Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCIANA

„Problema Eminescu” – un război imagologic

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

 „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”
Dimitrie Vatamaniuc
 
În memoria noastră culturală Eminescu „funcţionează” ca brand. Excepţionalitatea operei, destinul martiric (accidentul biografic, boala, moartea), investiţia imaginativă, şirul de scandaluri pe versantul receptării, sensibilitatea publică, consensul emoţional i-au statornicit o identitate simbolică idolatrizantă, îndemnând la mitificare pe fundalul fervorii mitogenetice a unei culturi pline de frustrări. N-ar trebui să uităm că acest ultim (cronologiceşte vorbind) romantic european nu este singurul cu vocaţie revelatoare. S-a vorbit, îndreptăţit, de un bipolarism spiritual pe axa Eminescu – Caragiale şi încă G. Ibrăileanu semnala (v. Caragiale, în „Viaţa Românească”, nr. 1/1912) această „regalitate literară” împărţită. Arhetipalul din discursul fondator eminescian, dând consistenţă naraţiunilor identitare, intră într-o firească şi necesară complementaritate cu macheta caragialescă, de o crudă luciditate, şi ea prezentă, prin ironie vervoasă, în mentalul colectiv. Încât abia acest cuplu simbolic ne asigură, credem, o reprezentativitate exemplară, cu adevărat definitorie.
Cu poziţie dominantă în imaginarul colectiv românesc, Eminescu a fost fixat, prin prestigiul călinescian, sub sintagma glorioasă de poet naţional. Această consacrare simbolică, longevivă şi suspectată de imobilism, îi îngrijorează pe unii comentatori alergici, doritori a redesena canonul, erodând congelatele „tabuuri naţionale”. Precedată de folosirea formulei de „autor naţional”, de circulaţie pe la mijlocul veacului al XIX-lea, buclucaşa sintagmă suportă – demonstra Dan Mănucă (1, p. 19) – diferite accepţiuni (etnică, culturală, psihologică, etno-filozofică, istorică, artistică), impuse de afirmarea sentimentului naţional în epocă, exaltând, în literaturile mici, argumentul etnic îndeosebi. Chiar dacă respectiva construcţie lexicală pare a-l scufunda pe marele poet în atemporalitate, chiar dacă apelul la Eminescu (anexat ideologic în varii direcţii) are un indiscutabil rol legitimant, sintagma a suportat „succesive redesenări” (cf. Ioan Stanomir). Cei preocupaţi de „istoria şi anatomia unui mit cultural” deplâng, se pare, rezistenţa etichetei fondatoare (cf. Liviu Papadima), firească, de altminteri, pentru o cultură începătoare, în căutare de sine, bântuită de spaime identitare şi acuzând febril nevoia de repere. Tinereţea culturii noastre avea nevoie de această identificare, consacrând simbolic un construct cultural pe tipar mitic. Şi supus, inevitabil, uzurii simbolice, cu deosebire prin grila didactică, rulând un buchet de bătătorite teme critice.
 
Eminescu după Eminescu
Constatând, pe urmele altora, că literatura este un joc de negociere şi cercetând, în consecinţă, „versantul receptării”, Iulian Costache îşi propunea o investiţie „în construcţia instituţională a eminescologiei” (2, p. 49). Evident, e vorba de emergenţa mitului eminescian, de un autor canonic, proeminent, decretat poet naţional, confiscând interesul exegeţilor şi impunând (prin „jug”, blocaj, clişeistica didactică etc.) o inerţie hermeneutică; iar, pe de altă parte, o remodelare axiologică în configurarea mentalului românesc. Este limpede că această incursiune în peisajul receptării nu-şi va refuza analiza fenomenelor de mentalitate; pricină pentru care, chestionând memoria tradiţiei exegetice, fişând dosarul receptării şi promiţând „un salt interpretativ plauzibil”, autorul mai sus menţionat se încumetă la o lectură în cheie sociologică, obligatoriu contextualizantă.
Există pe tărâmul eminescologiei, ştie toată lumea, un fond documentar imens. „Panoramarea” pe care ne-o oferă Iulian Costache înseamnă şi un „serviciu de vizibilizare” (2, p. 49) satisfăcând, ne asigură semnatarul lucrării, atât accesibilitatea, cât şi atractivitatea demersului. Altfel spus, e vorba de o ofertă identitară sprijinind instituţia eminescologiei, contestată aprig de unele voci.
Să notăm, în treacăt, că investigaţia dumnealui, laborioasă şi riguroasă, apelează, inevitabil, la un alt limbaj critic (uşor preţios şi specios, pe alocuri). Priza sociologică, interesul pentru istoria receptării (fluctuaţia receptării) îl obligă să pactizeze cu o critică sociologică (pentru care noi pledam încă din 1983; vezi vol. Orizontul lecturii, Editura Facla), inventariind zelos opiniile în circulaţie, standardizate ori căzute în uitare, în acel fond dezactivat. Un necesar exerciţiu, aşadar, de critică a criticii, cercetând – din unghiul sociologiei recepţiei – „negocierea unei imagini”. Un „exerciţiu de recuperare”, zice autorul, consolidând memoria eminescologică. Un prim volum, bănuim, de vreme ce epoca cercetată cuprinde anii 1870-1900 (deci până la apariţia postumelor), sesizând polarizarea interpretărilor şi evidenţiind dificultăţile de „reconstrucţie” prin pasivizarea atâtor idei, cândva în vogă. De la prima monografie dedicată lui Eminescu (Nicolae Petraşcu, 1892, de menţionat totuşi, deşi – suntem preveniţi – nu satisface „excelenţa analitică”) până la acquis-ul european. Memorialul interepretativ nu putea ocoli „rumoarea in-formală” (2, p. 183), întreţinută, îndeosebi, prin accidentul biografic, şi nici valorizarea negativă (un Al. Grama, de pildă, denunţând în acel Studiu critic publicat la Blaj în 1891 „morbul mental” şi deplângând reacţiile publicului „alarmat din partea presei”). În fine, ideea de Eminescu, încrustată în mentalul romantic, nescutită de capcana exceselor, socializată prin diagnosticul maiorescian, cunoaşte o identitate evanescentă (2, p. 227). Ins desprins de contingent, acuzând centripetismul poetic (2, p. 222), Eminescu a devenit un brand cultural popular, cu certă bază emoţională. „Refrişarea” lui (2, p. 15), în contextul „draculizării” României, ar conduce – speră Iulian Costache – la „o altă percepţie asupra lui Eminescu” (2, p. 16), relansând interesul pentru operă. Implicit, la o reînnoire a semnificaţiilor ofertei textuale şi la o remodelare a imaginii, tributară încă, se ştie, amprentei călinesciene. Paradoxal, observă I. Costache, speratul îndemn la relectură se izbeşte de simptomul prelecturii. Există o inerţie simbolică (acumulată în timp), ceea ce conduce la o recunoaştere publică pe suportul ignoranţei. Eminescu, satisfăcând complexele noastre identitare într-o istorie opresivă şi o literatură defazată, poate fi acceptat ca mare poet (atingând superlativul absolut) fără a mai fi citit! Dar Iulian Costache ambiţionează a dezgropa fondul pasiv al memorialului eminescian printr-un excurs de amploare, într-un „format ideologic mai larg”, de genul studiilor culturale (2, p. 19). Va recupera, aşadar, prin recontextualizare şi „mica eminescologie”, şi valorizările negative, dar şi speciile extra-literare de discurs. Vom avea, finalmente, o merituoasă istorie a eminescologiei, interesată – deopotrivă – de fenomenul receptării lui Eminescu, dar şi al impactului său modelator asupra fiinţei naţionale.
Eminescu, nu spunem o noutate, trebuie aşezat în realitatea concretă a unui timp. Ca publicist angajat cu fervoare în epoca sa, prin articolele sale de atitudine, el îşi defineşte terestritatea. Citită, desigur, în codul epocii. Ca poet nefericit, cu o viaţă scurtă, însingurată, măcinată de boală, cu iubiri abstracte şi aspiraţia spre universal, el a devenit ceea ce este şi ceea ce contemporanii săi nu bănuiau, poate; deşi, să reamintim, Iacob Negruzzi folosise, primul, formula, în petiţiunea adresată Camerei, cerând sprijin financiar pentru „nenorocitul” poet naţional.
Bineînţeles, mentalul nostru colectiv, sedimentat în timp, cu fireasca evaziune în mit (cu rol compensatoriu), cultivând reflexele defensive (prin aglomerarea de complexe, fantasme, temeri, frustrări etc.), impunând sacralitatea patrimoniului, recunoaşte această Personalitate-etalon. Observaţia că, astfel, îmbrăţişăm o viziune conică, nu stelară, stă în picioare. În fond, pe harta valorilor româneşti vom descoperi fără efort mai mulţi mari scriitori (eroii canonici), ceea ce i-ar îndritui pe contestatari să jubileze, decretând, de pe baricadele relativismului, eroziunea mitului. Şi detestând, zgomotos, „încremenirea în admiraţie”; ceea ce, pentru Eugen Negrici (3, p. 37), preocupat dezinhibat, cu vervă corosivă, de spulberarea „iluziilor literaturii române”, ar fi chiar „un viol estetic”. Şi astfel ne-am lepăda şi de „senzaţia de avuţie” impusă de viziunea călinesciană, inventând, prin pioase exagerări, „strămoşi de vază”, implicit un pedigri cultural măgulitor care ne-ar asigura vizibilitate şi respectabilitate.
Dar este Eminescu o valoare „inventată”? Mitificarea (cu ştiute motivaţii şi mecanisme) înseamnă şi o mistificare? Este el „frânarul” („Marele frânar”) în evoluţia poeziei şi a societăţii româneşti? S-a sinchisit, oare, societatea noastră de directiva eminesciană, a urmat cursul organicităţii sau, dimpotrivă, este prizoniera formelor fără fond, implantate cu voioşie şi azi? Răspunsul e la îndemână. Sub bombardamentul reducţionismelor ieftine, iubind etichetologia, ignorăm „tangajul contextual”, cum ar spune Iulian Costache. Sub ghilotina unei judecăţi care a făcut reţetă („reacţionarismul”)[1], Eminescu, cel care, în producţia de presă, s-a luptat cu panglicarii politici, nu mai este citit în context. Numai aşa am putea desluşi / decoda conflictul dintre libertarianism şi conservatism, pătrunzând în textura epocii. Efigia poetului s-a încetăţenit durabil, diagnosticul maiorescian având ca suport, spuneam, fervoarea mitogenetică. Proza publicistică însă, suportând o canonizare emfatică iorghistă (observa Monica Spiridon) şi anexată apoi ideologic, l-a relansat, iscând inflamări şi actualizări forţate. Proclamat cugetător, luptător, profet etc., „sprijinind” opţiuni chiar incompatibile şi devenit – ca obsesie colectivă – un „precursor de serviciu”, Eminescu este „abstras din mediul său amniotic” (4, p. 9). Astfel de speculaţii reducţioniste pot fi corectate doar plonjând, prin recontextualizare, în mediul său cultural şi sociopolitic. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. Bineînţeles, Eminescu nu poate controla devenirea imaginii sale. Dosarul Eminescu include serii de „incendiatori”, invocând – mai nou – „dreptul” de a nu-l priza. Chiar de a nu-l citi. Îngropaţi în stricta contemporaneitate, junii de azi, prea convinşi că literatura începe cu ei, cred că poezia eminesciană este „datată şi neinteresantă”. În curs de devalorizare deci. Alergia la clasici şi statui, „saţietatea eminesciană”, detabuizarea ca act igienic sunt convocate de cei care, aruncând o privire dezinhibată, descoperă – precum Ruxandra Cesereanu – doar un „mit edulcorat, rozaliu, genialoid”; fiindcă, nu-i aşa?, „statuile sunt anacronice”, după autoare.

Pe de altă parte, eminescologia supravieţuieşte, constata N. Georgescu, ca problematică privată, confiscând interesul unor împătimiţi singuratici, inşi pasionaţi încercând a împiedica derapajul deferenţei în indiferenţă. La un neam cu recunoscută desconsiderare de sine şi Eminescu poate deveni un scriitor alternativ. Mai cu seamă în Civilizaţia Gates, închinându-se ideologiei divertismentului. Încât seismica piaţă postumă, căzând în adoraţie ori sedusă, ciclic, de impulsuri demolatoare, fără a avea „mistica definitivului” (cum îndemna Eugen Negrici) ar cere, în limbajul epocii, revizitarea lui Eminescu. Adică, întoarcerea la text, citindu-l. Şi, desigur, fără a uita că literatura este o „competiţie interactivă” a valorilor.

Temă sensibilă, problema Eminescu frământă spiritele şi dintr-un alt punct de vedere. Cu „rol de figurant în cultură” (spunea E. Ionesco, în 1932), România a rămas şi azi „invizibilă” culturaliceşte (afirmă, de pildă, regizorul britanic Peter Greenway, convocat ca „martor” de Iulian Costache). Or, Eminescu, fiind „norocul” nostru, asigurându-ne justificarea ontologică (cum s-a tot repetat), ar trebui să ne vindece de complexe. Mai mult, să asigure o schimbare de destin. Întrebarea (de neocolit) priveşte măsura în care noul Eminescu satisface epistema postmodernă şi, desigur, piaţa europeană, asigurând oportunităţi de promovare şi valorizare, armonizând canonul european (difuz, observă I. Costache) cu cel local, vizând performanţa, inserţia, exportul cultural. Iată, aşadar, că logica sineităţii nu e îndestulătoare. Imaginea de / despre sine se conjugă cu perspectiva alterităţii într-o geografie simbolică în prefacere, atrage atenţia Iulian Costache.
Cu vocaţie exponenţială, beneficiind de o consfinţire canonică (sufocată, deseori, de hieratism), Eminescu are şansa unei reevaluări. Altfel spus, la bursa valorilor simbolice, el suportă şocul rebranding-ului (în limbajul lui Wally Ollins), Iulian Costache sperând „a reinventa legitimitatea unui canon” (1, p. 18), anunţând „o cale nouă de acces” (1, p. 22). Or, cunoscând un „proces nuclear de devenire” (cum zice M. Cimpoi), posteritatea eminesciană îşi refuză sentinţa definitiv-clasatului, închisă în orizontul temporal al secolului în care a vieţuit poetul. Reamintim că Svetlana Paleologu-Matta, cu acea „puţină înclinaţie filozofică” (pe care, cu exagerată modestie, şi-o recunoştea), voise a-l scoate pe marele nostru poet din „graniţele regionale” şi, aşezându-l în lărgime, într-un spaţiu generos, să stabilească punţi de legătură cu cei mai mari gânditori (5). Am făcut această trimitere deoarece o carte de interviuri, scoasă la Chişinău de apreciatul şi harnicul eminescolog Mihai Cimpoi (Spre un nou Eminescu, Editura Hyperion, 1993), se dorea, şi ea, o carte-punte. Lăsăm deocamdată deoparte aprecierile Svetlanei Paleologu-Matta (chestionată, negreşit) care, angajată într-un război exegetic, denunţa „poziţiile false” ale doamnei Buşulenga (interesată doar de stratul romantic). Ar fi de observat, esenţial, că noile exegeze alungă exclusivismul romantic, pentru a poposi stăruitor asupra unui „suport existenţial complex”, cum nota chiar M. Cimpoi. Intrată în „etapa fiinţială”, eminescologia încearcă să se lepede, spuneam, de „jugul călinescian”. Provocând acest colocviu imaginar şi făcând „inventarul” opiniilor distinşilor săi interlocutori, amfitrionul de la Chişinău propunea o confruntare cordială.
 
Adulatori şi detractori
În credinţa noastră, un nou Eminescu nu se poate dispensa de astfel de analize şi controverse. Contestat, întâmpinat cu o furie oarbă, vinovat de toate păcatele societăţii româneşti şi împiedicând, chipurile, accesul nostru în Europa (veghind „porţile ferecate” ale literaturii, bolnavă de etnocentrism), Eminescu tentează toate condeiele, în numele unei setoase nivelări. Se poate încerca o patologie a discursului critic (promitea Ioana Bot) pornind tocmai de la „avatarurile eminesciene în perioadele de criză”. Literatori de toată mâna, voind, aflăm, a împiedica „paralizia spiritului critic”, dezlănţuie un tir agresiv, concentric, asupra marilor noastre nume. Evident, nu ne temem pentru soarta lui Eminescu. Dar într-o lume confiscată de cultura publicitară, supusă invaziei electronice în numele tehnolatriei, asaltată de teleintelectuali doritori a epata prin erupţii nihilist-băşcălioase, asistăm la o golire de zeitate; trăim într-o lume populată, altfel spus, de zei falşi. Încât un vers al platonicianului Eminescu (precum: „ca pe un mit să mă văd pe mine”; v. Hieroglifa) va suporta un tratament acid-ironic din partea corului contestatar, a celor care, luptându-se – îndreptăţit – cu clişeistica, uită – sub flamura demitizărilor – să se mai apropie de text.
Marea poezie ar fi „o primă ştiinţă”, o metafizică imaginată, simţită, trăită. La Eminescu, cel cu „preştiinţa Fiinţei”, suferinţa nu e „rea”; frumuseţea trece prin durere, suntem în „puterea sorţii”, iar grila lui Hiedegger ne ajută să aproximăm „bogăţia infinită şi vitală” (5). Evident, Eminescu nu e filozof şi, astfel, e scutit de a folosi cuvinte „fără atracţie”. Citindu-l în atemporalitate, lăsând deoparte gazetăria îndatorată contextului, exploatând virtualităţile mitice ale textului eminescian, îl sublimăm; poezia devine ontologie, Eminescu intră în existenţă. Încât Ştefan Teodorescu avea dreptate să afirme (1981): „Numai de la Eminescu încoace noi existăm în adevăratul sens”, corectând „golurile etniei” şi lungul şir al neputinţelor.
Dar „lupta” cu mitul eminescian are deja o Istorie. Faptul că noile generaţii refuză bombardamentul encomiastic nu e, în sine, condamnabil; dimpotrivă. Prejudecata că orice a scris Eminescu ar fi inatacabil a paralizat multe decenii spiritul critic. Acum voci tinere ori mai puţin tinere, în numele demitizării, se dedau la violenţe nihiliste, considerând că poetul trebuie să suporte „rigorile democraţiei”. Poate fi el condamnat pentru naţionalism? A devenit ideea naţională un păcat greu? Iată, contextul postrevoluţionar, tulburând scara valorilor, instituie confuzia, întreţinând o periculoasă nivelare. Întrebările par inutile, dar realitatea vieţii literare, culturale în sens larg, atinsă de pofta maculării, a contestaţiei oarbe, ne obligă să le formulăm. Fiindcă aceste ieşiri vitriolante, într-o epocă de rupere a zăgazurilor, în plină fermentaţie postrevoluţionară, nu l-au ocolit nici pe Eminescu. Nu e vorba, fireşte, de a vida spaţiul exegetic eminescian de o discuţie critică; respingem şi noi uniformitatea de reacţie şi credem că idolatria nu face casă bună cu discursul exegetic. Bineînţeles, nu de sanctificare şi imobilism avem nevoie. Dar, observăm cu regret, demitizarea funcţionează şi ea ca un nou mit!
Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană, a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (cum zicea Noica), se oferă generos exegezei. Criticul român trebuie să ajungă, aşadar, la Eminescu, reinventând etalonul prin lecturi proaspete, urcând în text. Iar controversa pare a fi „cea mai bună naftalină” (Gh. Grigurcu) pentru a-l păstra în actualitate.
Nimeni – dintre criticii serioşi – n-a cerut jugularea discuţiilor (prin jocul liber al punctelor de vedere) ori, mai rău, paralizarea spiritului critic, Eminescu fiind decretat o valoare intangibilă. Obligaţi faţă de geniul lui (cum îndemna Călinescu), se cuvine să poposim în luminişurile Operei. Or, observăm, antifestivismul, furia demitizantă (ca replică la „terapia comemorativă”) se dezinteresează suveran de text. Asistăm la o caragializare a receptării (M. Cimpoi) câtă vreme interesul unor „dilematori”, de pildă, se îndreaptă spre „Titi cel păros”, ilizibil, depăşit, reacţionar. Zeflemeaua, „vorbele de clacă” (despre care amintea Pompiliu Constantinescu) nu ţin loc de analiză lucidă şi revizuire estetică după cum tirul nihilist (cu gustul execuţiei) nu anulează sanctificarea, invitându-ne la o percepţie „naturală”.
Dosarul acestor controverse, se ştie, e voluminos. Cercetând „mitul Eminescu”, Theodor Codreanu reuşea performanţa de a stăpâni materia, dovedindu-se un abil regizor al conexiunilor (6). Informaţii disparate, de circulaţie totuşi, sunt examinate acribios în ramă contextuală şi ordonate cu o logică detectivistică. Încât „probele” se limpezesc şi demonstraţia creşte coerent. Surprinzător, exegetul ne anunţă o ciudată rocadă a criteriilor, amuzându-se (amar, fireşte) „cum evoluează denigratorii”. Dacă părintele Grama publica la doi ani de la moartea poetului o primă carte defăimătoare despre Eminescu, acuzându-l de antiromânism, poetul fiind – în plus – şi „stricător de morală publică”, cohorta demitizanţilor de ultimă oră (o „armată de articleri”, scrie criticul) îi blamează tocmai românismul. În numele ideologiei paneuropene, sub flamura demitizărilor (o adevărată modă!) şi a autodispreţului care defineşte caragializarea societăţii noastre, momentul Dilema ar marca intrarea în Galaxia Grama (ca să preluăm un titlu, mai vechi, al lui D. R. Popescu). Cu alte cuvinte, Eminescu, beneficiind de o popularitate „folclorică” şi înrâurind decisiv dezvoltarea cugetării româneşti – cum suna profeţia maioresciană –, devenit „erou eponim” (cf. Ilie Bădescu), este azi un obstacol, ţintuindu-ne „la porţile Europei”. De unde şi tăcerea, întinsă pe lungimea măcar a unui deceniu, pe care o recomanda E. Negrici, supunându-l pe poet şi gazetar (îndeosebi) unui ciudat embargou.
În fond, canonicul de la Blaj punea în discuţie, cu „furie iconoclastă” (6, p. 323) tocmai cultul pentru cel care nu era „nice barem poet”. Eminescu, „geniu impus”, un biet poetastru era beneficiarul presiunilor venite dinspre noua direcţie, ctitorindu-i un cult periculos şi nemeritat. Or, poezia sa creea o veritabilă „tortură sufletească”, aparţinând unui „suflet mohorât şi putred”. Iar gestul lui Maiorescu, tipărindu-i volumul, pune bazele acestui cult. Observaţia lui Grama e întemeiată, să recunoaştem. Cu o precizare pe care Theodor Codreanu nu ezita să o formuleze imediat, investigând meticulos ceea ce numeşte „agonia eminesciană”(1883-1889), o epocă plină de mistificări. Într-adevăr, Titu Maiorescu a ctitorit acest „cult”. Dar e vorba – ne previne exegetul, folosind toate sursele la îndemână – de un veritabil plan maiorescian care nu excludea „sechestrarea” lui Eminescu, acea „arestare mascată” (Călin L. Cernăianu) ori detenţia politică (D. Vatamaniuc), poetul fiind considerat irecuperabil de mentorul junimist. De unde şi „ingratitudinea” de care se va plânge, repetat, Maiorescu. Cabala antieminesciană viza anihilarea ziaristului, trăitor „între lupi”, cel care reuşise „ să se pună rău cu toată lumea” şi care îşi impunea drept normă de viaţă adevărul.
Într-adevăr, Maiorescu este, deopotrivă, întemeietorul cultului Eminescu (oferind girul spiritului său critic) şi regizor al evenimentelor din anii de recluziune ai poetului. Ziua de 28 iunie 1883, când s-a rostit sentinţa morţii civile, rămâne „o cheie hermeneutică” (6, p. 73). Cu certitudine însă n-a urmat un vid intelectual în existenţa eminesciană. Omul sacrificat a ieşit creator la rampă, aşezând premisele unui mit transformator. Adevărat, fanatismul, idolatria mortificantă întreţineau (vom vedea cu ce consecinţe) „biserica Eminescu”. Dar „orgiile” pe care le denunţa canonicul blăjean, incriminând „grandomania unei direcţiuni” sau „infecţia” despre care, oripilat, amintea Aron Densuşianu în Literatura bolnavă n-au şubrezit interesul pentru nefericitul poet. După cum, alături de festivismul găunos, a înflorit şi un fals cult Eminescu (acel pseudocult asupra căruia atrăgea atenţia încă Perpessicius, câtă vreme, de pildă, nu există nici în zilele noastre un Institut sau o catedră Eminescu), amplificat pe fundalul deromânizării, a prigoanei naţionaliştilor. Iar Theodor Codreanu afirmă răspicat: mitul Eminescu, „cel mai important mit cultural românesc”, este un mit viu, nu o mistificare. Ciclic repus în discuţie, contestat aprig, mitul Eminescu se revigorează.
Invitaţia „apropierii”, recomandând stăruitor contextualizarea, presupune să ne reîntoarcem la documente, dezgropând texte de altădată. Şi pe această bază să cântărim dovezile fiindcă – nu e o noutate! – „manopere de culise” (avertiza Al. Dobrescu) intervin şi decid traiectoriile în posteritate. Revizuirile capătă, astfel, un suport credibil, ţinta fiind – nu încape vorbă – valorile de vârf, instituţionalizate şi tabuizate. Iar cazul Eminescu, înconjurat de o iubire inchizitorială şi de o mistică agresivă, „scos” din condiţia umană (cum observase E. Lovinescu), ar putea fi un teren excelent pentru „campaniile” criticilor, scotocind prin magazia cu locuri comune. Pricină pentru care Al. Dobrescu s-a ocupat de detractori (7, 8), cercetând textele şi contextele. El nu se împacă, nicidecum, cu dictatura mitului, cu bigotismul; dincolo de cabalele politice, comploturile iudaice, fronda juvenilă şi puerilă vrea să afle în ce măsură adversitatea, iscată şi de resorturi psihologice, iritată – poate – de frustrante „ziduri de iubire”, cade în gesturi blasfemiatoare, devenind hulă logoreică. Nu cumva – se întreabă fals-inocent criticul ieşean – şi denigratorii au lansat observaţii demne de interes, cârteala lor publică nefiind doar un incalificabil atentat la imagine?
Iată, deplângând „jugul” aventurierului Eminescu, Grama are încredere în viitor şi aşteaptă liniştit ca poeziile lui veninoase să fie uitate, ca binemeritată răsplată pentru „stricăciunile” provocate. Fiindcă ele au avut „urmări funeste” şi lezează interesele noastre morale. Sub nici un chip Eminescu nu poate fi acceptat ca model, „buricat” acolo, în vârf – scria apăsat Grama – prin „spiritul de clică”. În fine, cestiunea lui Eminescu nu putea cocoli „morbul mental”, starea sanitară a poetului şi, desigur, „alarmul foilor”, canonicul fiind îngrijorat de orgiile periculosului cult; o ceată de oameni ar fi pus la cale „comedia” şi tinerimea de atunci, ameţită, sedusă, hipnotizată, ar fi căzut pradă „infecţiei”. Ca să nu mai vorbim despre „monstruozităţile” poetice, sfidând „pacienţa hârtiei”, ori despre influenţa schopenhaueriană, filozoful german fiind decretat „îngerul rău” al poetului. Tot din unghiul „literaturii bolnave” denunţa şi Aron Densuşianu cultul eminescian ca „desfrâu libidinos”. Dezordinea din viaţa poetului s-a transferat operei, incoerentă, întruchipând – prin „înnodare de strofe” – „o lume bolnavă şi haotică”, locuită de „confuziune”.
S-ar cuveni aici să observăm că polemicile din jurnalele epocii, iscate în jurul lui Eminescu, vizau mai puţin insatisfacţiile estetice cât, îndeosebi, epidemia eminescianismului şi infiltraţiile junimismului. Războiul se purta cu tabăra Junimii şi Eminescu era ţinta predilectă şi din această pricină. Putem accepta explicaţia unui deficit de gust (cazul lui Gellianu care, în „schiţele literare”, blama producţiunile eminesciene ca fiind incorecte şi neterminate, „torturând” rima şi ritmul; dar acesta era ferm când ne anunţa că modelul nu este bine ales). Apropierea de un text cere, ca tip de lectură, o adecvare a structurilor; putem conchide că şi inadecvarea structurală asigură o explicaţie (acoperire) plauzibilă celor care au rostit cuvinte grele faţă de opera eminesciană, vădind o concepţie „aşa de puţin comună” (şi ridicând, astfel, serioase dificultăţi de recepţie). Al. Dobrescu muta însă centrul de greutate al refuzurilor (cu doza inevitabilă de obtuzitate şi resentimentarism colorând reacţiile), găsind o altă explicaţie, interesantă şi parţial credibilă. „Detractorii” primului val slujeau un alt program cultural şi mărşăluiau într-o altă direcţie, aşezând în prim-plan civismul, moralitatea şi gândirea utilitaristă, propunând un militantism care încălzea, deopotrivă, „spiritul şi inima”. Iar „tirania” lui Eminescu, cel care – după vorba lui Păucescu – stăpânea literatura română, intra în conflict cu această disciplină de program, de fibră ardelenească.
Într-un dens studiu-prefaţă (Critici şi detractori), Al. Dobrescu cerceta statutul detractorilor, condamnând expedierea lor în „adânca uitare”, deoarece, scrie el apăsat, „punerea sub semnul întrebării a valorilor constituite este în culturile mature o operaţie normală” (7, p. VII). Iar respectivii „detractori”, cenzurând admiraţia publică, au ca obiect iubirea transformată în cult. Atent la prestigiul inhibant al etichetelor, Al. Dobrescu ne invită la redeschiderea dosarelor. Fiindcă etichetologia, cultivată de mulţi, perpetuată inerţial, face ravagii, dezinteresându-se de nuanţe şi contexte. Plus polemismul pus mereu pe „arţag”, sacrificând deseori opera pe altarul biografismului anecdotic, expediind-o sub povara unor judecăţi superficiale, nedrepte. Trebuie, oare, să jurăm pe fugosul G. Călinescu fără a mai cerceta probele? Putem vorbi de „cretinismul” lui Anghel Demetriescu ori de „dobitociile” lui Densuşianu? Sau ne-am putea întreba azi, precum un Petru Grădişteanu altădată, dacă Maiorescu, instalat la cârma noii direcţiuni, este un critic serios? Şirul interogaţiilor de acest soi poate fi lungit, iar flagrantele judecăţi nedrepte, iscate de patimi excomunicatorii, au, constatăm cu regret, viaţă lungă.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Anghel Demetriescu, capabil de un efort comprehensiv, câtă vreme purcede la o cercetare serioasă a scrisului eminescian şi, scrupulos, controlează sursele şi modelele, oferind preţioase identificări. E drept, studiul lui Demetriescu lansa şi enormităţi: Eminescu, aflăm, n-ar avea simţ istoric, articolele „gazetarului de nevoie”, reacţionar intransigent, sunt o „ţesătură de invective şi ocări” (7, p. 333), dovedind „o încordare pătimaşă şi morbidă” şi chiar invectivând prezentul cu „furie de canibal”. Dar înrâurirea germană (originală pentru noi) ar fi imprimat poeziei o direcţie nouă şi chiar o posibilă eră nouă! Iată o observaţie esenţială peste care nu se poate trece. Având cultul valorilor clasice şi gustul pentru echilibru în numele unei relativităţi sceptice, Demetriescu nu priza imaginaţia „tulbure”, vizionară a poetului; dar are puterea de a-i recunoaşte noutatea şi valoarea, rămânând – din păcate! – peste decenii, un nedreptăţit. Încât Al. Dobrescu scria fără ezitare că „detractorul Demetriescu este o ficţiune critică” (7, p. XXXIII)[2].
Azi, killerismul cultural pe care îl practică unii cu osârdie nu mai are legătură cu o astfel de motivaţie. Eminescu este privit, ciudat, ca un exemplu anacronizat (vezi şi „Dilemateca”, nr. 9, februarie 2007, anul II). În replică, un grup de eminescologi, stăruind, îndeosebi, asupra contextelor, demonstrea cu încăpăţânare testul Eminescu rămâne o piatră de încercare.
 
„Problema Eminescu”
E drept, „marea ivire a lui Eminescu”, scăzând – cu nedreptate – prin traduceri (cum observa, cu regret, Edgar Papu), suportă acum bombardamentul ideologiei dilematice. Rangul de poet naţional deranjează pe mulţi, povara mitului reclamă – potrivit celor din tabăra eminescofililor – etichetări descalificante, europeiştii de ultimă oră dorind a pune umărul la deconstrucţia cultului. Încât, Eminescu – opina Marius Chivu – „supravieţuieşte cu greu propriului mit”. Aşa o fi? Scutit măcar de reducţionismul romantic, cel ce a devenit „de profesie poet naţional” (zice, acrit, un Matei Florian) este, în continuare, interpretat şi „reconstruit” cu frenezie exegetică. Ioana Bot cerea, în numele orientării către concept (concept-oriented), „ieşirea” din eminescologie (o pseudoştiinţă cu obiect singular), convinsă că poetul „atât de studiat” încurajează inflaţia de eminescolatri. Adevărat, exegeza nu poate oferi, cotidian, noutăţi revoluţionare; apar, neîndoielnic, texte parazitare, aglomerând fişe de lectură, analize repovestite, trase în „cărţi de plastic”. Dar şi studii temeinice identificând erorile de lecţiune, paternitatea unor texte publicistice; în fine, să nu ignorăm nici succesul tezei sacrificiale, a teoriilor complotiste, blamate de unele voci. Încât, pe bună dreptate, D. Popovici ne anunţa (demult) că Eminescu este / rămâne o problemă a culturii noastre. Mai ales că, în pofida valului inflaţionar, instituţionalizarea întârzie, iar eminescologia supravieţuieşte prin truda şi devoţiunea unor singuratici, înhămându-se pe cont propriu acestui efort (colectiv, de dorit, presupunând şi „exportarea” lui Eminescu prin eficiente strategii culturale).
S-a afirmat că exegeza eminesciană ar fi cunoscut trei momente importante: desigur, Maiorescu / Gherea, apoi – indiscutabil – Perpessicius / Călinescu şi, surprinzător, explozia dilematicilor, cu faimosul număr din „Dilema” (nr. 265/1998). Cazul ultim ar putea îmbogăţi, mai degrabă, pomelnicul detractorilor. Ceea ce intrigă e faptul că se trece sub tăcere etapa fiinţială, cu „abisul” Svetlanei Paleologu-Matta (5), negreşit o răscruce a eminescologiei[3]. Poetul, văzut ca un „apologet al suferinţei” (cf. Edgar Papu) încerca o conciliere, contopind contrariile.
Anii din urmă ne-au pus la îndemână, prin truda îndărătnică a lui Nicolae Georgescu, ediţia critică sinoptică a antumelor. Avem, aşadar, un Eminescu-el-însuşi. Confruntând ediţiile şi înlăturând, cu răbdare benedictină, intervenţiile editorilor, respectând cu sfinţenie voinţa auctorială, editologia eminesciană este aşezată, în fine, prin strădania lui N. Georgescu, pe sol ferm (9). Ca să mai oferim un exemplu, să notăm că şi Aurelia Rusu, poposind lungă vreme în laboratorul eminescian, zăbovind în preajma manuscriselor, propune acribios, pe baza experienţei de editor (de vreo trei decenii), preţioase „sugestii de lectură” (10). Cele câteva „studii de caz” aduc în circuitul public file inedite sau reproduse fragmentar, condamnând relativitatea atribuirilor printr-o sârguinţă („persistenţă”, zice autoarea) care se conformează legii continuităţii, repetat invocată de poetul-gazetar. Şi cu precizarea – de neocolit – că „orice notă disparată reclamă ansamblul” (10, p. 182), obligaţi fiind, aşadar, a ne raporta la „emanaţia de lumină” a tezaurului eminescian.
Fixat în epicentrul fondului sentimental al neamului ca „divinitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijoraţi şi alergizaţi de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă şi viaţă, „stârneşte încă (subl.n.) polemici înverşunate” într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Fireşte, nu dorim o posteritate somnoroasă, inerţială şi nici un nume nu trebuie scutit de tratamentul critic. Dar de aici şi până la a propune „desfiinţarea” unor personalităţi literare ar fi cale lungă. Tentativa e, oricum, sortită eşecului. Ceea ce nu pare să-i descurajeze pe furibunzii şi inclemenţii pigmei literari. În numele europeismului, după „botezul magic” al aderării, am devenit alţii? Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari pentru că – ne asigură reconvertitul Paul Cornea – „există mituri pe care e bine să le deconstruim şi să le dezavuăm” (11, p. 202). Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, secat moraliceşte, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri.
„Consumat” istoriceşte (după unele voci) şi mumificat, pus „la produs” (cum s-a încercat / întâmplat în 2006) în sens publicitar-utilitar, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu „se încăpăţânează” să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele. Ceea ce înseamnă că poetul naţional, cel care a recuperat pentru literatura română „romantismul înalt” (12, p. 332), nu are un rol muzeal şi este, indiscutabil, mai mult decât un brand cu care ne fălim ori, dimpotrivă, pe care îl contestăm aprig. Bibliografia eminesciană se îmbogăţeşte vertiginos, campaniile de resemnificare (de pe baricade adverse) nu fac decât să menţină treaz interesul pentru operă şi om. Această revigorare, pe măsura schimbării orizontului de aşteptare, se datorează atât ideaţiei (reverberaţiilor) operei, cât şi ofensivei documentariştilor care, cu zel reconstitutiv-detectivistic, încearcă – contextualizând – să lumineze chestiuni controversate, încă nebuloase, corectând spectaculos-senzaţional statutul şi imaginea poetului. Să nu ne iluzionăm că astfel de preocupări de cerc restrâns motivează interesul pentru lectură, re-apropierea de text. Idolatria economicului şi iradierea subculturală într-o epocă subjugată de ideologia divertismentului ne aruncă, sub vraja relativismului, în haos axiologic şi relaxare morală. Totuşi interesul pentru un mare scriitor, un spirit emblematic, saturat de cultură, nu se poate stinge după „istovirea fizică” (G. I. Tohăneanu).
Deşi prezenţa (tot fizică) nu mai poate incomoda pe nimeni, foiesc „denigratorii moderni” (13, p. 7), continuând o tradiţie, şi ea bogată, pe linia anti-eminescianismului. Să reamintim că B.-P. Hasdeu, incriminând „veninul pesimist” al Noii Direcţii, condamna „deificarea postumă a nenorocitului poet” (8, p. 168) transformat în fetiş; şi aşteptând „reacţiunea firească”. Şi Al. A. Macedonski, încrezător în „sfârşitul unei legende”, deplângea gigantizarea, „sgomotul ce s-a făcut împrejurul lui Eminescu” (8, p. 176), prezenţa alaiului de „fetişişti” care, în „cestiunea cu Eminescu”, au transformat compătimirea în admiraţiune, aceasta luând apoi „proporţiile adoraţiunei”. Iată că astfel de zgomotoase rivalităţi / animozităţi, îndelung exersate în turbulenta viaţă literară, continuă, modificând în timp imaginea unui simbol naţional; interesul, se înţelege, nu va fi cantonat în spaţiul strict textual, oferindu-se îmbietor exegezei. „Fiindcă noutatea oamenilor mari – scria Iorga – nu se mântuie niciodată”.
Oricâte contribuţii se vor ivi (unele ambiţionând chiar a oferi „rezultate definitive”, cum observa caustic D. Vatamaniuc; vezi Eminescu, Editura Porto-Franco, 1993), instaurând, poate, altă „dictatură hermeneutică”, căutările continuă pe harta eminescologiei şi, din fericire, aventura se anunţă fără sfârşit.
 
*
„Omul comunicant” al epocii noastre (R. Ghiglione, 1986), supus agresivităţii hedoniste pe fundalul entropiei crescânde, constată că mediaţia îl însoţeşte pretutindeni. Că ne îndepărtăm, astfel, de textul primar (ca „izvor îndepărtat”, ar spune George Steiner), pentru a fi asaltaţi de pletora comentariilor, a discursului interepretativ în proliferare haotică, cu iz publicitar. Şi cu intenţii seductive, fie şi nedeclarate. De unde şi rezervele sau chiar făţişa ostilitate a celor care acuză acest bombardament informaţional ca având certe intenţii manipulatorii.
Evident, şi mitul „funcţionează” ca mediator. În construcţia imaginarului nostru istoric el dobândeşte o funcţie de legitimare, compensând crizele de „memorie generativă”, lacunele Istoriei. Ca obsesie identitară, cu statut special, fenomenul Eminescu confirmă dominaţia (supremaţia) unui mit identitar, întreţinând (benefic!) interminabile dispute (suspectate însă, s-a spus, de monologism). În discuţie nu e statutul scriitoricesc. Fiind „o construcţie culturală”, depăşind cu mult marginile literarului (14, p. 5), el rămâne, în continuare, o problemă a culturii române şi angajează, în limbajul zilei de azi, „managementul de brand”. Fiindcă brandingul transcende publicitatea, avertiza Wally Ollins (2003). Dacă un brand de succes este o bogăţie naţională, dacă branding-ul de naţiune joacă, imagologic, un rol copleşitor într-o lume tot mai concurenţială, fenomenul de rebrandare este, şi el, o realitate preocupantă, consolidând identitatea. „Reinventarea” lui Eminescu – un nume de brand, de mare impact şi rezonanţă simbolică şi nu doar o „capcană emoţională” pentru cultura populară, şi ea confiscată de teletropism – nu înseamnă nicidecum „despărţirea” de Eminescu. Din fericire, războiul imagologic continuă. Ceea ce înseamnă că interesul pentru operă şi autorul ei, un om-mit (5, p. 8), rămâne viu, revigorant. Căci Eminescu este altceva, scria Mircea Eliade (Paris, 1949). Împreună, în tovărăşia scrisului său, facem câţiva paşi pe drumul Fiinţei, marele poet revelându-ne, inepuizabil, „alte zări”...
 
NOTE
1. Dan Mănucă, Ce (mai) înseamnă „poet naţional”?, în „România literară”, nr. 5, 8 februarie 2008, p. 19.
2. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
3. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
4. Monica Spiridon, Eminescu – Proza jurnalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
5. Svetlana Paleologu Matta, Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a III-a, adăugită, Editurile Augusta şi Artpress, Timişoara, 2007.
6. Theodor Codreanu, Mitul lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004 (col. Eminesciana, 9).
7. Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2002.
8. Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu (A doua serie), Editura Floare albastră, Bucureşti, 2006.
9. N. Georgescu, Eminescu şi editorii săi (2 vol.), Editura Floare albastră, Bucureşti, 2000.
10. Aurelia Rusu, Eminescu – orizonturi succesive, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006.
11. Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
12. George Gană, Melancolia lui Eminescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002.
13. Ovidiu Moceanu, Noi, eminescologii, în „Astra”, nr. 19 (306), iunie 2008, Serie nouă, anul III(XLII).
14. Ioana Bot (coord.), Mihai Eminescu, poet naţional român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001; vezi şi Ioana Bot, Eminescu este o problemă, în „România literară”, nr. 1, 1998, p. 3.


[1]    Vezi şi revista „Origini” / Romanian roots, vol. XI, nr. 9-10 (123-124), septembrie-octombrie 2007, număr tematic: Este Eminescu „reacţionar”?
[2]    Reamintim că încă în 1981 (vezi vol. Foiletoane, 2, Editura Junimea), sub titlul Un eminescolog ignorat (p. 189-198), Al. Dobrescu propunea un alt Anghel Demetriescu, notând că, „natură funciarmente clasică”, A. Demetriescu intra în conflict cu imaginaţia romantică (tenebroasă, contradictorie), fiind vorba de o evidentă „nepotrivire structurală”. Ceea ce nu l-a împiedicat pe redutabilul clasicist, în pofida „preferinţelor organice”, să recunoască în Eminescu un deschizător de drum, poezia noastră intrând, odată cu Epigonii, într-o „fază nouă”.
[3]    Să nu uităm, prima ediţie a cărţii Eminescu şi abisul ontologic apărea în 1988, la Aarhus (Danemarca), la editura lui V. Frunză.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog