Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Am cultivat mituri false, care nu pun preţ pe demnitate şi curaj

Aneta GROSU

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Aneta GROSU
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

– Stimate Domnule Alexandru Bantoş, ce credeţi, în calitatea Dumneavoastră de redactor-şef al revistei „Limba Română” şi de director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chişinău, despre expresia „Limba română în Basarabia e un calvar fără sfârşit”? E adevărat? Fals?
– Mai curând cred că avem de a face cu un enunţ adevărat. Deşi, după 1989, au existat premise reale pentru a schimba starea de lucruri în domeniul limbii. Legislaţia lingvistică adoptată era îndrăzneaţă pentru acea vreme. Însă ne mai aflam încă în U.R.S.S. şi limba rusă, în virtutea unor condiţii obiective, rămânea cea de-a doua limbă de stat, nedeclarată, alături de română. Situaţia s-a schimbat după destrămarea imperiului sovietic. În 1991, Republica Moldova şi-a revendicat suveranitatea şi independenţa, limba oficială având obligaţia să câştige noi atribuţii pentru a exercita în societate funcţia principalului mijloc de comunicare la toate nivelurile. Iată de ce se impunea revizuirea urgentă a vechii legislaţii, racordarea ei la noile condiţii social-politice. Instituţiile de resort, specialiştii în domeniu au indicat de-a lungul anilor asupra necesităţii de a modifica legislaţia. Au fost elaborate proiectele unor noi legi, au fost făcute propuneri privind legitimarea unui cadru juridic propice accelerării procesului de revigorare a climatului lingvistic afectat de presiunea îndelungată exercitată de limba rusă. Pentru a asigura transpunerea în practică a legislaţiei lingvistice a fost creat, e drept, cu aproape trei ani întârziere, Departamentul de Stat al Limbilor, care, în câţiva ani, a reuşit să desfăşoare o activitate intensă în vederea promovării limbii de stat şi a introducerii alfabetului latin. Dar, odată cu venirea la putere, în 1994, a agro-comuniştilor, Departamentul de Stat al Limbilor a fost lichidat, iar legile despre limbă – abandonate. De altfel, Departamentul a fost prima instituţie desfiinţată, în loc fondându-se un Departament al minorităţilor care avea în grijă, de fapt, starea limbii ruse. Tot în 1994, Parlamentul legiferează în Constituţie glotonimul „limba moldovenească”, neglijând în mod sfidător Declaraţia de Independenţă ce stipula: „Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile... privind decretarea limbii române ca limbă de stat”, precum şi opinia filologilor A.Ş.M., a savanţilor romanişti şi românişti din lume, care şi-au expus argumentat poziţia în problema numelui corect şi a locului limbii în societate. Interesul oficial faţă de chestiunea limbii „s-a subţiat”, guvernanţii aşternând vălul indiferenţei peste această problemă. Astfel, calvarul limbii a durat încă aproape două decenii.
– Perspectivele asanării climatului lingvistic de la noi rămân incerte. Iată de ce vă întreb: când va fi soluţionată problema limbii de stat, cât timp ar mai putea continua războiul limbii române din Basarabia?
– Acest război pervers, de multe ori camuflat şi ascuns de ochii lumii, va dura până când la guvernare vor veni forţe capabile să pună capăt acestei „bătălii” prin rostirea adevărului istoric şi ştiinţific, să ocrotească în mod real limba de stat, să asigure de jure şi de facto limbii noastre un statut privilegiat firesc, aşa cum îl au, de exemplu, limba franceză în Franţa, limba germană în Germania, limba bulgară în Bulgaria, limba rusă în Rusia.
– Ce putem face pentru ca victimele căzute pe câmpul de luptă în acest „război lingvistic” să nu fie uitate?
– Niciodată nu a contenit „războiul lingvistic” contra noastră şi nicicând nu vom afla numărul real al martirilor noştri. De la 28 iunie 1940 încoace sute şi mii de conaţionali şi-au sacrificat vieţile pentru istoria noastră, pentru pământul natal, pentru adevăr, dar şi pentru limba română. Mergeţi la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie şi veţi vedea, în cadrul expoziţiei „Destine încarcerate”, cum basarabenii deportaţi fără vină în Siberia scriau pe coajă de mesteacăn în ruseşte celor dragi rămaşi acasă, cum îşi plângeau morţii, tot în ruseşte, pentru că din lagărele de concentrare nu aveau dreptul să scrie un cuvânt în română. Era strict interzis, iar cel ce încerca să-şi spună durerea în alfabet latin, se făcea vinovat de parcă ar fi divulgat secrete ale statului sovietic. Niciun popor, în întreaga istorie a umanităţii, nu a pătimit aşa cum au pătimit basarabenii! Ce să facem ca să nu-i uităm pe cei răpuşi cu gândul la limba de acasă? Să scriem o cronică, una detaliată, despre martirii răstigniţi pentru ţară şi neam, pentru limba română. Ar trebui să avem un muzeu al limbii române care să arate lumii prin ce infern am trecut pentru a ne recăpăta încrederea în noi înşine, pentru a rezista şi a visa la alte timpuri.
– De altfel, domnule Alexandru Bantoş, cum e să fii ostaş pe acest câmp minat de pe frontul de luptă pentru limba română?
– Să judece alţii despre calitatea mea de ostaş al limbii române. Consider că toţi cei de la 1989, circa un milion de basarabeni, adunaţi pe 31 august la Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, dar şi cei rămaşi la vatră – ţin minte, imediat după adoptarea alfabetului latin, am alergat la Casa Presei să împărtăşesc telefonic tatălui meu, aflat acasă la Hiliuţi, Râşcani, marea bucurie, iar el îmi telefona în acelaşi timp pentru acelaşi motiv – ca şi cei de la Chişinău, toţi erau ostaşi ai limbii române. Ca niciodată basarabenii s-au ridicat în apărarea limbii lor materne. Conştientizau că altfel pier ca neam. Dar, cu regret, o parte dintre ei au căzut în luptele de pe Nistru, în războiul declanşat în 1992, înainte de toate, contra românismului, alţii au fost „dezarmaţi” mai târziu, prin diferite „vicleşuguri”, alţii şi-au luat lumea-n cap şi au plecat unde i-au dus ochii. Sunt destule exemple ce denotă că unii intelectuali „de frunte” s-au compromis iremediabil. Perioada care a urmat lui 1994 e una care verifică şi certifică, aidoma unei foi de turnesol, demnitatea şi integritatea oricărui om de cultură basarabean, dar, mai ales, ale unui filolog. Pentru că azi mulţi vociferează, doar să-şi acopere reprobabilele fapte de ieri, de alaltăieri, declarând în gura mare că sunt mai români decât toţi românii şi că au făcut atâtea pentru renaşterea naţională, considerând chiar că sunt printre „arhitecţii” acesteia... Demagogie şi iar demagogie! Ridicaţi colecţiile de ziare din ultimii opt ani, treceţi în revistă emisiunile unor posturi de radio şi televiziune şi vă veţi convinge că oportuniştii, conjuncturiştii, escrocii, demagogii au fost şi, cu părere de rău, au rămas în putere.
– Nu există luptă fără pierderi. Ce aţi pierdut Dvs. personal în această luptă pentru limba română?
– Încrederea în unii „camarazi de arme”, care s-au dovedit a fi fricoşi, laşi, făţarnici, impostori şi oportunişti. Unii, cu statură de simbol, sunt nişte baloane umflate tot de noi, cei sinceri şi creduli. Instituţii altădată cu reală pondere în societate au devenit, datorită ipocriziei şi iresponsabilităţii unor „lideri”, nişte jalnice epave, aflate acum în derivă etică şi civică. Am cultivat mituri false, care, de fapt, nu pun preţ pe demnitate, verticalitate, mândrie naţională. Mulţi dintre „fruntaşii” noştri au în faţă doar interesul personal, banul, propria parvenire. De dragul banului oportunistul îşi vinde şi fratele. Foarte puţini dintre noi înţeleg că doar o deplină sănătate morală ne poate mântui şi că mlaştina necinstei, a minciunii înghite şi pe cel mare, şi pe cel mic, indiferent de ierarhiile sociale sau ştiinţifice. Ne lipseşte imens de mult rigoarea civică, nu avem curajul să ne asumăm destinul, alteori ticăloşia o dăm drept manevră de moment. Am impresia că patimile, politicianismul ne-au erodat nemilos echilibrul existenţial şi că cei pe care i-am crezut piloni ai rezistenţei şi salvării noastre sunt, vorba lui Eugeniu Coşeriu, nişte coloşi cu picioarele de lut, care trebuie demolaţi. Iată de ce nu mă pot obişnui că nu-i am alături pe temerarii noştri cărturari, suflete nobile şi cetăţeni oneşti, cum au fost Ion Dumeniuk, Silviu Berejan, Grigore Vieru, Nicolae Corlăteanu, Eugeniu Coşeriu, Valeriu Rusu... Mi-au fost şi prieteni, şi pavăză. Durerea pierderii lor mă macină continuu.
– Cum au fost implicate serviciile de securitate în războiul contra limbii române?
– „Firesc” şi cu amploare. Descurajând, intimidând şi chiar lichidând pe cei care au avut îndrăzneala să promoveze deschis adevărul despre limba română, despre trecutul şi prezentul nostru. Se consideră că nu au murit de moarte bună Ion şi Doina Aldea-Teodorivici, Ion Dumeniuk, Nicolae Costin, Ion Vatamanu, Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati, Grigore Vieru şi atâţia alţii. Personal, am simţit pe propria piele „grija” serviciilor speciale de a-mi domoli „avântul patriotic”. În 1995, după lansarea unui număr proaspăt al revistei „Limba Română”, la Liceul „Mircea Eliade”, seara târziu, un glonte a nimerit „întâmplător” în geamul apartamentului nostru de la etajul patru, casa de altminteri fiind situată aproape de MAI.
Cazul a fost cercetat de un „grup de specialişti”, care nu ştiau o iotă româneşte. Sigur că „incidentul” nu a mai fost elucidat, iar un colaborator de la Interne, fost coleg de studii cu mine, după ce s-a documentat, mi-a mărturisit discret: „Este un avertisment. Ia aminte şi păzeşte-te!”.
Mai târziu, deja pe vremea regimului neocomunist, evident nu fără asentimentul „serviciilor”, s-a dat foc Casei Limbii Române, instituţia a fost profanată de trei ori, pe faţada ei fiind inscripţionate obscenităţi, iar cuvântul România scris pe perete sfârşea cu semnul svasticii. Făptaşii nu au fost descoperiţi nici azi. Tot prin „grija serviciilor”, în 2004, a fost organizată o campanie deşănţată de denigrare a subsemnatului şi a instituţiilor conduse de mine în presa aservită guvernării de atunci. În 2005, la C.L.R., „întâmplător” a fost descoperit un echipament de interceptare: două microfoane au fost depistate în biroul directorului şi al treilea în anticameră. Am avut, de asemenea, un lung proces de judecată, intentat revistei „Limba Română”, şi numai datorită unor cumsecade oameni ai legii am reuşit să salvez publicaţia de la un faliment sigur, planificat de guvernanţi. Şi azi, gândindu-mă la acele vremi – procesul a durat aproape doi ani (2002-2003) –, îmi exprim gratitudinea faţă de judecătorii Boris Bârcă, Aurica Us, Ala Nohai, Ion Ralea şi, desigur, faţă de procurorul Boris Denis, ucrainean de origine, care a apărat cu, nu mă tem să zic, vehemenţă şi competenţă în instanţe interesele revistei. Ulterior, aceştia au fost incluşi în „lista neagră” pentru că „au luat apărarea revistei «Limba Română»”. Omniprezenţa „serviciilor secrete” am resimţit-o şi în 2006, când mi s-au organizat mai multe controale inopinate la Casa Limbii Române şi la revista „Limba Română”. Am fost invitat la convorbiri „tainice”, intimidat, ameninţat la telefon etc. – erau utilizate toate mijloacele pentru a mă înfrânge. După ce am prezentat copiile tuturor actelor financiare pentru câţiva ani şi după ce am avut multe şi îndelungi „interviuri” cu reprezentanţii Departamentului delicte transfrontaliere al MAI, cu puţin înainte de sărbătorile de Paşti din 2006, am fost telefonat de către o persoană care, afirmând că face parte din echipa ce efectuează controlul, m-a anunţat că are să-mi comunice „o chestie reciproc avantajoasă”. Locul de întâlnire a fost fixat „La bunelul”, restaurant de pe strada Eminescu. La ora stabilită m-am întâlnit cu persoana interesată într-un separeu al instituţiei. După mai multe încercări de a mă convinge că mă paşte un pericol iminent şi că neregulile financiare chiar dacă lipsesc pot fi inventate, după o oră şi ceva de „prelucrare”, omul din faţa mea scoate permisul de angajat al serviciilor secrete şi îmi spune franc: „Am indicaţia de sus-sus să va invit / să vă conving să intraţi în serviciul nostru”. Îmi cunoştea biografia, ştia totul despre familia mea. „Nu aveţi nici cetăţenia română”, a precizat convorbitorul meu (între altele fie spus, cu mari dificultăţi, cetăţenia română am dobândit-o abia la 29 iunie curent!). Având legături cu instituţiile de ştiinţă, de cultură, de învăţământ, eram, din punctul lor de vedere, omul „necesar”. Mi s-a spus de asemenea că odată acceptând „colaborarea”, nu voi mai căuta bani pentru C.L.R. şi pentru revista „Limba Română”. „Terţe persoane, insista omul cu ochi albaştri, se vor îngriji ca instituţiile să nu aibă niciun fel de probleme”. Este imposibil să descriu şocul în care mă aflam. Toate s-au produs cu o repeziciune uluitoare, încât nici nu realizam dacă e vis sau realitate. Insul cu „misiunea”, la un moment, mi-a întins o foaie imaculată de hârtie pentru „cerere”. Probabil, s-a întâmplat ceva în mine, în subconştientul meu, că am izbucnit în râs, întrebându-l pe conlocutor: „Dar unde aţi fost până acum?! De ce atât de târziu mă invitaţi «să-mi apăr patria»?”. Am solicitat un răgaz de 24 de ore, motivând că, chipurile, trebuie să chibzuiesc, pentru că, vezi bine, o decizie atât de importantă nu poate fi luată spontan. Am obţinut amânarea întrevederii pentru a doua zi, la ora 16.00. Sigur că cele 24 de ore au fost din infern: eram filat, telefoanele la serviciu, acasă şi mobilul erau ascultate. Aveam indicaţia să nu divulg nimănui propunerea Serviciului de Informaţii şi Securitate. Am meditat îndelung cum să procedez pentru a nu-mi supăra „binevoitorii”. A doua zi, era vinerea Paştelui, ne-am întâlnit la locul şi la ora fixată şi după ce mi-au fost înşirate încă o dată avantajele colaborării, nemaiputând suporta „argumentele”, am declarat că nu pot da curs „invitaţiei”. Orice s-ar întâmpla. Am fost însă imediat avertizat că investigaţiile vor continua şi că aş putea să regret refuzând „oferta”. I-am spus la despărţire „binevoitorului” meu că nimeni încă nu a murit din cauza unui control. Atmosfera era insuportabilă şi, întors acasă, am convenit cu soţia şi nepoata să mergem la Cantemir, la un coleg de universitate, pentru a scăpa de supravegherea organelor de securitate. Dar, întrucât aveam programată de două săptămâni o revizie tehnică a maşinii, am mers, înainte de drum, să verific starea motorului limuzinei, urmând ca într-o oră-două să pornim la drum. Tehnicianul, un rus, care a preluat maşina pentru examinare, îmi face dintr-odată semn să mă apropii. Îmi arătă spre roata din faţă, dreapta. Abia mai târziu m-am dumerit că lipsesc două prizoane. Fără aceste „şuruburi” roata avea puţine şanse să reziste la viteză şi la hopurile drumurilor noastre. Sigur că am amânat „călătoria”, iar despre „aventura” mea au aflat atunci cei mai apropiaţi prieteni. O informaţie detaliată am prezentat şi Ambasadei României la Chişinău. După alte „discuţii”, solicitate deja de mine, cu reprezentantul S.I.S., am fost rugat să nu organizez conferinţe de presă, să nu fac declaraţii etc. Am primit asigurări că „voi fi lăsat în pace”...
– Cum explicaţi că în Republica Moldova fiecare campanie politică aduce în prim-plan subiectul statalităţii limbii române şi cel al identităţii româneşti?
– Este un truc electoral de sorginte bolşevică şi face parte din arsenalul de mijloace care urmăresc erodarea, anihilarea conştiinţei identitare româneşti. Or, de la 1812 încoace, populaţia băştinaşă a Basarabiei a fost supusă – prin cele mai diabolice metode politice, psihologice, religioase, economice – unui proces îndelung şi continuu de deznaţionalizare şi mancurtizare, scopul final fiind educarea, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, a unei populaţii care şi-a uitat rădăcinile, izvorul, obârşia. Există, aşadar, un segment de populaţie uşor manevrabil, care, dacă-i vorbeşti de limba română, el vede în faţă un fascist, un jandarm sau un şef de post gata să te sfâşie, iar dacă zici „limbă moldovenească”, alegătorul (dezinformat şi copleşit permanent de griji şi de nevoi) vede în faţa ochilor soldatul „eliberator” cu stea în frunte. Or, omul de rând ştie încă prea puţin despre importanţa celor 22 de ani interbelici pentru restabilirea echilibrului identitar etnolingvistic şi graţie cărui fapt am supravieţuit ca limbă şi ca neam; el a uitat sau nu ştie ce dramă a coborât peste Basarabia de la 1940 încoace. Basarabeanul e amnezic la realităţile crude din timpul sovieticilor, deoarece jumătate de secol i s-a inoculat că necazurile îi vin de peste Prut, iar belşugul de la Răsărit. Cu regret, procedeul de spălare a creierelor continuă şi azi, în aplicare fiind puse cele mai sofisticate şi cele mai neaşteptate mijloace de deznaţionalizare. Edificator în acest sens este proiectul Pasat, esenţa căruia a dezvăluit-o patriarhul moscovit Kiril, care declară că „Patriarhia rusă consideră Republica Moldova parte componentă a Sfintei Rusii, din punct de vedere spiritual, şi se roagă pentru ca orientarea politică a Republicii Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. E un fapt strigător la cer şi care nu mai reclamă comentarii.
– Din ce cauză în Republica Moldova este sfidată încă limba română?
– Pentru că nu avem o legislaţie lingvistică, un cadru juridic adecvat, în măsură să condiţioneze şi chiar să oblige utilizarea limbii de stat în spaţiul public. Deşi au trecut 21 de ani de la intrarea în vigoare a legilor despre limbă, perioadă suficientă ca toţi cetăţenii Republicii Moldova să cunoască limba oficială a statului în care trăiesc de bună voie şi nesiliţi de nimeni, bucurându-se de toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, puţini dintre concetăţenii noştri conştientizează că au şi nişte îndatoriri. Altfel cum se explică faptul că în unele instituţii, organizaţii, unităţi economice întâlnim angajaţi care nu pot / nu vor să răspundă elementar la „Bună ziua!”. Când te adresezi în română, se uită la tine ca la un marţian. Dacă alolingvii noştri ar dori să înveţe câte un cuvânt pe zi, unul singur, vocabularul încropit de ei timp de un an ar fi suficient pentru a vorbi în română cu puţinii moldoveni rătăciţi, de exemplu, prin bogatele magazine moderne din Chişinău, dar şi din alte oraşe şi centre raionale, făcute parcă pentru cei ce vorbesc doar rusa. Şi în acest context mă întreb cine e stăpânul acestor supermarketuri. Cum respectă patronul legile Republicii Moldova, de vreme ce una dintre acestea, la vedere, cea lingvistică, e neglijată abuziv. Cu părere de rău, repet, legislaţia lingvistică actuală oferă limbii ruse avantaje şi privilegii ce afectează negativ rolul limbii române ca mijloc principal de comunicare în societate. Politicienii alogeni, susţinuţi de către o parte dintre guvernanţii moldoveni, dar şi invers, mai cu seamă în cei opt ani de regim neocomunist, au reuşit să compromită noţiunea de limbă de stat, ca însemn definitoriu al independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, cultivând indiferenţă şi chiar aversiune faţă de limba noastră, apelând la un limbaj macaronic, moldovnesc, împestriţat cu expresii şi cuvinte ruseşti; iată de ce alogenii (cei care conştientizează că e pentru confortul lor social, iar mai nou şi pentru relaţiile – studii, afaceri, turism, vizite etc. – cu România), vor să înveţe limba română şi nu „moldovenească”. Alogenii care trec pragul C.L.R. apreciază calitatea manualelor şi a casetelor utilizate şi recunosc doar materialul didactic elaborat de profesionişti, care promovează limba română literară standard. La sugestia unor audienţi am axat cursurile noastre pe excepţionalul manual Româna cu sau fără profesor,semnat de distinsa profesoară clujeană Liana Pop. Fireşte, alogenii, tot mai mulţi dintre ei, vor să însuşească o limbă literară având calitatea unei limbi de circulaţie europeană.
– Cu ce s-au soldat eforturile Casei Limbii Române de a-i instrui pe alolingvi la română?
– Mai întâi de toate s-a mărit numărul celor care, absolvind cursurile de limba română, s-au integrat în societate. Pentru ei limba română nu mai este o sperietoare, ci, dimpotrivă, un mijloc eficient de cunoaştere a tradiţiilor, culturii şi literaturii noastre. Or, după 1989 şi în special după 1991, societatea e în fond divizată în două lumi paralele: a băştinaşilor / românilor basarabeni şi a nevorbitorilor de limba română. În această situaţie, menirea instituţiilor de învăţământ, de cultură e să spargă acest zid de neîncredere şi să creeze condiţii pentru afirmarea unui spirit cooperant şi tolerant. Acesta a fost şi unul dintre motivele deschiderii C.L.R. Aici nu se face politică, cu atât mai mult politică de partid, dar, cu regret, politicul ne-a ţinut permanent în vizorul său. Am supravieţuit, în special în timpul comuniştilor, pentru că am simţit totdeauna umărul prietenilor noştri, personalităţi de seamă ale vieţii culturale şi ştiinţifice, care au fost şi sunt alături de noi în momentele de grea cumpănă şi de bucurie. Pe această cale aş vrea să exprim sentimente de sinceră şi profundă recunoştinţă domnului Serafim Urecheanu, prim-vicepreşedinte al Parlamentului, iar în 1998 primar general al capitalei, care a avut curajul să susţină pe toate căile un proiect „neconstituţional” şi care avea, potrivit opiniei unor guvernanţi de atunci, în titulatură, denumirea limbii altui stat. Deşi admonestat de conducerea de atunci a Republicii Moldova, Serafim Urecheanu a sprijinit energic derularea proiectelor C.L.R. şi consolidarea poziţiei instituţiei noastre, la fel procedând şi colegii săi de la Primărie, oameni de bună-credinţă şi cu respect faţă de valorile noastre spirituale: Mihai Furtună, Anatol Onceanu, Nina Stratulat, Igor Grosu, Ana Răileanu şi, în general, întreaga echipă de atunci a Primăriei. Împreună am demonstrat că limba română este un liant al societăţii şi nu un măr al discordiei. Sute şi mii de chişinăuieni care au însuşit româna la C.L.R. sau cei care îşi propun să înveţe limba noastră trebuie să ştie că, şi în prezent, Primăria municipiului Chişinău, condusă de domnul Dorin Chirtoacă, actuala echipă a acestei instituţii sprijină dorinţa lor de a deveni cetăţeni cu drepturi depline, fără complexe, într-o societate ce trebuie să fie dominată de valori europene, în care multilingvismul şi multiculturalitatea sunt principii reale de convieţuire.
– A meritat ca statul să investească în instruirea cetăţenilor alolingvi dacă până la urmă suntem aproape în acelaşi punct de la care am pornit în 1989?
– Fără îndoială că investiţiile au avut şi au un puternic impact social, cultural, dar şi politic. Alolingvii, fireşte, nu au datoria să schimbe starea limbii române. Dar tot adevărat e că aceştia nu trebuie să devină o frână în calea renaşterii noastre. Altceva e că destinul limbii române în Republica Moldova depinde în mod decisiv de moldovenii / românii-basarabeni. Ordine în casa fiinţei noastre care este limba română avem datoria noi să facem. E necesară, în context, mai multă responsabilitate şi implicare personală, mai multă angajare din partea tuturor cetăţenilor, dar în special a celor aflaţi în faţă. Politicieni, oameni de stat, lideri în domeniul culturii au misiunea de a soluţiona nu numai probleme economice, dar şi spirituale. Un drum cu hopuri, un gard prăvălit, o casă dărăpănată, o curte învălmăşită de lucruri inutile denotă nu numai semnele unei economii precare, a unei penurii materiale, dar şi, probabil, înainte de toate, un dezechilibru moral, spiritual, o lipsă de cumpătare sufletească şi, în definitiv, de incertitudine identitară. Sunt convins că stăm pe loc, adică ne afundăm în mlaştina ignoranţei şi a sărăciei, pentru că societatea nu a reuşit încă să clarifice cine suntem, să identifice drumul pe care urmează să-l parcurgă Republica Moldova. Limpezirea definitivă, odată şi pentru totdeauna şi pentru toată lumea, a factorilor identitari – economici, politici, sociali, inclusiv şi obligatoriu şi preferenţial al celui etnolingvistic – va determina regenerarea societăţii, va crea premise pentru un viitor asumat de către fiecare cetăţean, indiferent de apartenenţa politică, etnică, confesională etc. Dacă vom conştientiza ce vrem şi care este vectorul real şi de durată al statului Republicii Moldova, vom reuşi lesne să găsim mijloacele şi oamenii care ne vor conduce spre liman. Se va mări şi numărul prietenilor de peste hotare care vor susţine efortul nostru de a abandona îndoiala, neîncrederea în destinul european al acestei palme de pământ. Atunci vor face cale întoarsă şi sutele de mii de basarabeni care au împânzit toate cele patru puncte cardinale. Echilibrul identitar în sens larg îi va aduna pe cei risipiţi în lume acasă la cei dragi, redându-le încrederea că şi în Moldova se poate trăi. Din aceste considerente alegerile din toamna curentă vor fi decisive pentru prezentul şi viitorul nostru.
 
August 2010
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog