Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Importanţa literaturii pentru învăţarea limbii române ca limbă străină

Alice TOMA

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Alice TOMA
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XX, 2010

Pentru tipar

0. În cele ce urmează, încercăm să facem câteva propuneri şi sugestii cu privire la rolul pe care ar trebui să-l aibă textele literare valoroase din punct de vedere estetic pentru învăţarea unei limbi, în general, şi pentru învăţarea limbii române ca limbă străină, în special. Pentru acest scop ne sunt utile, ca întotdeauna, consideraţiile teoretice ale lui Eugeniu Coşeriu, ideile marelui lingvist putând reprezenta oricând cadrul epistemologic de referinţă necesar unui asemenea demers. Mai mult decât atât, ne poate servi ca exemplu sau model (în limita posibilităţilor) şi modul în care savantul român a aprofundat, cu ajutorul literaturii, un număr impresionant de limbi străine.
1. Mai întâi, să amintim câteva reflecţii şi distincţii coşeriene referitoare la natura competenţei lingvistice şi la felul în care este însuşită o limbă:
1.1. O limbă este o tehnică, un „a şti să faci” (cf. gr. téchne „cunoaştere sigură, dar nejustificată”), altfel spus, o „ştiinţă”, o cunoaştere sau o competenţă. Limba este tehnica vorbirii, o tehnică determinată istoric, fixată prin tradiţie, dar, în acelaşi timp, şi o tehnică deschisă spre viitor, datorită dimensiunii sale creatoare. Ca orice tehnică, ea poate fi învăţată. Totuşi să reţinem că nimeni nu cunoaşte o limbă (istorică) în întregime şi că limbile se cunosc (atunci când cineva pretinde că ştie mai multe limbi) în diverse grade1.
1.2. La rigoare, o limbă este adoptată, şi nu impusă. Intuitiv, lucrul acesta se vădeşte şi în faptul că – de vreme ce limba este un tip de cunoaştere – verbul a cunoaşte nu se conjugă la imperativ (Coseriu, 1987, p. 50). Desigur, există cazuri în care vorbitorul ce adoptă o limbă poate fi „obligat de circumstanţe” să o facă: el învaţă limba în cauză din raţiuni practice. Aceasta ar fi aşa-zisa impunere a unei limbi, care „este o adoptare motivată nu intern, ca manifestare şi extindere a propriei alterităţi, ci extern, din motive practice: nu pentru că eu simt şi doresc să fiu membru al comunităţii x, ci, de exemplu, pentru că vreau şi trebuie să stabilesc relaţii comerciale cu reprezentanţii acelei comunităţi” (ibid.).
1.3. Din perspectiva politicii lingvistice, luând în consideraţie raportul dintre limbile majoritare şi cele minoritare, Coşeriu identifică trei atitudini (dintre care doar prima este rezonabilă):
[a] naţionalismul sănătos, ce presupune asumarea limbii pentru sine şi pentru comunitatea proprie fără a impune această limbă şi altora (în consecinţă, minorităţile sunt libere să comunice în limba lor, să aibă un învăţământ şi să-şi dezvolte o cultură în limba proprie);
[b] şovinismul lingvistic – atitudine constatată la cei care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor;
[c] colonialismul sau imperialismul lingvistic, dovedit de cei care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite (Coşeriu, 2001, p. 141).
2. Care sunt motivele pentru care predarea unei limbi ar trebui să se facă în legătură cu literatura acelei limbi, adică în mod complementar? E. Coşeriu oferă o serie de justificări:
2.1. Limba şi literatura nu se pot studia separat în mod corespunzător, deoarece, în realitate, ele constituie o unică formă de cultură cu doi poli diferiţi. De altfel, nu este vorba de o limbă şi de un sistem lingvistic particular sau de sisteme lingvistico-gramaticale stricto sensu, ci este vorba de limbaj sau, mai bine zis, de competenţa lingvistică sub toate aspectele ei2. În acest sens, literatura reprezintă deplinătatea funcţională a limbajului (Coşeriu, 2005, p. 400). În acelaşi timp, problema unităţii trebuie pusă atât pentru limbaj şi literatură (ca obiecte culturale), cât şi pentru disciplinele aferente (ca ştiinţe ale culturii), lingvistica şi ştiinţa literaturii (ibid., p. 401).
2.2. Din constatarea justă3 că deplina funcţionalitate a limbajului se manifestă în limbajul poetic – şi prin poezie Coşeriu înţelege literatura în general, ca artă – rezultă că:
[a] Toate celelalte aşa-zise „stiluri funcţionale” sunt, de fapt, reduceri ale acestei deplinătăţi funcţionale a limbii. De asemenea, limbajul curent (înţeles ca limbaj „normal”) se prezintă ca o deviere faţă de totalitatea limbajului. În schimb, limba marilor scriitori coincide, practic, cu limba istorică (naţională), ca realizare a posibilităţilor / virtualităţilor deja date în aceasta. Aşadar, din această perspectivă, nu stilul beletristic este cel deviant sau „anormal”; din contră, celelalte limbaje sau stiluri funcţionale sunt reductive.
[b] Atunci când se identifică, de pildă, „limba lui Eminescu” cu limba română (sau „limba lui Shakespeare” cu engleza ori „limba lui Dante” cu cea italiană), nu ar trebui luată în consideraţie limba literară, ci limba istorică (sau naţională) cu întreaga ei diversitate (în timp şi spaţiu, socială şi stilistică). La modul practic, se poate susţine că „limba lui Eminescu” coincide (nu neapărat cantitativ) cu limba istorică (Coşeriu, 1971, p. 164) cel puţin din două motive: α) întrucât conţine forme arhaice, regionale, populare etc. ale limbii române din trecut şi prezent şi β) întrucât prezintă noi forme (cuvinte, sintagme) pornind de la posibilităţile / virtualităţile creatoare ale limbii (aspect evidenţiat şi de G. Călinescu) – numai în acest sens se poate afirma că un mare poet / scriitor este un „creator de limbă”.
[c] Scriitorii de valoare încalcă frecvent norma, dar o fac în spiritul limbii române, respectând sistemul acesteia, căci limba este o tehnică formată, pe de o parte, din «normă» (tot ceea ce este tradiţional, comun şi constant, deşi nu în mod necesar funcţional, în vorbirea corespunzătoare unei limbi) şi, pe de altă parte, din «sistem» (ce conţine doar opoziţiile funcţionale sau trăsăturile distinctive, adică toate posibilităţile)4.
2.3. Unitatea lingvisticii cu ştiinţa literaturii se vădeşte, mai cu seamă, în lingvistica textului, adică în lingvistica ce studiază sensul5 şi structura sensului, ce reprezintă şi forma cea mai potrivită a hermeneuticii literare ori a interpretării textului literar (Coşeriu, 2005, p. 414).
2.4. O altă justificare poate fi dată din perspectiva politicii culturale. Unitatea culturală este conferită tocmai de cultivarea unei limbi unitare împreună cu literatura limbii respective. De pildă, literatura spaniolă include operele scrise în spaniolă, indiferent că sunt publicate în Spania sau în afara ei, asigurându-se astfel „marea forţă de coeziune a naţiunilor hispanice în lume” (ibid.). Este şi cazul literaturii române ce cuprinde şi literatura – scrisă în româneşte – din Basarabia.
2.5. În fine, există şi un motiv al „oportunităţii didactice”: faptul că ceea ce are efect estetic important asupra noastră se păstrează mai bine în memorie – observaţie valabilă pentru lingvistică şi istorie. Informaţia se reţine mai uşor în legătură cu unele texte generatoare de plăcere estetică, pe câtă vreme „lucrurile învăţate la modul abstract sau în relaţie cu texte neinteresante, care sunt date doar ca exemplu şi care nu au nicio valoare prin ele însele, sunt uitate cu mare uşurinţă” (Coşeriu, 2005, p. 415).
3. Modelul Coşeriu este foarte greu de urmat şi în ceea ce priveşte voinţa şi capacitatea extraordinară de a asimila un număr foarte mare de limbi străine, de ordinul zecilor. Devenirea sa ca poliglot este impresionantă.
3.1. Într-o scrisoare din 1947, trimisă de la Milano lui Gh. Ivănescu, Coşeriu mărturisea (la nici 26 de ani!): „am învăţat multe lucruri, multe limbi (vreo douăzeci, adică toate limbile romanice, slave şi germanice)”6. Desigur, încă din timpul liceului7 eminentul elev învăţa franceza, germana, greaca veche şi latina, engleza şi, înainte de a pleca din ţară, în 1940, student fiind, ştia italiana şi spaniola (probabil şi rusa). Semnificativ pentru gradul în care stăpânea limbile clasice este că în primul an de studenţie (la Iaşi) îl uimise pe G. Călinescu, compunând într-o noapte o poezie (cu rimă şi melodicitate eminesciană) în limba latină: Revelatio. Nu se ştie cu exactitate câte limbi cunoştea Coşeriu, dar când a sosit în 1950 în Uruguay, la Montevideo, ziarele locale au şi răspândit vestea că este poliglot, iar în 1960, într-un jurnal din Chile, se consemna că profesorul Eugenio Coseriu „habla treinta idiomas” („vorbeşte treizeci de limbi”) [Polo, 2006, p. 91-90]. Mai aproape de zilele noastre, unele voci afirmau că ştia în jur de patruzeci de limbi! Pe holurile Universităţii din Tübingen, putea fi auzit uneori conversând în croată ori suedeză... Întrebat fiind odată, într-un interviu, în câte limbi „se scaldă”, savantul a răspuns: „În mai multe. De obicei, se spune că se cunosc atâtea limbi şi se vorbesc atâtea limbi... Eu, dacă mă întrebi câte limbi ştiu, spun că niciuna, fiindcă nimeni nu ştie o limbă întreagă, toată în posibilităţile ei, şi prefer să mă întrebe în câte limbi mă „scald”, cum întrebaţi Dumneavoastră, sau câte limbi întrebuinţez, şi atunci spun: depinde de ceea ce scriu. Dacă scriu poezie, scriu în limba română, daca scriu proză – în italieneşte, dacă scriu un articol ştiinţific, atunci scriu în spaniolă, în germană sau franceză, de exemplu. Am predat în engleză, am scris câte ceva în portugheză...”8. Altădată, într-un alt interviu, Coşeriu preciza motivele care l-au determinat să înveţe atâtea limbi: [a] pe de o parte, pentru că era „de meserie”: ca lingvist, s-a ocupat cu foarte multe limbi („cu toate limbile romanice şi slave, cu limbi germanice, cu maghiara, turca, persana, albaneza”) din dorinţa de a identifica diferenţele structurale dintre limbi şi pentru a se păzi de pericolul de a confunda (aluzia era îndeosebi la Chomsky) „o limbă particulară cu universalitatea limbajului” (Coşeriu, 1996, p. 163)9; [b] pe de altă parte (şi acesta era aspectul care l-a interesat cel mai mult), a învăţat limbile străine pentru a-i citi fără mijlocirea traducătorilor pe marii creatori de literatură: „am învăţat persana ca să-l pot citi în original pe Omar Khayyam, iar maghiara, pentru Ady” (ibid.). Era convins că limbile reprezintă un instrument de cunoaştere a culturii în general şi că „omul de cultură român, dacă are aspiraţie spre universalitate, trebuie să cunoască alte limbi...” (ibid.).
3.2. Recomandările lui Coşeriu privind studierea complementară a limbii (materne sau străine) cu literatura sunt justificate teoretic (v. supra, 2.), dar pornesc şi de la propria experienţă legată de învăţarea temeinică a limbilor străine cu ajutorul literaturii. De exemplu, încă din liceu, Coşeriu – şi din dorinţa de a obţine note mari, bineînţeles – urmase îndemnul profesorului de germană A. Engler de a face cât mai multe rezumate la cărţile nemţeşti pe care le găsea prin biblioteca şcolii10. Ajunsese, cu timpul, să cunoască greaca veche la nivel de subtilităţi, tocmai pentru că reţinuse din textele poetice ale autorilor clasici semnificaţiile cuvintelor mai bine decât dacă ar fi făcut-o consultând dicţionarele sau gramaticile ce conţineau enunţuri insipide: „limba greacă pe care am învăţat-o de la Homer şi de la Sapho, de la Alceu şi de la Platon, această limbă greacă este mult mai solidă şi mai înrădăcinată decât o limbă greacă pe care aş fi învăţat-o urmând fraze făcute numai pentru a cunoaşte anumite reguli gramaticale” (Coşeriu, 2004, p. 66). Pentru învăţarea particulelor specifice limbii germane, care schimbă puţin sensul sau îl precizează, Coşeriu trimitea la un text din Kafka, o povestire11 în care un animal foarte fricos îşi construieşte o vizuină. Faptul că animalul se simte primejduit din toate părţile, că se frământă punându-şi fel de fel de probleme, face ca textul să fie presărat cu astfel de „părticele”, care sugerează aici „insecuritatea” (ibid.).
3.3. Vorbind despre „posibilitatea pedagogică de a dovedi creativitatea limbajului”, savantul afirmă: „În loc să dăm exemple de felul «Calul fuge» şi «Găina vecinului meu...», avem exemple, într-adevăr, de creaţie de limbă română în ceea ce are un efect nu numai cu privire la învăţarea limbilor şi a regulilor de limbă, ci şi pentru cultivarea gustului pentru literatură, când i se dau elevului exemple. [...] Aş spune că, dacă s-ar putea face o predare combinată a limbii şi literaturii aşa cum o înţeleg eu, atunci ar trebui să-i studiem la lecţiile de limbă mai ales pe marii creatori. În cadrul limbii române, ar fi, de exemplu, Cantemir, Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Barbu... [...] De multe ori, profesorul de limbă şi literatură, fiindcă nu are prea mult timp, înţelege că trebuie să facă numai gramatică, numai sistemul limbii, şi nu mai face şi vorbirea în general, adică vorbirea în circumstanţe” (ibid., p. 66-67).
3.4. Trebuie să ţinem seama, totodată, de faptul că, în cazul lui Coşeriu, avem de-a face cu o memorie prodigioasă şi cu nişte aptitudini ieşite din comun pentru învăţarea limbilor străine. Mai mult decât atât, se cuvine să subliniem că el nu era un simplu poliglot, nu învăţa superficial limbile: dorea să le cunoască în profunzime, împreună cu contextele lor culturale şi istorice12. Memoria fenomenală l-a ajutat să nu-şi uite deloc limba maternă, în pofida depărtării de mediul lingvistic românesc. Purta în minte numeroase texte poetice integrale sau parţiale din opera scriitorilor români. De altminteri, una dintre plăcerile sale era să recite din poeţii săi favoriţi, mai întâi în original şi apoi în traducere. Fiind întrebat odată când a avut timp să înveţe atâtea limbi străine, Coşeriu a dat următorul răspuns dezarmant: „Între timp!”13.
4. Tot ce am prezentat până acum reprezintă o pledoarie convingătoare, din perspectiva lui Eugeniu Coşeriu, pentru învăţarea unei limbi cu ajutorul literaturii scrise în acea limbă. Dar este neapărat nevoie de literatură pentru însuşirea unei limbi străine? Depinde în ce grad se doreşte învăţarea respectivei limbi şi în ce mod este ea adoptată. Pentru a discuta concret aceste probleme, am ales exemplul limbii române.
4.1. Dacă limba română este învăţată doar din necesităţi practice, pentru contacte comerciale ş.a.m.d. la un nivel de basic Romanian, atunci, evident, nu este nevoie de literatură. Ceea ce contează este ca respectivul vorbitor non-nativ să se facă înţeles, să-şi comunice „mesajul” în conversaţia cu interlocutorul român. Un astfel de vorbitor nu pare să fie deranjat de faptul că se exprimă cu greşeli de limbă, de vreme ce „se înţelege” totuşi ce spune. Şi nu îl interesează că este imediat perceput ca străin din cauza modului defectuos în care vorbeşte.
Există mai multe metode prin care se poate ajunge la acest nivel „satisfăcător”: de la „româna fără profesor” sau „româna în 30 de zile”, până la „româna cu ajutorul computerului” (e-learning) sau „cu ajutorul internetului”14. Învăţarea poate fi pe cont propriu sau în cadru organizat, iar nivelul de pregătire poate urma etapele „începător”, „intermediar” (sau „mediu”), „avansat”. Eficientă este şi aşa-numita „comunicare activă”. De altfel, ca soluţie pentru o învăţare rapidă a unei limbi străine, este foarte uzitată recomandarea de a face o „baie lingvistică” în cadrul comunităţii idiomatice vizate (invocându-se, ca argument, exemplul recrutului de la marină care, neştiind să înoate, este aruncat în apă pentru a învăţa, în cele din urmă, nolens volens). Cu timpul, se poate ajunge la o stăpânire (se spune chiar „achiziţie”!) „mulţumitoare” a limbii noastre: o română simplă / simplificată, dar corectă. Cât priveşte ghidurile de conversaţie ce implică limba română, trebuie precizat că ele sunt utile, însă – după cum a dovedit Rodica Zafiu într-o analiză pertinentă – abundă de enunţuri „ilustrative” care eludează firescul situaţiilor de comunicare. Lingvista bucureşteană înregistrează tot felul de contorsiuni stilistice inutile, fraze ample şi artificiale, o atitudine exagerat pozitivă dată şi de ornarea replicilor cu epitete superlative şi cu exclamaţii de încântare, o complicare a exprimării ceremonioase, ba chiar frecvente stângăcii şi greşeli de exprimare la capitolul enunţuri şi expresii româneşti, deşi ghidurile în cauză sunt alcătuite de vorbitori nativi (Zafiu, 2001, p. 139-142)15.
4.2. În opinia noastră însă nu se poate atinge un stadiu într-adevăr „avansat” în cunoaşterea limbii române fără apelul la literatura română. Dacă un vorbitor străin vrea să înveţe temeinic limba română, în cel mai înalt grad, este clar că acest lucru nu se poate face fără lecturi intense din operele scriitorilor noştri de valoare16. Gramaticile nu sunt suficiente17. Este nevoie, totodată, şi de o adoptare a limbii române motivată intern, ca manifestare şi extindere a alterităţii vorbitorului respectiv, care, la modul ideal, îşi doreşte să se integreze în comunitatea de limbă românească. De aceea, dincolo de însuşirea cât mai bună a competenţei idiomatice (adică a „ştiinţei” de a vorbi limba română ca limbă istorică), este necesară şi deprinderea de a şti cum se exprimă românii în cutare sau cutare situaţie (ceea ce ţine, într-o anumită măsură, de competenţa expresivă). Este necesară, de asemenea, o cunoaştere a contextului cultural şi istoric care ne caracterizează.
Lucrurile acestea nu se pot dobândi corespunzător prin ignorarea sau neglijarea literaturii. Ar fi devenit oare H. Tiktin (1850-1936) – autor al unei excelente gramatici a limbii române şi al unui extraordinar dicţionar român-german18 – un cunoscător atât de rafinat al limbii noastre fără lectura atentă a operelor lui C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Eminescu (bunul său prieten), I. L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici ş.a.? Ar fi ajuns C. Dobrogeanu-Gherea (1855-1920)19 la o aşa remarcabilă stăpânire a limbii române dacă nu se îndeletnicea cu capodoperele literaturii noastre? Deşi străini din punct de vedere etnic (născuţi şi crescuţi în afara României), exprimându-se în româneşte, ei nu mai puteau fi deosebiţi de români...
Există multe astfel de exemple demne de amintit. Nouă ne face însă plăcere să-l menţionăm pe Rudolf Windisch, ilustru romanist (discipol la Tübingen al lui Eugeniu Coşeriu), care a dedicat partea cea mai consistentă a activităţii sale publicistice limbii şi culturii româneşti20. Mai mult decât atât, „prin repetate şi îndelungate răstimpuri petrecute în România, el a ajuns la o cunoaştere intimă a felului nostru de a fi, a mentalităţilor şi obiceiurilor româneşti, devenind aproape «unul dintre noi»” (Eugen Munteanu)21. Stau ca mărturie a competenţei sale lingvistice, a gradului înalt în care a asimilat limba română, printre altele, de pildă „scăpărătoarele” analize pe care le-a făcut traducerilor efectuate de Lucian Blaga şi Ştefan Augustin Doinaş din Goethe (Faust) sau, invers, comentariile privind tălmăcirea poeziilor lui Blaga în germană, comentarii însoţite de recomandări şi sugestii binevenite (Windisch, 2006, p. 309-342).
5. Cu siguranţă, gradul suprem de însuşire a limbii române este dovedit în momentul în care poţi scrie literatură valoroasă din punct de vedere estetic în limba română22. Şi această pricepere se dobândeşte şi se desăvârşeşte, atât în cazul vorbitorilor nativi, cât şi în cazul celor care învaţă româna ca a doua limbă, numai prin studierea aprofundată a literaturii române, extrăgând de aici resursele expresive ale limbii noastre şi asimilând posibilităţile creatoare ale limbajului23. Fiindcă, aşa cum observase W. von Humboldt (şi cum nu înceta să repete E. Coşeriu), noi nu învăţăm o limbă pur şi simplu, ci învăţăm şi să creăm în limba respectivă. Limba este, ca să reluăm o metaforă a lui Ortega y Gasset, ca pânza Penelopei: se face, se desface şi se re-face neîncetat. Păcat numai că interesul pentru literatură sau pentru lectură manifestat de tânăra generaţie este în vizibil regres.
 
Note
1 Aspect vizibil, într-o măsură, şi în modul în care sunt (auto)evaluate cunoştinţele lingvistice referitoare la limbile străine în diferitele tipuri de CV, prin aprecieri de genul: excelent, bine, satisfăcător sau citit, scris, vorbit etc.
2 E. Coşeriu distinge între competenţa elocuţională (identificată la nivelul universal al limbajului), competenţa idiomatică (la nivelul istoric) şi competenţa expresivă (la nivelul individual).
3 E. Coşeriu dezvoltă astfel punctul de vedere al unor gânditori precum G. Vico, W. von Humboldt, B. Croce.
4 În unele limbi se observă o predominare a sistemului (de exemplu, turca, maghiara), în timp ce în altele predomină norma (de pildă, în limbile romanice, mai ales în franceză).
5 Menţionăm că E. Coşeriu distinge în cadrul conţinutului lingvistic desemnarea (adică referinţa la realitatea extralingvistică), semnificaţia (conţinutul dat exclusiv de şi prin limbă) şi sensul (conţinutul unui act concret de vorbire, al unui text / discurs).
6 Scrisoarea a fost reprodusă de Dumitru Irimia în „Limba română” (Chişinău), nr. 10, 2002, p. 151-153.
7 Perioadă pe care E. Coşeriu o evoca mereu cu plăcere, apreciind că Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, unde a studiat, avea un nivel de instruire ce corespundea nivelului universitar din acea vreme (vezi O şcoală extraordinară cu absolvenţi pe potrivă. Ani de liceu, Dialog Nicolae Cazacu – Eugen Coşeriu, în „Limba română” (Chişinău), nr. 10, 2002, p. 65-68).
8Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă” [interviu cu Eugen Coşeriu, realizat de Eugenia Guzun], în „Sud-Est”, 3/2001 (http://www.sud-est.md/numere/20010922/ecoseriu/).
9 Pentru aceasta, „am citit şi foarte multe gramatici ale altor limbi, pe care nu le-am învăţat ca atare” (Coşeriu, 1996, p. 163). Bunăoară, recunoştea că nu vorbea japoneza, dar învăţase suficient cât să scrie câteva articole excepţionale despre gramatica acesteia.
10 Vezi O şcoală extraordinară..., p. 67.
11 Franz Kafka, Der Bau (Vizuina); vezi şi Coseriu, 2007, p. 122-123.
12 De pildă, în articolul Relaţia dintre lingvistica contrastivă şi traducere (în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Alexandru Ioan Cuza»”, Secţiunea Limbi şi Literaturi Străine, tom I, Iaşi, 1998, p. 5-20), Coşeriu semnalează (p. 5-6) deficienţele unei traduceri în germană a incipitului din Hanu-Ancuţei de M. Sadoveanu, cauzate tocmai de faptul că traducătorul nu a cunoscut contextul cultural în care se plasa respectivul text.
13 Vezi Doina Constantinescu, în Cuvânt înainte la Eugenio [sic] Coşeriu, Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004, p. 10.
14 Vezi, de pildă, pentru învăţarea limbii române de către spanioli, Juan José Ortega Román, Texte pe internet: o călătorie iniţiatică pentru învăţarea limbii române, în vol. Identitatea culturală românească în contextul integrării europene, Editura ALFA, Iaşi, 2006, p. 273-276.
15 Iată câteva exemple ridicole, generate, pesemne, de calchierea unor construcţii străine: „Sunt doritor să merg în Sicilia”, „Nu palpită o frunză”, „Aş putea căpăta o loţiune de apretat părul?”, „Hamal, vă rog, duceţi-mi bagajele la autobuz” (apud Zafiu, 2001, p. 141).
16 Pentru o serie de criterii ce servesc la determinarea valorii unui text literar, vezi Coseriu, 1998, p. 113-126.
17 Trebuie să remarcăm totuşi faptul lăudabil că în tradiţia lingvistică românească gramaticile ilustrează preponderent regulile limbii române cu ajutorul citatelor din scriitorii reprezentativi. Desigur, există şi lucrări în care lingviştii (inclusiv cei români), atunci când nu oferă exemple stupide sau banale, inventează fraze hazlii (vezi Umorul lingviştilor, în Zafiu, 2001, p. 142-144).
18 H. Tiktin era vorbitor nativ de germană. A început să înveţe româneşte pe la 18 ani. A scris, printre altele, Gramatica română (1891, două volume) şi Rumänish-deutsches Wörterbuch (1895-1925).
19 Născut în Ucraina de astăzi şi stabilit în România începând cu 1975.
20 Vezi Cristinel Munteanu, Rudolf Windisch – Ad maiorem linguae nostrae gloriam [recenzie la volumul lui Rudolf Windisch, Studii de lingvistică şi filologie românească, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006], în „Limba română” (Chişinău), nr. 3-4, 2008, p. 175-181.
21 Într-un interviu, lingvistul german lămureşte afinităţile sale pentru limba română, de care s-a apropiat absolut întâmplător (în copilărie a văzut în gară la Viena un tren pe care scria „Bucureşti” – numele i s-a părut exotic), şi îşi declară pasiunea pentru literatura română, interesul pentru traducerea acesteia în germană, precum şi afecţiunea pentru ţara noastră în care şi-a făcut mai mulţi prieteni – cu precădere, la Cluj – decât în Germania (Windisch, 2000, p. 365-373).
22 Într-adevăr, cel mai dificil este să ajungi să creezi literatură de valoare într-o altă limbă decât cea maternă. Dacă este să ne referim la limba franceză, atunci am spune că Panait Istrati este un caz cu totul aparte, pentru că, deşi a scris în franceză, el rămâne, în esenţă, un scriitor român. Format în spiritul limbii materne, lumea semantică a literaturii sale, înfăţişată în haină franţuzească, rămâne românească; lumea sa interioară este structurată prin intermediul limbii române. Demonstraţia a fost făcută convingător de către Dumitru Irimia, din care ne permitem să cităm: „În acest sens, trebuie spus că atunci când începe să-şi scrie în limba franceză opera literară, Panait Istrati îşi avea pe deplin formată personalitatea umană de adâncime. El va pătrunde în universul spiritual al limbii franceze fără să se mai poată smulge din universul spiritual al limbii române; lumea dinlăuntrul fiinţei sale trece în literatura pe care o scrie prin prisma modelatoare a limbii, a limbii care tăinuieşte, în primul rând, iar aceasta a rămas pentru el limba română.” (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 241).
23 Bunăoară, cineva nu poate susţine că ştie foarte bine româneşte, dacă nu stăpâneşte, de pildă, şi un inventar cuprinzător de frazeologisme. Evident, acestea se învaţă mai firesc şi mai eficient nu din dicţionare (care se pot consulta eventual pentru precizarea semnificaţiilor), ci din scrierile lui Ion Creangă, din basmele lui Petre Ispirescu, din povestirile lui Mihail Sadoveanu etc.
 
Bibliografie selectivă
Coşeriu, 1971 = Eugeniu Coşeriu, Teze despre tema „limbaj şi poezie” [1971], în Coşeriu, 2009, p. 161-166.
Coseriu, 1987 = Eugenio Coseriu, Lenguaje y política, în Coseriu & Loureda 2006, p. 35-56.
Coşeriu, 1996 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
Coseriu, 1998 = Eugenio Coseriu, Textos, valores, enseñanza, în Coseriu & Loureda 2006, p. 113-126.
Coşeriu, 2004 = Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică (interviuri), Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004.
Coşeriu, 2005 = Eugenio [sic] Coşeriu, Despre temeiul studiului limbii şi al literaturii [1987], în „Cercetări de limbă şi literatură”, tomul XII, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2005.
Coseriu, 2007 = Eugenio Coseriu, Lingüística del texto. Introduccíon a la hermenéutica del sentido (Edición, anotación y estudio previo de Óscar Loureda Lamas), Madrid, Arco/Libros, S.L., 2007.
Coşeriu, 2009 = Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009.
Coseriu & Loureda, 2006 = Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006.
Polo, 2006 = José Polo, Estudios de Eugenio Coseriu, en lengua española, sobre aprendizaje / enseñanza de idiomas y gramática contrastiva, în „TRANS”, núm. 10, 2006, p. 85-98.
Windisch, 2006 = Rudolf Windisch, Studii de lingvistică şi filologie românească, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006.
Zafiu, 2001 = Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog