împlinirilor domnul profesor Vitalie Marin o întâmpină – prin activitatea la catedră, ca membru al Consiliului de specializare pentru susţinerea tezelor de doctorat, prin participarea la reuniuni ştiinţifice, prin conducerea de teze, prin prezenţa la masa de scris şi în bibliotecă etc. – voiniceşte, dârz, rezistent la toate intemperiile vieţii, ca un neostoit trudnic-salcâm din stepa Bugeacului, care scoate cu rădăcinile sale adânc împlântate în solul secătuit de vlagă un strop de apă şi din piatră seacă, cu aceeaşi vigoare, dragoste de viaţă, de muncă şi de profesie, de colegi, de semeni.
Simt o legitimă mândrie să constat, împreună cu dl acad. Ion Dediu, că prezenţa în analele lumii universitare, ştiinţifice, literare, culturale a unor personalităţi originare din sudul Basarabiei de talia lui Eugen Grebenicov, Andrei Ciurunga, Vitalie şi Alexandru Marin, Ion Ungureanu, Nicolae Dabija, Nicolae Vulpe, Ion Bostan, Eugeniu Hrişcev, Pavel Carastan, Gheorghe Marin, Anatol Eremia, Petru Cărare, Iurie Grecov, Alexandru Arseni, Ion Niculiţă, Ana Arseni, Svetlana Strezev, Nicolae Botgros, Vasile Brescanu, Alexandru Corlăteanu, Spiridon Mocanu, Ion Furnică, Gheorghe Forţu, Liubomir Iorga, Haralambie Moraru, Nina Josu, Maria Sarabaş, Sandu Grecu, Emil Gaju, Ion şi Dragoş Vicol, Manole Neagu, Alexandru Tecuci, Alexandru Manoil, Maria Ciorbă-Mocanu, Alexei Mateevici, Serafim Dabija, Gheorghe Mare, Alexei Mare, g-ral Alexandru Averescu, Elena Alistar, Ştefan Ciobanu, Nicolae Corlăteanu, Ion Osadcenco, Pavel Boţu, Nicolae Sulac, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Vasile Ţepordei, Mihai Grecu, Leonid Şeptiţchi, Constantin şi Gheorghe Reabţov, Pavel Dimitriu, Dionisie Tanasoglu, Mihail Ciachir, Gheorghe Gheorghiu, Gheorghe Vodă, Gheorghe Mazilu, Dumitru Caraciobanu, Ion Sandri Şcurea, Teodor Nencev ş.a. răstoarnă falsa legendă despre dominarea intelectuală a „nordiştilor” în Republica Moldova.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog