Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANDREI STRÂMBEANU – 75

...Să nu se facă astăzi noapte

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Cu siguranţă, există în orice literatură aspecte, momente, personalităţi la examinarea cărora metodele de cercetare cu cât sunt mai sofisticate, cu atât sunt mai puţin eficiente. Aceasta se întâmplă deoarece, după cum susţinea şi Ortega y Gasset, există adevăruri teoretice şi adevăruri ale destinului. Or, „adevărurile teoretice sunt nu numai discutabile, dar întregul înţeles şi toată forţa lor constau tocmai în faptul că sunt discutate. Destinul însă – ceea ce în mod vital trebuie sau nu trebuie să fie – nu se discută, ci se acceptă sau nu. Dacă îl acceptăm, suntem autentici, dacă nu-l acceptăm, suntem însăşi negarea, falsificarea propriului nostru eu”. Am amintit această afirmaţie a autorului hispanic, deoarece întreaga activitate în domeniul literaturii, al culturii, al vieţii cetăţii, în cazul unui scriitor ca Andrei Strâmbeanu, se cere amplasată într-un anumit context, cel al realităţilor basarabene din ultimele şapte decenii. Dat fiind faptul că acest segment de timp încă nu a fost elucidat, orice interpretare a procesului literar de la noi „din vârful peniţei” riscă să denatureze lucrurile. Aceasta mă determină să cred că aprecierea literaturii din Basarabia postbelică abia de aici încolo urmează să fie făcută la justa ei valoare.
Cine este, de exemplu, Andrei Strâmbeanu? A văzut lumina zilei la 25 august 1935, în satul Fântâna Albă (r-nul Edineţ, fostul judeţ Bălţi), localitate cu o denumire pe care o poartă ca pe un blazon de nobleţe nemutilat de către regimul totalitarist. Şi-a făcut studiile la şcoala primară din satul natal, şcoala medie din Parcova (1949-1954), Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de istorie (1954-1959). A debutat în 1949 cu un ciclu de poezii în ziarul raional „Calea spre comunism” şi cu piesa Ţăranii, jucată pe scena şcolii din satul natal. În 1958 este angajat în calitate de redactor la ziarul „Cultura Moldovei”şidemis de către c.c. pentru articolul Situaţie afumată. În1958 este redactor la editurile Şcoala Sovietică şi Cartea Moldovenească de unde este disponibilizat din cauza prieteniei cu poetul-disident Petru Cărare. În 1960 este angajat în funcţia de consilier-traducător la Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M., fiind demis ulterior pentru apolitism, iar în 1965 este consilier la Comitetul de Stat al R.S.S.M. pentru presă, edituri şi comerţul cu cartea, eliberat iarăşi pentru naţionalism. Din acelaşi motiv a mai pierdut în 1967 funcţia de redactor la revista literară a U.S. „Nistru”, în 1982 funcţia de membru în consiliul redacţional superior al Studioului Moldova-Film, în 1986 cea de secretar literar la Teatrul Academic de Stat „A. S. Puşkin” (actualmente – Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”) din Chişinău.
A debutat în proză cu nuvela Ţeava (1961) în revista „Nistru”. Publică volumele: Fântâna Albă, poezii, şi Aruncă-mă în cer, nuvele (1963), Mireasa (1974), Contrapunct, antologie de poezie, proză, dramaturgie (2003), Oltea, dramă istorică (2008).
Efectuează numeroase traduceri şi se manifestă în calitate de scenarist şi de autor de texte cântate. E de ajuns să amintim că, lansat la începutul anilor ’70, celebrul şlagăr al formaţiei „Noroc”, Primăvara, este unul dintre cântecele îndrăgite până astăzi, unind mai multe generaţii, ca o dovadă a faptului că anume Strâmbeanu a anunţat desprimăvărarea, după o perioadă lungă de iarnă, în cântecul de estradă de la noi.
Poet şi prozator talentat, autor a zeci şi zeci de pamflete, foiletoane, eseuri, recenzii, articole, Andrei Strâmbeanu impune un anume fel, total neconformist, de a înţelege poezia şi literatura. Aceasta mărturiseşte nu atât despre scrisul său refractar la mode, la modernisme şi la postmodernisme, cât despre libertatea echivalentă cu neacceptarea încătuşării în formule, fie ele oricât de moderne. Cred că simplitatea din versurile lui Strâmbeanu trebuie citită anume în sensul nevoii de regăsire a sentimentului libertăţii adevărate. În versuri de o factură simplă, precum cele de mai jos: „După tata, peste ani, muream şi eu. / L-au ochit pe tata-n ceafă câinii. / Mie mi-a muşcat foamea plămânii”.
În M-a salvat un doctor bun şi Dumnezeu trăirea dramatică este transmisă pe calea cea mai directă cititorului, autorul înţelegând că nu trebuie să-l cumpere pe acesta cu metafore şi epitete. Cine a trecut prin încercările invocate în poem sau a fost ostracizat din motive politice, nu are cum să nu devină un nonconformist, un adept al recuperării sentimentului de libertate, fapt ce se regăseşte volens-nolens şi în scris. Or, recuperarea acestei trăiri, care stă la baza gândirii artistice, este, cred, cel mai greu de realizat. Dovadă sunt exemplele de renegare, oferite cu atâta generozitate de către intelectuali sau pretinşi intelectuali, care până deunăzi se făleau cu numele de stegari sau de „arhitecţi” ai mişcării de eliberare naţională, iar astăzi sunt gata să-şi vândă propriul părinte pentru o funcţie. Când de dragul unui post este uitat în anticameră bunul-simţ, elementara morală, atunci îţi dai seama de îngrozitorul dezastru pe care l-a lăsat în urma sa totalitarismul. Anume contra acestui fenomen odios luptă cu încăpăţânare şi Andrei Strâmbeanu, despre a cărui poem Lupii Grigore Vieru a scris: „Nu cunosc în lirica basarabeană un alt poem care în numai o sută de versuri să cuprindă întreaga dramă a nefericitului pământ unde ne este dat să vieţuim”.
Metafora subtilă sau limbajul neelaborat sunt topite în tonul colocvial, oralitatea punând stăpânire pe discursul liric, în prim plan profilându-se elocinţa unui personaj liric aflat în elementul său. „Auzul ascuţindu-l bine / Vei auzi cum maică-ta-i ascunsă-n tine / Şi inima-ţi adapă cu-al ei sânge. / De te-a durut, cu lacrimile tale plânge” (Moştenire).
Alteori versul ia o turnură gnomică, stropită elegant cu o doză de ironie subtilă, „îngăduitoare”: „Nu-i păcat / Prea mare / Că tot românul / Poet e din născare. // Păcat că tot românul scrie / Poezie”(Nu-i păcat).
Se conţine aici o delicateţe însuşită nu neapărat din cărţi, ci mai curând moştenită de acasă. Limbajul în acest caz aminteşte de neorealismul care, negând arta elitistă, pune accentul pe redescoperirea virtuţilor limbajului cotidian, neelaborat.
Înarmat cu replica promptă, spirituală şi tăioasă, era firesc ca să se manifeste şi pe tărâmul dramaturgiei. Autor a mai multor piese de teatru, cea mai recentă fiind Vin, femei şi tot ce vrei, o comedie spumoasă în care sunt vizate fenomene locale din perioada perestroikăi, a montat pe parcursul anilor mai multe spectacole: Minodora (1971) în regia lui Ion Ungureanu, piesă interzisă chiar în seara premierei; Căţeluşul zburător (1978) la Teatrul de păpuşi „Licurici”, regia – Igor Ilinschi; Armăsarul cu dinţi de aur (1999) la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, regia – Anatol Pânzaru; Consumatorul de onoruri (2002) la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, în regia de Ilie Todorov ş.a.
Andrei Strâmbeanu a ilustrat în piesa Oltea figura lui Ştefan cel Mare, creând un model ficţional al legendarului domnitor al Moldovei. Eroul serveşte drept exemplu şi azi, când mai predomină un mod confuz de a percepe identitatea lui Ştefan, dar şi a românilor basarabeni. Nu întâmplător autorul a dat preferinţă genului dramatic, acesta fiind apt într-o măsură mai mare să transmită tensiunea dramatică a istoriei, care se răsfrânge şi asupra relaţiilor dintre protagonişti. Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, este „cifrul” prin care este privit domnitorul. Strâmbeanu elaborează o „fabulă a identităţii” ştefaniene, în felul acesta fiind căutată o formulă nouă de credibilitate, aceasta corelându-se lesne cu pierderea şi alienarea eului. Solicitată de orientări divergente, figura lui Ştefan este cea pe seama căreia se pune acoperirea unui deficit al realităţii în care trăim. El este figură mediatoare de compensare literară a deficiturilor realităţii, terenul interpretărilor conturându-se şi în funcţie de religia Mamei, cu alte cuvinte, a mişcării centripete, a replierii în sine, a concentrării interioare, a căutării unui centru.
Descendent din aceleaşi timpuri cu Gr. Vieru, L. Damian, I. Vatamanu, Gh. Vodă, A. Cibotaru, D. Matcovschi, P. Boţu, A. Codru, Andrei Strâmbeanu a adus cu el la Chişinău experienţa „de acasă” a anilor grei de război, de foamete, a vieţii de copil orfan de tată, dar mai presus de orice curajul de a înfrunta viaţa. Această trăsătură de caracter ce-i înnobilează pe majoritatea scriitorilor basarabeni supranumiţi „copiii anilor treizeci” merită a fi evidenţiată, deoarece în prezentul dominat de o scară a valorilor răsturnate rar se mai întâlnesc visători, oameni care să-şi facă un ideal din adevăr şi dreptate, în schimb e mare numărul renegaţilor şi impostorilor. Lui Andrei Strâmbeanu, fire sinceră şi directă, cred că îi repugnă inşii din ultima categorie. El este lampagiul care veghează la mersul vieţii literare de la noi, a culturii noastre care, după cum o demonstrează cele mai recente evenimente, poate uşor degrada, căci democraţia se dovedeşte a fi o probă mult mai greu de trecut decât părea la început, fiind acum răstălmăcită, interpretată la modul conjuncturist de către parveniţii însetaţi de posturi. Într-un timp în care interesul pur personal e situat mai presus de orice, Andrei Strâmbeanu este unul dintre puţinii care apără nu din culise, ci deschis adevărul şi dreptatea. Acum, când nu-i mai avem printre noi pe un Grigore Vieru şi un Silviu Berejan, al căror curaj menţinea la adăpost sentimentul demnităţii de scriitor şi de savant, prezenţa în agora a unei voci curajoase cum este cea a lui Andrei Strâmbeanu, care nu se lasă cumpărat cu titluri şi onoruri, înseamnă enorm. Pentru aceasta, pentru că are grijă „să nu se facă astăzi noapte”, merită toată gratitudinea.
La mulţi ani, la fel de rodnici, multă sănătate şi prosperitate!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog