Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANDREI STRÂMBEANU – 75

Andrei Strâmbeanu – un „scriitor oral”?

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Timpul mi-a umblat prin manuscris.
 
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Ion Cuzuioc, biografia lumească a lui Andrei Strâmbeanu (născut la 25 august 1935, la Fântâna Albă, judeţul Bălţi) e plină de peripeţii; o viaţă „nebuloasă” întreţine faima scriitorului oral, atras de boemă şi taifas, aruncând vorbe în răspăr, deşucheate, repetat demis din posturile ocupate (redactor, traducător, consilier, secretar literar, chiar deputat), suspectat de „neseriozitate” ori, dimpotrivă, dezvăluindu-şi aura disidenţei. Oricum, palmaresul absolventului Facultăţii de istorie de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” (1959) nu impresionează prin cantitativism. Prozator şi dramaturg, Andrei Strâmbeanu s-a încercat şi în poezie, rămânând un „modern nativ”, cum zicea M. Cimpoi. Debutul se consuma în 1963, când apărea Fântâna Albă, volum prefaţat de Valentin Roşca şi urmat de Mireasa (1967), colecţionând o suită de nuvele din viaţa satului. Dar Andrei Strâmbeanu, constata Grigore Vieru, rămâne „cel mai puţin productiv poet” basarabean. Sigilată de tristeţi difuze, cu pecete elegiacă şi timbru baladesc, aflând în rusticitate un „leagăn cald”, poezia sa evocă dezrădăcinarea, un „timp nisipos” (năruind imperiile) ori celebrează, fie şi tardiv, elanul erotic: „Îndrăgostiţii, toţi întineresc, sărmanii”. Iar poetul e un „etern împărat”. Nu trebuie ignorată dispoziţia pamfletară a publicistului ori atracţia dramaturgului pentru construcţii cu osatură simbolică şi cu gustul parabolei. Sub metafora „lupilor”, de pildă, redescoperim drama unui ţinut crucificat, finalul acestui lung poem fiind deturnat imprevizibil. Prozatorul, încercuind „situaţii de viaţă” paradoxale, nu este un ficţionar. Verist, laconic, preferând descrierea nudă, tangentă neorealismului, el se bucură de succes. Cazul Gândacului de Colorado, text vânat de internauţi, stârnind cândva entuziasmul turcului Aziz Nesin, probează interesul lui Strâmbeanu pentru nuvele „reconstituite”, intrate în circuitul folcloric şi inevitabil deformate. Având alibiul rescrierii, autorul dramei Oltea (2004) îşi motivează astfel „lenea”. Fire aprinsă, Oltea s-a zidit în fiu (e vorba de Ştefan cel Mare) şi înţelege „biruinţa ca leac”. Observator atent, deseori caustic, Andrei Strâmbeanu notează contrapunctic, pliat pe faptul real, respingând „minciuna” scrisă (vezi piesele Minodora, Armăsarul cu dinţi de aur, Consumatorul de onoruri, 2002), radiografiind simptomele totalitarismului. Pitoresc, dovedind concreteţe şi laconism în scriitură, cu performanţe notabile, oferindu-şi dulci amânări, el străluceşte în proza orală fiind, de fapt, un risipitor. „A discuta” ar fi plăcerea supremă, o răzbunare a vârstei taxând nepăsările tinereţii neştiutoare, fără a impune însă un ritm metronomic, câştigând – la modul profesionist – „gustul scrisului”.
 
Lupii
      Lui Gheorghe Ghidirim
 
Clopot clopotind strident a început de şcoală...
Lacrimile mamei picură în sita goală.
Maică-mea le cerne. Alta ce să cearnă?
Cei veniţi de unde vine îngheţata iarnă,
Mirosind a vodcă, a tutun şi-a depărtare,
Fără scară tăbărăsc prin poduri şi hambare.
 
Vai de bieţii şoareci!
Le scoteau bobul din gură,
Condamnându-i,
Cum că pâinea statului o fură.
 
Mă uitam la venetici cu groază,
Dar cuprins de vrajă.
Oul de sub cloşcă
Îl mâncau cu tot cu coajă.
 
Lumea-n sat vorbea prin semne
Şi ofta încet.
Nu-ncăpea în traista mea veche
Noul alfabet.
 
Alfabetul lor ca alfabetul,
Numai că părea întors pe dos.
Într-o zi o-ntreb pe noua profesoară:
„Dar cu ce era mai rău al nostru?
Pentru ce l-aţi scos?”.
 
Pe obraji i se aprind în grabă trandafirii,
Parcă năvăliseră să-i ceară mâna mirii.
Şi-n loc de răspuns la întrebarea-mi oablă,
Trage-o linie spre răsărit prin aer şi pe tablă –
Drumul care duce înspre-un viitor feeric...
Mă întorc acasă luminat la suflet, pe-ntuneric.
– Mamă, unde eşti?! Nu plânge! Am scăpat de greu!
Mama, din ocolul oilor, strigă către Dumnezeu.
„Veneticii mi-au luat oiţele şi sufletul din mine!
Doamne, fă aşa să nu rămân şi fără tine!”
 
Negru de mânie,
Uit că-i noapte-ntunecoasă,
Mă pornesc la stână,
Să-mi aduc oile-acasă.
 
Prin opinca spartă
Degetele-mi ies-afară
Şi îmi dau de ştire
Când greşesc drumul de ţară.
 
Iată că s-arată luna
Ca o mamă blândă.
Pe imaşul alb de brumă
Trece umbra mea flămândă.
 
Tremur când mi-aduc aminte...
Vârstă fără dubii...
Nu-mi păsa că noaptea umblă
După pradă lupii?
 
Rătăcind pe dealuri singur,
Iute de picior,
Poate-o fi crezut şi lupii
Că-s şi eu de-ai lor.
 
Simt miros de carne arsă.
Jos, într-un coclaur,
Un foc mare linge noaptea
Cu limbi roşii de balaur.
 
Cu miros ameţitor şi ce străin ecou!
Turmentaţi, soldaţii chiuie în alfabetul nou.
 
Nu-i durea că va rămâne
Satul meu c-o oaie mai puţin?
„Hoţii!” vreau să strig, dar mă abţin.
Las’ să-şi dea pe faţă-arama.
Tata-i mort, de mor şi eu,
Moare-atunci şi mama.
 
Ei ciobani? Cu armele-n spinare?
Am să-i spun chiar mâine
La tovarăşa învăţătoare.
 
Cad din creasta dealului spre stână tăvălug.
Mă alătur oilor, pe brânci, ca un transfug.
Nemişcat, aştept dulăii să mă muşte
Ori soldaţii beţi s-alerge să mă-mpuşte.
 
Dar soldaţii dorm păziţi de flăcări jucăuşe.
Nu au câini. De ce-ar avea?
Armele li-s pline cu cartuşe.
 
Pe frigarea rece
Carne multă, nemâncată.
Când apune luna,
Bezna o înghite toată.
 
Mă ridic şi simt că stâna
Vrea să se răstoarne.
Trebuie să scap
De acest parfum primar de carne.
 
Strig în şoaptă oile,
Noi le-am dat nume de flori;
Ne găsim pe întuneric,
Le sărut ca pe surori.
 
Când era de turmă să le rup,
Văd că orizontu-i presărat
Cu ochi flămânzi de lup.
Oile se strâng ca pâsla-n jurul meu.
Eu de frică-adorm...
Şi am dormit somn greu.
 
Dimineaţa, pe la zori, mă scol.
Parcă văd un vis: oile mă părăsiseră
Ca pe-un stâlp la mijloc de ocol.
 
Lupii, împietriţi, stârcesc pe-acelaşi loc.
Ca la mort mai pâlpâie o flacără pe foc.
Caut în zadar un rest de apă-ntr-o garafă...
Urc târâş spre lupi şi văd că-s împuşcaţi în ceafă.
 
Vânt uscat de toamnă la urechi le geme.
Le-aş închide ochii, dacă nu m-aş teme.
Şed ca la priveghi şi plâng de mila lor,
Plâng, ca după oi, de mila lupilor.
 
                                                                August 2003
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog