Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANDREI STRÂMBEANU – 75

Impulsiv, dar generos (strict subiectiv)

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Da, anume acesta e Andrei Strâmbeanu în viziunea mea. Mai corect – în convingerea mea, bineînţeles, strict subiectivă. Un coleg de breaslă afirma odată cu multă siguranţă cum că acest Strâmbeanu e un ghem de contradicţii, cu extremităţi dintre cele mai surprinzătoare.
În principiu, pot fi de acord cu imaginea metaforică invocată, numai că, sprijinindu-mă pe câteva date concrete, la care mă voi referi în continuare, ţin să afirm că acele extremităţi din simbolicul ghem nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, se îmbrăţişează, formând un tot întreg, un monolit dacă vreţi, reprezentându-l, astfel, pe cel care nu se aseamănă cu nimeni altul, în unele cazuri chiar nici cu el însuşi. Ei, bine, după această umbră de calambur subliniez cu toată convingerea: Andrei Strâmbeanu e unic, inconfundabil, irepetabil nu numai cât priveşte herculeana-i înfăţişare fizică, dar în tot ce face, fie că se implică în discuţii sau polemici scăpărătoare, în cazul cărora ştie şi să fulgere, şi să tune, iar dacă e necesar, şi să năboiască furtunos ca o ploaie torenţială sau cu grindină, şi în tot ce scrie: poezie, proză, dramaturgie sau în activitatea socială...
Am avut ocazia să-i simt şi supărarea, şi încrâncenarea obidei, dar şi onestitatea, şi bonomia, şi capacitatea de a ierta. Dar cel mai mult m-a surprins capacitatea de a observa suferinţa omului şi de a-i sări în ajutor, chiar dacă e vorba de un străin sau neprieten...
...În aprilie 1994, când destinul m-a adus la Ministerul Culturii al Republicii Moldova, în capul listei colaboratorilor pe care eram nevoit să-i eliberez fără nicio discuţie se afla şi numele lui Andrei Strâmbeanu. Ne cunoşteam demult, de pe la mijlocul anilor cincizeci, pe când eram studenţi. Apoi, în calitate de colegi scriitori. Ne şi mai publicam reciproc, nemaivorbind că ne citeam cărţile, publicaţiile proaspete. Cum să-i comunic? Şi ce să-i spun? Că e în listă? Şi că în fiecare zi sunt sunat, întrebat şi probozit? În cele din urmă, decid să-i vorbesc. Îl întreb ce post de lucru ar prefera – în orice instituţie sau organizaţie, în afară de ministerul nostru. Nu e cazul să redau toată discuţia. M-a bunghit cu privirile-i hăcuitoare şi a rostit ca din mitralieră: „Cerere nu scriu! Eliberează-mă! Ai să fii al treisprezecelea comunist care mă alungă de la lucru!”. Apoi a adăugat, ca printre altele, oferindu-mi, de fapt, o portiţă de ieşire din această blestemată problemă a activităţii mele în calitate de ministru: „În august, pe douăzeci, fac şaizeci, vârstă pensionară când poţi să mă eliberezi cu mâinile dezlegate...”. „Şi având conştiinţa împăcată, vrei să zici?...”, m-am pomenit că-l întreb, ce-i drept, cam naiv, ca să nu zic prosteşte. Nu mi-a răspuns. M-a mai privit o dată lung, dar parcă nu atât de crunt, s-a ridicat de pe scaun şi a plecat fără să rostească un cuvânt.
Într-o dimineaţă mă pomenesc iarăşi cu acel sunet „parlamentar”. „Nici acum nu-l eliberezi?! Probabil că nu ai reuşit să citeşti presa de azi...”
O aveam pe masă, presa. Un material cu suliţe veninoase îndreptate asupra mea era semnat chiar de Andrei Strâmbeanu. Da, ar fi fost „o ocazie”... Slavă Domnului, îmi zic eu azi, că mi-am strunit la timp emoţiile. Iar în acea zi de luni a lui august, când, conform datelor din paşaport (cam inexacte), Andrei Strâmbeanu marca vârsta de şaizeci de ani, tradiţionala şedinţă-fulger săptămânală am transformat-o, spre surprinderea jubiliarului, în una de felicitare a sărbătoritului. Pentru prima dată îl vedeam atât de emoţionat. Atunci, în acea zi, i-am şi auzit promisiunea pe care nici s-o bănuiesc vreodată nu puteam şi pe care n-a încălcat-o niciodată, deşi momente, argumente, pricini au mai fost pentru a o face. Căci s-a întâmplat să ne mai învrăjbească unii, precum se obişnuieşte la moldoveni... „Orice s-ar întâmpla, mi-a zis, niciodată în viaţă n-am să rostesc un cuvânt împotriva ta!...”
Îl credeam. Strâmbeanu, aşa cum pare – uneori este cam iute, cam nerăbdător –, e omul cuvântului. Odată rostit, nu şi-l calcă în picioare. Iar când se întâmplă să mai greşească – doar e om şi el, şi încă ce Om! –, nu socoate o înjosire de a-şi cere scuzele de rigoare.
Mărinimia, bunătatea, gătinţa de a sări în ajutor celui căzut la nevoie îl caracterizează din plin. Pot fi aduse în sprijinul acestei afirmaţii exemple nenumărate. Am să amintesc doar trei. Demnitatea manifestată când peste familie s-a abătut ca din senin o dramă teribilă. Am cunoscut atunci cu toţii un alt Strâmbeanu parcă. De fapt, era acelaşi Andrei Strâmbeanu, dar pus la o nemaipomenită încercare...
La minister, adesea îl vedeam ducând un băieţel de mână – să fi avut şase-şapte anişori piciul. Când l-am întrebat dacă i-i fecioraş, mi-a răspuns cu o încredere categorică: „E viitorul nostru cel mai mare trompetist!”. Era fiul regretatului trompetist Hanganu, pe care-l luase, din bunătatea sa nativă, sub tutelă neoficială, dăruindu-i căldura părintească. Azi, într-adevăr, acel puşti e un vestit trompetist, binecunoscut peste hotarele republicii unde şi activează. Alt exemplu, când a decedat un actor de la „Luceafărul” rămas de câţiva ani văduv, cu doi copii minori, Andrei Strâmbeanu a fost acela care primul a alergat să-i ofere ajutorul...
Îmi dau prea bine seama că e o adevărată aventură să îndrăzneşti a contura portretul imprevizibilului foarte previzibil şi al previzibilului foarte imprevizibil Andrei Strâmbeanu. Cu tot harul autentic şi calităţile care-l împodobesc, mai cu seamă doar în câteva trăsături de condei, e imposibil. De aceea în cele relatate mai sus am încercat să-mi exprim doar atitudinea mea subiectivă şi sinceră faţă de colegul meu de breaslă, de generaţie şi – de ce nu? – de zbucium. Înainte de a încheia aceste note, aş vrea să-i amintesc multstimatului meu coleg despre o veche promisiune a sa şi să-l rog, să-l implor s-o amâne cât mai mult. Ţi-o mai aminteşti, dragă Andrei? Da-da! Anume aceea – că la plecarea mea vei rosti cea mai bună şi mai emoţionantă cuvântare de adio. La care ţi-am răspuns că eu n-am să fiu în stare să-ţi rostesc ceva la căpătâi, căci mă vor podidi lacrimile.
Nu ştiu care dintre noi va avea posibilitatea să se ţină de cuvânt. Dar aş vrea ca acest „eveniment” să se întâmple cât mai târziu, peste ani şi ani. De aceea acuma-ţi zic la mulţi ani, bătrâne plin de tinereţe zbuciumată! Aşa să te ştiu mereu! Şi, te rog, la nunta lui Andrei Andreievici nu uita să mă inviţi şi pe mine!
Te îmbrăţişez cu drag.
Al tău, cel de totdeauna,
Mihail Gh. Cibotaru.
 
25 iulie 2010
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog