Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANDREI STRÂMBEANU – 75

Doină basarabeană

Andrei STRÂMBEANU

Alte articole de
Andrei STRÂMBEANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Doină basarabeană
                Pentru mezinul meu, Andrieş
 
Doină, doină, cântec greu,
Fiule, odorul meu,
Gura lumii îmi tot spune
C-ai venit târziu pe lume,
Că mi-i chica afumată
Şi spinarea aplecată.
Foaie verde trei sulcine,
Cum să-mi pară mie bine:
O să creşti orfan, ca mine.
Fost-am eu orfan de tată,
Şi de România toată.
Că aşa străinu-a vrut
De la Nistru pân’ la Prut.
 
Dar e mare Dumnezeu!
Fiule, voinicul meu,
Mă uit la guriţa ta,
Doine vechi că va cânta.
Mă uit la mânuţa ta,
Ţara că va apăra.
Iar tălpiţa ta ne-mblată
Va călca sârma ghimpată.
Jos, în Prut arunc-o toată,
Unde-i apa mai adâncă
Şi rugina o mănâncă.
Şi te prinde-n în hora mare,
Din hotare în hotare.
Şi cu talpa bate tare.
Dă cu talpa de pământ
Să te-aud eu din mormânt...
Să mă bucur c-ai făcut
Tatăl tău ce n-a putut...
Frunză verde de pe rană,
Ard-o focul soartă grea –
Basarabie orfană,
Tu eşti România mea!
                                Mai 2007
 
 
Nu-i un păcat prea mare...
Moto:
Tot românul se naşte poet.
                   Vasile Alecsandri
Nu-i un păcat prea mare
Că tot românul
Poet e din născare.
Păcat că tot românul scrie
Poezie.
Dar mai păcat e ceea ce urmează:
Românul editează.
Şi nu doar un poem,
Ce-i ca Mesia aşteptat
De-ntreaga lume:
Românul publică volume.
De-l vezi, fereşte într-o parte.
În loc să-ţi deie „bună ziua”,
Îţi dă o carte.
Cu autograful gata tatuat
Pe-obrazul primei file
Şi cu păreri de rău
Că nu-i dai rest volumul tău.
Un neam întreg bolnav de poezie!
Se scrie-n piatră,
Pe hârtie,
Pe garduri,
Pe vagoane,
Pe ţâţe la cucoane.
Scriu toţi, pe toţi pereţii.
Scriu poezie până şi poeţii.
Cu mine e adevărat scandal.
Sunt poreclit poet oral.
Că-s leneş, că-s nebun,
Că semăn şi nu-adun,
Că nu-s citit dar sunt citat...
Român fiind, m-am conformat:
Am scris şi eu o carte.
Să nu fiu dus la ţintirim
Un anonim,
Ca şi Esop, ca şi Socrate.
 
 
Pe-atunci...
 
Pe-atunci era pământul nesfârşit de mare
Dar noi ne întâlneam ca val cu val pe mare.
Acum pământul a scăzut, e cât o minge.
Şi pentru că şi vara-n părul nostru ninge,
Te ocolesc, căci insistent un gând mă paşte:
De ne-am vedea, mă tem că nu ne-am recunoaşte.
 
Eu ştiu că tu visezi s-avem o întâlnire.
Dar scuarul nostru-i îngropat sub o clădire.
Şi banca dezmierdărilor... Nici ea nu este...
Ah, primăverile de-atunci sunt o poveste !
 
Bătrân, aş sta pe prag străin în aşteptare,
Cu-n trandafir cât inima când dă în floare.
Văzându-te cum vii, eu m-aş porni agale,
Cu cârja-n mână-aş apuca pe-o altă cale.
Te-aş căuta pe unde primăvara trece,
Şi trandafirul ar muri pe pragul rece...
 
A fost un pas greşit că m-am ferit de tine!
De ce nu-s, Doamne, chiar nici azi stăpân pe mine?
                                                                                                Februarie 2004
 
 
Stropul de la dumnezeu
 
Desprins de pe întinsul aburit al unui nor,
Eu, noul strop de ploaie, fost şi fulg de gheaţă,
Alunec printre fulgere, în ţarină să mor,
Şi moartea mea va fi un început de viaţă...
 
Sunt limpede şi greu ca lacrima unui copil
Şi-aduc cu mine scăpărările stelare,
Şi recea albăstrime-a dimineţilor de-april,
Şi energiile ce nu încap în soare.
 
Alerg spre rădăcinile pe moarte din pământ.
Sorbindu-mă, să-nvie frunze şi tulpine,
Şi iarăşi să mă sui la cer, precum vrea Tatăl Sfânt –
Isus a învăţat să-nvie de la mine.
                                                                2008
 
 
Cântecul pierdut
                                         Lui Igor Creţu
 
Şi cântecul de azi,
Şi cel încă nescris,
De mâine –
Luaţi-le,
Nu am mai dulce pâine.
Eu mie-mi o să-mi las
Doar cântecul iubirii,
Din trecut,
Pe care l-am tăcut,
Să nu mi-l ceară,
În ziua când mă părăsea
Femeia care-odată mă iubea.
Ah, cântecul iubirii,
Atât de-adânc
În suflet l-am ascuns,
Că s-a pierdut.
Şi-acum în loc să-l cânt,
Îl plâng,
Cum plâng femeile
Copilul nenăscut.
                                Februarie 2009
 
 
Destin
 
S-a rupt iezătura
Şi apa s-a dus
De-au rămas nepereche
Stelele sus.
Chiar luna
E una.
Şi-acum, pe răcoare,
Peştii învaţă să zboare.
Se sprijină-n coadă,
În slăvi se avântă,
Dar cad iatagane,
În mâl se împlântă.
Priviţi-i,
Respiră bulbuci de pământ,
Şi-şi suflecă haina
Pescarul flămând.
Şi doar câte-un peşte,
Cu gândul că scapă,
s-aruncă în luntrea
Cu resturi de apă.
                                1964
 
 
Contrapunct
 
Între tălpile mele şi humă
S-aşterne asfaltul,
Pingeaua de gumă.
S-aşterne parchetul
Şi marmora,
Şi urmele mele de-a brambura.
 
Tatăl, ţin minte,
Spre toamna belşugului,
Păşea desculţ pe brazdă,
Sprijinit strămoşeşte
Numai de coarnele plugului.
                                                1963
 
 
Ninge
 
Ninge străveziu
Cu frig şi vânt în două.
E şi devreme şi târziu,
Sau numai ni se pare nouă?
Oricum,
Mai mergi în rând cu mine.
Ba nu, mai bine
Aleargă înainte,
Prefă-te-ndrăgostită,
Minte,
C-ai lunecat şi cazi.
Nu vezi că azi
Sunt toate
Neadevărate?
Ninsoarea nu-i ninsoare –
Cad gândurile noastre-n loc să zboare.
Şi frigul nu e frig –
Aşa-i tăcerea ta când eu te strig.
Şi vântul nu e vânt –
S-a spus pe negândite un cuvânt.
Şi oamenii ce trec pe după fulgi
Mai mult plutesc
Decât păşesc
Pe-al iernii giulgi.
Îţi aminteşti?
Pe-aşa o zi se-ndrăgostiră doi...
Eram noi?
                                                1964
 
 
Despărţire
 
Despărţire, iubito, îmi ceri?
Lăcrimează omătul afară.
Poate facem un schimb de tăceri
Până fi-va din nou primăvară.
 
Când pe sufletul meu împietrit
Încolţisei, lăstar al iubirii,
Nu te-am smuls, ci de rău te-am ferit,
Deşi pomul e moartea clădirii.
 
Tu de toamnele mele să taci,
Să le numeri păşind peste una.
Ca o floare ce-abia te desfaci,
Îţi stă bine, iubito, minciuna.
 
Gelozia ne roade mereu
Ca rugina ce strică vaporul.
Tu îmi iartă trecutul, căci eu,
Ţi-am iertat mai demult viitorul
                                                                1999
 
 
De parcă port o vină...
 
De parcă port o vină – nu ştiu de ce anume
Aştept să mă condamne pe-un timp nedefinit.
De propria mea umbră continuu urmărit,
Tresar şi-ntorc privirea, când sunt strigat pe nume.
 
De parcă-aş fi un rege somat de vulg: „Abdică!”
De parcă-ncep războaie, dar nu le şi câştig
Şi-aduc în loc de soare ninsori, prăpăd şi frig,
Şi dintr-o ţară mare, fac una tot mai mică;
 
Din lada de gunoaie fac, parcă, loterie -
Săracii să câştige mai multă sărăcie.
De parcă port o vină şi-aştept să mă condamne
 
Pe-un timp întins ca guma departe-n infinit.
Şi-acolo, la-nchisoare, să-ndur bătăi, sudalme,
Pentru păcate grele ce nu le-am săvârşit.
                                                                                4 august 2008
 
 
Telefonul inutil
 
Pe zi ce trece telefonul meu
de ebonit
devine tot mai prăfuit.
Şi strigă până te-i desface,
el tace.
Credeam că a murit,
dar nu,
e-n regulă, mi-au lămurit.
Dar unde mi-s prietenii?
Au decedat?
Sau, poate, m-au uitat?
Sau nu mai au ce-mi spune,
căci eu le spusei totul, rele, bune.
Aştept.
E vară.
Mă cheamă soarele afară.
Alerg pe străzi:
mi-e dor de un cuvânt
adus de vânt.
Dar pomii parcă sunt pictaţi –
nici o mişcare.
În tot oraşul, numai eu
şi umbra mea de sub picioare.
Şi-un gol nemărginit,
lăsat de cei pe care i-am iubit.
Apăs pe sonerii
şi strig la toţi,
prin telefonul de la colţ:
– Prieteni, sunteţi vii?
Rezist minutelor toride,
dar nimeni nu-mi deschide.
A ruginit şi soarele,
mă lasă..
Mă-ntorc în liniştea stătută
de acasă.
Iar răposata mamă,
din fotografie,
vrea să ştie
pe unde am umblat.
– Am rătăcit pe vechile cărări...
Şi, ca să scap de alte întrebări,
căci tot mă crede un copil,
ascund fotografia
sub telefonul vechi
şi inutil.
                                                                1967
 
 
Raţionament
                                Poetului Aureliu Busuioc
 
Va trebui să mor şi eu cândva,
Dar nu-nainte de-a-mi lua
Frăţescul bun rămas
De la prietenii
Pe care o să-i las.
Şi nicidecum, de la duşmani.
Nişte profani,
Nici nu i-am numărat,
Dar, ştiu, s-au adunat,
Cât n-are pene dinapoi păunul.
Ca om deştept,
„Adio” de la dânşii o s-aştept,
Căci ei sunt mulţi,
Iar eu sunt numai unul.
                                Octombrie 2009
 
 
Mergând apăsat
 
Mergând apăsat,
Dansând apăsat,
Ca omul din sat,
Tocitu-mi-am talpa
Şi nu mai sunt
Cum eram de înalt.
Dar talpa nu se lipeşte
Întreagă de-asfalt.
Un gol mai rămâne,
Cât muşcătura
Din hrinca de pâine.
Rămâne un gol neatins,
Pe care l-ar umple
Doar piscul dealului, nins.
Doar torba din spatele mamei,
Cu grâu,
Doar piatra adusă de ape
La mijloc de râu.
Nesigura piatră,
Crescută cu muşchi,
Lunecoasă,
Pe care-nvăţam
A mă duce de-acasă.
                                                1970
 
 
Copacii de metal
 
Din luntre îmi strigă pescarul,
Sporindu-mi în suflet amarul:
– Poete, acum, la plecare,
Aruncă monede în mare.
Aşa-i obiceiul şi locul,
Moneda aduce norocul.
 
Îi dau ascultare
şi samăn monede pe mare.
Le-arunc ţărăneşte,
departe,
sub val.
Din apa sărată –
minune curată –
răsare-o livadă
cu pomi de metal.
Şi lemnul,
şi frunza,
şi fructul –
metal.
Nu-mi vine a crede –
cresc fructe monede.
Monede romane,
engleze,
rusnace.
Belşugul îndoaie copacii.
Dar vântul,
când clatină grelele roade,
imperii
încep înde ele-a se roade.
Auguste profiluri regeşti
cad hrană
în gura căscaţilor peşti.
Stăpâni pe imperii
ce curg, aluat, de pe hartă,
suveranii,
şi-n burtă de peşte se ceartă.
Aud de pe mal:
Problema i-aceeaşi –
tot spaţiul vital.
Călări pe-asudatele valuri,
aleargă piraţii,
şi-mi fură de verzi împăraţii.
Îi cearcă în dinţi,
în sân îi ascund,
dar, vai, lăcomia
îi trage la fund.
Vrăjit de această minune,
eu strig ca prin vis:
– Dar unde-i norocul promis?
Pescarul,
la strigătul meu,
scoate din peşte,
ca dintr-un portmoneu,
o monedă ca solzul de peşte.
Oglinda ei mă orbeşte.
Nici urmă de regi,
De regat.
Nisipul şi apa tot a spălat.
 
Şi eu să mă vreau norocos
pe-acest anotimp nisipos?
                                                1960
 
 
Balada umbrei
 
Copil desculţ, în vremea depărtată,
Când glontele războiului pe tata îl căta,
Văzusem umbra mea întâiaşi dată;
De dânsa umbra vacii noastre zilnic asculta.
 
Cu vaca-n doi mergeam pe drum de ţară
Şi umbră ne ţineau aeroplanele de sus;
Cu bulgări le băteam, strigam să piară,
Şi unul chiar se prăbuşi, de glasul meu răpus.
 
Dar bucuria-mi înflori pe-o clipă,
Căci pajura mecanică ţâşni de după deal.
Îşi scoase clonţu-ascuns sub o aripă,
Şi ne muşcă de după nori cu dinţii de metal.
 
Ah, umbra vacii prinse a se strânge
Şi ea, cuminte, s-a culcat, şi-n iarbă s-a întins.
Curgea din uger laptele cu sânge.
Şi umbra mea fugea după duşman, dar nu l-a prins.
 
Iar mama, când voia ca să mă culce,
Mereu îmi povestea scrisoarea tatei din război:
„Mi-i dor de voi! Mi-i dor de lapte dulce!
Sunt viu, dar iată vine tancul peste noi!”.
                                                                                20 septembrie 2009
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog