Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANDREI STRÂMBEANU – 75

Dramaturgul care nu trişează

Alexandru GRECU

Alte articole de
Alexandru GRECU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

Un confrate de-al nostru – nu mai ţin minte cine anume – i-a ataşat maestrului Andrei Strâmbeanu, scriitor pe cât de talentat, pe atât de rebel şi recalcitrant, un calificativ care, după mine, nu i-i străin: omul-spectacol. Ştiu că sunt destui scriitori şi oameni de artă totdeauna gata să povestească despre Strâmbeanu personajul exotic al literaturii basarabene, eu aş vorbi, mai curând, despre Strâmbeanu creatorul de personaje literare exotice.
Andrei Strâmbeanu este dramaturgul care-şi creează arhitectonica piesei prin realizarea unei simbioze perfecte a replicii cu caracterul personajului. Foarte econom în construcţia replicii, a monologurilor, izbuteşte să contureze şi să dezvolte caractere robuste, profunde, conferindu-i fiecărui personaj un stil şi o alură distinctă, manifestată prin gestică şi limbaj. Nu forţează nota pentru a promova ideea operei, ci acţionează indirect, în baza conflictului pe care-l dezvoltă în piesă. În lucrările sale dramatice nu mimează şi nu trişează, nu cochetează cu cititorul / spectatorul, ci, din start, intră într-un dialog dur, violent, plin de emoţii, în care lacrima se îngemănează cu zâmbetul, comicul – cu tragicul, realismul – cu absurdul etc. Este maniera personală a autorului, care-l determină să configureze situaţii subtile şi personaje cu caracter insolit, dar veridice totuşi.
Andrei Strâmbeanu este dramaturgul care a compus, poate, mai puţine piese decât alţi autori notorii, deoarece fiecare lucrare a sa a fost scrisă cu sufletul. Dramaturgul a spus întotdeauna ceea ce l-a durut, a scris doar atunci când nu a mai putut să tacă. Sunt piese ce sângerează pe scândura scenei şi de aceea prezintă dificultăţi la montare, mai ales pentru regizorii care ţin cu tot dinadinsul să creeze un spectacol de actualitate, militant, conform principiului: teatrul este pentru spectator, dar nu pentru ambiţiile şi experimentele sterile ale unor „creatori ai artei pure”.
Mă voi referi, la modul concret, la una dintre ultimele sale creaţii dramatice, piesa „Dictatorul”, pe care am avut fericita ocazie de a o pune în scenă acum doi-trei ani. Andrei Strâmbeanu abordează o temă de mare actualitate, însă inedită totuşi în contextul dramaturgiei naţionale: dictatul faptului istoric, real sau contrafăcut, contorsionat, aşa cum este tratat de istoricii contemporaneităţii – uneori caricatural, alteori idealizat până la absurd. Este o panoramă grotescă a societăţii umane, în care măsluitorii istoriei adevărate, falsificatorii evenimentului politic şi social devin cei mai mari dictatori ai momentului, în pofida faptului că trăim într-o ţară unde pe scena acţiunilor concrete nu se produce nimic important, chit că ţărişoara noastră nu poate schimba mersul istoriei mondiale. De aici şi obsesia liderilor noştri de a-şi crea în paginile de istorie o imagine cât mai pozitivă, chiar eroică, compensând prin aceasta micimea caracterului şi a faptelor proprii.
Exemplul acestei piese a dramaturgului Strâmbeanu consună, tematic şi problematic, cu alte lucrări ale sale: „Minodora”, „Consumatorul de onoruri”, creionând, de rând cu personajele istorice cunoscute, eroi întru totul ai noştri şi ai timpurilor noastre: Preşedintele, Istoricul, Ioana, Virginica. Aceştia nu sunt luptători, ci mai curând nişte victime – iar nouă, românilor, ne place să ne victimizăm, nu? De altfel, aproape toate personajele pieselor sale, cu excepţia celor din „Oltea”, pot fi încadrate în categoria personajelor absurdului ionescian şi caragialian, cu remarca necesară că totuşi conservativul Strâmbeanu le ţine strunite în chingile realismului.
În opinia mea, personajele pieselor lui Andrei Strâmbeanu reprezintă o simbioză interesantă de caractere caragialiene, antrenate în conflicte de genul absurdului ionescian şi, în acelaşi timp, marcate de trăiri profunde, cehoviene.
Cunoscute fiind originalitatea, neastâmpărul şi ambiţiile artistice ale maestrului Andrei Strâmbeanu, suntem în drept să aşteptăm de la Domnia Sa noi şi noi surprize literare.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog