Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Limba română – unitate în diversitate*

Vasile PAVEL

Alte articole de
Vasile PAVEL
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

În contextul situaţiei socioculturale şi politice de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, semnificaţia adoptării legislaţiei lingvistice la 31 august 1989 şi a iniţierii Sărbătorii Naţionale Limba noastră cea română este greu de subapreciat. Limba rusă a strâmtorat sfera de utilizare a românei literare în zonă, în primejdie era şi simţirea de neam. Regimul sovietic a cultivat în mod conştient dezbinarea, ura împotriva a tot ce e românesc, proces început în Basarabia încă în timpul Rusiei ţariste. Mulţi concetăţeni erau ameninţaţi de pericolul aculturaţiei. Libertatea de exprimare, oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin constituie o reală cucerire, poate cea mai mare de la 1989 încoace.
Perioada care a trecut de la momentul când ne-am rugat îngenunchind în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi am exclamat „Limbă, alfabet / limbă, alfabet!” a fost definitorie, pentru multă lume, în procesul de conştientizare a adevărului că limba naţională este testimoniul esenţial şi cel dintâi semn al identităţii neamului nostru. E adevărat că la 1989 legislatorii au optat pentru „un prezent care era depăşit” şi că aceeaşi legislaţie lingvistică va avea altă conotaţie după 1991, adică după proclamarea independenţei Republicii Moldova.
În chestiunea unităţii limbii române, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldovenească”, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat de mult. A făcut acest lucru, public şi cu demnitate, şi Academia de Ştiinţe a Moldovei. Adunarea Generală Anuală a Academiei din 28 februarie 1996 a confirmat opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9 septembrie 1994 (în adoptarea deciziei Prezidiului Academiei de Ştiinţe, un rol determinant l-a avut acad. Silviu Berejan, director al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M. la acea dată), potrivit căreia „denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”. Cu părere de rău, savanţii nu au fost auziţi. Parlamentarii noştri nu au fost în măsură să se ridice nici până acum la înălţimea cuvenită pentru promovarea limbii naţiunii titulare, şi anume: denumirea corectă a limbii oficiale şi crearea condiţiilor de „securitate lingvistică” necesare pentru promovarea nestingherită a acesteia [7, p. 215].
Politica a fost şi este aşa cum este, ştiinţa trebuie să rămână pe poziţiile ei. Într-adevăr, „politica stă sub vremi, ştiinţa stă în adevărul ei” [11, p. 7].
Realitatea glotică din Republica Moldova a fost întotdeauna cea românească, dar vorbirea locală continuă să fie interpretată (în fond, de nespecialişti) în spirit dezbinatoriu, antiromânesc. Încă în R.A.S.S.M. (1924-1940), la comanda Moscovei, s-a încercat a zămisli, fără sorţi de izbândă, un mijloc artificial de comunicare, o limbă „cultă”, chipurile, care, după cum se credea, nu are nimic cu româna, deşi în realitate nu mai era măcar „dialectală moldovenească”, ci un „erzaţ de română” [1, p. 99], altfel spus, un surogat de grai, şi nicidecum un viu grai moldovenesc. Drept model al unui asemenea mijloc de comunicare este Gramatica moldovenească (partea I, Fonetica şi Morfologhia), Tirişpolea, anu 1930, cu alfabet rusesc. Autorul ei, L.A. Madan, afirmă că „Gramatica fişticării linghi în temelii s-alcătuieşti după vorba jii a norodului” şi că „limba moldovneascâ, în cari grăieşti amu norodu moldovnesc, esti limba sânistătoari, diosăghitâ di limba româneascâ” („Pricuvântarea avtorului”, p. XI-XII). El încearcă a „crea” în gramatica sa un alt metalimbaj gramatical, o terminologie „diosăghitâ di limba româneascâ”: sloguri „silabe”, starnic „substantiv”, multuratic „plural”, sânguratic „singular”, căderi „caz”, treptili di potrijiri „gradele de comparaţie”, aplecarea cuvintelor cu sfârşâtu fărâ lojiturâ „declinarea cuvintelor cu terminaţie neaccentuată”, numărătoarili câtnici „numerale cardinale”, locdinumi „pronume”, graiu „verbul”, hotărârea graiului „definiţia verbului” etc. Acest manual a fost recomandat pentru editare de către profesorul din Moscova M. V. Serghievskii, ideologul principal al limbii moldoveneşti, care în vara anului 1925 şi în anii 1928-1930 a cercetat graiurile moldoveneşti din R.A.S.S. Moldovenească şi l-a sprijinit pe L. A. Madan, „teoreticianul” moldovean al unei noi „limbi” romanice de est („limba moldovenească”), în ideea care se trage de pe timpul ţarismului în Basarabia (1812-1918). Vorba e că după Unirea Principatelor (1859), în Basarabia s-a interzis utilizarea glotonimului limba română; funcţionarii ţarişti aveau indicaţii secrete de a înrădăcina în Basarabia „un dialect apropiat limbii slave” [2, p. 12, 22].
Ca orice limbă, limba română este o unitate în diversitate. Lingvistica actuală distinge trei tipuri principale de varietate (diversitate) glotică:
a)    varietate diatopică sau geografică (generează variante teritoriale: dialecte, subdialecte, graiuri care constituie obiectul dialectologiei şi al geografiei lingvistice);
b)   varietate diastratică sau socială (generează variante specifice unor grupuri socioculturale, numite iniţial dialecte sociale, care constituie obiectul sociolingvisticii) şi
c)    varietate diafazică sau stilistică (generează variante stilistice, desemnate ca variante stilistico-contextuale care constituie obiectul stilisticii).
Dat fiind că limbajul este creativitate, nu există „limbi istorice monolitic unitare”, fiindcă prezintă diferenţe în spaţiu, diferenţe socioculturale şi diferenţe stilistice [4, 11-12]. Ca lingvist dialectolog, în comunicarea de faţă supun atenţiei examinarea unor aspecte ale variaţiei determinate geografic.
Limba română are patru dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), meglenoromân şi istroromân. Ultimele trei sunt dialecte sud-dunărene. Numai dialectul dacoromân şi-a dezvoltat o formă literară. Specificul dialectal nu afectează unitatea limbii române, mai ales că pe baza tuturor varietăţilor geografice s-a constituit o singură limbă de cultură, o limbă literară unică, pe care marele lingvist Eugeniu Coşeriu a numit-o exemplară [4, p. 12].
Varietatea dialectală din interiorul limbii române – al dacoromânei – ţine, pe de o parte, de două grupuri de graiuri: grupul sud-estic (graiurile din Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sud-vestul Basarabiei şi sud-estul Transilvaniei) şi grupul nord-vestic, mai extins şi mai puţin unitar (e vorba de graiurile de pe restul teritoriului dacoromânei). Această repartiţie a fost stabilită iniţial de Al. Philippide în lucrarea sa Originea românilor [10, p. 389-405]. Ea reflectă „o structură dialectală anterioară”, ilustrată de primele atestări ale dacoromânei (secolul al XVI-lea), dar care rezultă, în parte, şi din datele oferite de Atlasul lingvistic român (ALR), alcătuit la mijlocul secolului al XX-lea, pe care se întemeiază, pe de altă parte, clasificarea dacoromânei în cele cinci subdialecte: moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean, repartiţie dialectală acceptată azi ca atare de majoritatea dialectologilor [vezi: 12, p. 163-423].
Graiurile din Basarabia, Bucovina şi Transnistria ţin astfel de subdialectul moldovean al dialectului dacoromân. Fără a neglija studiile monografice, voi sublinia că cea mai documentară descriere a graiurilor limbii române a fost realizată în hărţile atlaselor lingvistice şi pe baza acestora. Asemenea opere fundamentale nu rareori sunt puse alături de arhivele istorice.
Limba română dispune de trei tipuri de atlase lingvistice ale graiurilor dacoromâne: naţional, regional şi regional-sinteză, toate elaborate în mai puţin de un secol.
Primul atlas lingvistic naţional, editat în 1909, la Leipzig, îl datorăm romanistului german Gustav Weigand (1860-1930), fiind unul dintre primele atlase lingvistice realizate pe plan mondial. Cuprinde 67 de hărţi, cele mai multe fonetice, având la bază anchetele efectuate de Weigand la faţa locului, în 752 de localităţi, inclusiv în Bucovina şi Basarabia. Profitând din plin de metodologia elaborării acelui „cap de serie”, reprezentat de Atlasul lingvistic al Franţei al lui Gilliéron şi Edmont, şcoala lingvistică clujeană, condusă de Sextil Puşcariu, personalitate ştiinţifică multilaterală, a realizat, prin Sever Pop şi Emil Petrovici, la mijlocul secolului al XX-lea, cel de-al doilea atlas naţional, Atlasul lingvistic român (ALR), unul din cele mai reuşite atlase lingvistice în romanistică.
În ultimele cinci decenii, geografia lingvistică românească e dominată de elaborarea atlaselor lingvistice regionale (NALR / ALRR), şapte dintre care au fost întocmite în Ţară – pe provincii istorice: Oltenia, Maramureş, serii complete; Muntenia şi Dobrogea, Transilvania, Moldova şi Bucovina, Banat şi Crişana (în total 25 de volume). Au trudit la realizarea lor distinşi dialectologi din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara. La Chişinău, în cadrul Institutului de Lingvistică al A.Ş.M., au fost pregătite şi editate 8 volume: patru din Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) (1968-1973), coordonator şi coautor R. Udler, şi altele patru, continuare la ALM, sub titlul revăzut, adecvat Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas., 1993-2003), coordonator şi coautor subsemnatul.
Un eveniment ştiinţific remarcabil este apariţia recentă în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române a primului volum din Atlasul lingvistic român pe regiuni: Sinteză (ALRR. Sinteză), Bucureşti, 2005, coordonator prof. univ. dr. Nicolae Saramandu. Este pentru prima dată când se elaborează, la nivel romanic, un asemenea atlas-sinteză. Volumul include 135 de hărţi realizate prin simboluri. Reţeaua este de 1203 localităţi, dintre care 205 sunt din reţeaua de puncte cartografice cuprinse în ALM.
Spre sfârşitul secolului trecut cartografia lingvistică se îndreaptă şi spre o largă colaborare internaţională, concretizată în elaborarea Atlasului lingvistic romanic (Atlas Linguistic Roman, ALiR), Atlasului limbilor Europei (Atlas linguarum Europae, ALE) etc., la care au participat sau continuă să participe activ şi dialectologi de la Academia Română şi Academia de Ştiinţe a Moldovei. Până acum au apărut şase fascicole din ALE (1983-2006) şi două volume din ALiR (1995-2002), în care, de la începutul anilor ’90 încoace, limba vorbită în Republica Moldova este numită limba română.
Atlasele lingvistice au pus astfel la dispoziţia lingviştilor (şi nu numai) o bogăţie de date fără precedent. Acestora li se adaugă Arhiva fonogramică a limbii române, textele şi glosarele dialectale.
Să folosim în mod creator tezaurul popular cuprins în atlase. Hărţile lingvistice ilustrează, adesea, lupta dintre cuvintele vechi şi noi, migraţia lor, felul în care este evitată omonimia sau este creat un cuvânt, proces care în opinia lui Coşeriu este un „act poetic”. În concepţia lui Gilliéron, omonimia este o boală primejdioasă pentru cuvinte. În acest sens, de exemplu, ALR pune în evidenţă extensiunea, în Muntenia şi în sud-vestul Basarabiei, a formei diminutivale porumbel pentru pasărea numită în Ardeal porumb, iar în Moldova hulub. Aria porumbel în Muntenia se suprapune şi coincide aproape total cu aria porumb „păpuşoi”. E o dovadă că forma porumbel pentru pasăre s-a generalizat, susţine S. Puşcariu, evitându-se astfel omonimia cu planta numită porumb.
Rezultatele îndelungatelor anchete dialectale de teren şi editarea atlaselor lingvistice sunt urmate, fireşte, de reflectarea profundă asupra fenomenelor studiate. Prin elaborarea atlaselor lingvistice şi prin investigaţiile asupra faptelor cuprinse în asemenea lucrări, afirmă E. Coşeriu, au fost îmbogăţite cu principii teoretice nu numai lingvistica generală şi istorică, ci şi metodologia lingvistică [vezi: 3, p. 25-90].
Merită să fie reţinut că realitatea varietăţii regionale a fost asociată de cărturarii români cu conştiinţa apartenenţei la o limbă comună şi la originea comună. Varlaam şi-a intitulat Cazania sa din 1643 Carte românească de învăţătură. Militând pentru o limbă unitară, convins că se adresează românilor din „toate ţările”, ca entitate etnică unitară ca şi limba, Simion Ştefan, mitropolit al Transilvaniei, scria următoarele în predoslovia sa la Noul Testament de la Bălgrad (1648): „...rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip... Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sânt buni care îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg toţi...”. „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată..., măcară că de la Râm ne tragem” (Grigore Ureche); „Românii dintr-o fântână au izvorât şi cură” (Constantin Cantacuzino).
Particularitatea unicităţii situează limba literară la un nivel superior diversităţii regionale. Dar ca forme de existenţă a limbii române, graiurile populare şi limba literară reprezintă realităţi interferente. La început textele noastre conţineau multe caracteristici regionale. A urmat un proces îndelungat al unificării lingvistice, proces de identificare a criteriilor de evaluare şi de alegere a ce este mai bun, mai potrivit pentru normele cu caracter supradialectal [6, p. 46-48].
Cercetând limba tuturor monumentelor literare din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea şi încercând s-o localizeze, cunoscutul lingvist Ion Gheţie a reuşit să stabilească, în lucrarea sa capitală Baza dialectală a românei literare, puternica presiune pe care o exercită, în perioada 1656-1715, „graiurile asupra normelor literare”, fenomen vizibil mai ales în Muntenia şi Moldova şi reflectat îndeosebi în Biblia de la Bucureşti (1688) şi, respectiv, în cărţile lui Dosoftei, prin tendinţa de a reduce „decalajul existent între normă şi grai” [5, p. 624-625].
Între 1715-1780 se încheie procesul de naţionalizare a serviciului divin, eveniment de o importanţă excepţională în istoria limbii române literare, având în vedere rolul literaturii religioase în evoluţia culturii româneşti. Acest proces are loc în împrejurări favorabile expansiunii şi impunerii ca normă, în „producţia literară tipărită”, a variantei literare munteneşti. Când, spre 1750, apoi după 1780-1830, tipografia de la Iaşi îşi intensifică activitatea, ea retipăreşte cărţile munteneşti, fără a modifica normele literare ale originalelor [ibidem, p. 626-627]. Literatura religioasă, răspândită printre românii din toate Principatele, a îndeplinit, prin acurateţea limbii, o excepţională funcţie unificatoare. „Aceste cărţi bisericeşti au statornicit pentru toate veacurile unitatea limbei româneşti” (O. Ghibu).
Având în vedere stadiul atins astăzi de limba literară, se pare că majoritatea lingviştilor români acceptă teza emisă de ilustrul cercetător al istoriei limbii române literare, I. Gheţie: baza dialectală a românei literare este graiul muntean, bineînţeles, în conlucrare cu celelalte graiuri ale limbii române. Meritul principal în procesul de unificare lingvistică care are loc în anii 1836-1881 îi revine lui I. Heliade Rădulescu [ibidem, p. 616, 628]. Aici ţin să adaug că la procesul de stabilizare a normelor limbii române literare moderne, unice pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, maramureşeni etc.), au participat, de asemenea, moldovenii Gh. Asachi, C. Negruzzi, ardelenii Gh. Bariţiu, A. Mureşan ş. a. C. Negruzzi îl numea pe I. Heliade Rădulescu „vindecător” al limbii române. După Eminescu, la baza formării şi a dezvoltării limbii literare trebuie puse trei surse principale: operele cronicarilor şi literatura religioasă, operele scriitorilor clasici şi, nu în ultimul rând, viul grai popular: „Dar o adevărată literatură trainică care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru”. Oriunde s-a aflat în timpul peregrinărilor sale, Eminescu însuşea din varietatea de cuvinte, locuţiuni şi expresii plastice, asimilându-şi astfel spiritul vorbirii vii, spontane. Eminescu renunţă însă la fonetismele ce i se păreau prea dialectale, indiferent dacă era vorba de o pronunţie muntenească, moldovenească sau transilvăneană.
În Ţară, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limba culturii moderne româneşti reprezintă un „sistem constituit” în liniile sale generale. Unitară în ambele ipostaze – scrisă şi orală –, limba literară „devine compatibilă” şi cu utilizarea cotidiană, în comunicarea neoficială, restrâns familiară şi amicală [6, p. 45-49]. În aceste condiţii, faptele dialectale, regionale (de exemplu, sî ŝíbî, carivái, ǵíni, in, ept, nuié, făŝém, soreancă „floarea soarelui” ş.a.) sunt calificate drept incorecte, neliterare.
În Basarabia situaţia a fost oarecum diferită sub ocupaţia Rusiei ţariste, când limba română nu a funcţionat ca atare în sferele vitale (în învăţământ, administraţie, ştiinţă, literatură). Doar graiul moldovenesc a continuat să-şi realizeze funcţia comunicativă, limitată însă la nivelul cotidian, mai ales în mediul rural. Este semnificativă în această privinţă mărturisirea scriitorului basarabean Constantin Stamati-Ciurea (1828-1889): „Limba română rustică, precum o vorbeşte poporul nostru din Basarabia, a fost singurul izvor din care m-am adăpat; nici o şcoală populară măcar; am fost şi sunt o insulă solitară în imensul ocean al slavismului. Mai mult nu zic” [vezi: Opere alese, Chişinău, 1957, p. 424].
Cât priveşte starea de azi a limbii române în Republica Moldova, cititorul nostru este familiarizat cu această problemă pusă în discuţie în numeroase studii din ultimele două decenii. A rămas nesoluţionată problema identităţii de limbă, ca şi cea a identităţii etnice (şi naţionale). Limba are nevoie de prosperare şi, mai ales, de stopare a poluării vorbirii orale cu împrumuturi nejustificate din limba rusă.
Pentru a preciza şi a rezuma în câteva cuvinte constatările făcute mai sus, voi spune că graiurile limbii române din Republica Moldova şi din zonele învecinate ţin în principal de subdialectul moldovean, vorbit pe ambele maluri ale Prutului, în spaţiul Moldovei istorice. Niciodată nu s-a vorbit despre un grai basarabean, acesta identificându-se cu cel moldovean. În volumul colectiv, coordonat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească (Craiova, 1984), Paul Lăzărescu include curajos (atunci când puţini dialectologi aveau acest curaj s-o facă) şi descrie graiurile din Basarabia în cadrul general al subdialectului moldovean [12, p. 208-240].
Cele patru grupuri de graiuri din Basarabia, nordul Bucovinei şi Transnistria, delimitate pe baza ALM, nu sunt nicidecum separate de celelalte graiuri româneşti nord-dunărene. În articolul Limba română şi graiurile ei teritoriale (vezi: RLŞL, 1995, nr. 5) am arătat că aşa-numitele graiuri centrale, care ocupă cea mai întinsă parte a teritoriului de la est de Prut şi de dincolo de Nistru, au trăsături fonetice identice cu cele răspândite în graiurile din provincia Moldova (România). De pildă: realizarea africatelor prepalatale ĉ, ĝ în stadiul de fricatizare ŝ, (ŝerc „cerc”, er „ger”), realizarea labializării labiodentalelor f, v în stadiul ŝ, (ŝérbi „fierbe”, in „vin”), palatalizarea labialelor p, b, m, în stadiul , ǵ, ń (ept „piept”, ǵini „bine”, ńírişti „mirişte”) etc. Unele particularităţi recunosc caractere generale ale vorbirii româneşti din aria de nord-est a dacoromânei: conservarea fonetismului arhaic dz în elemente de substrat şi în cele moştenite din latină budză, urdzâcă, dzâuă, brândză, utilizarea formei invariabile a, în loc de al, ai, a, ale, termeni din vocabularul activ ca rărunchi, mai (maiură), cute, cocostârc, pântece, ciubotă, ogradă, glod, colb, hulub, perj, curechi, omăt, sudoare care formează perechi cu termenii folosiţi activ în aria sud-vestică, respectiv, rinichi, ficat, gresie, barză, burtă, cizmă, curte, noroi, praf, porumbel, prun, varză, zăpadă, năduşeală. Multe din caracteristicile grupului de graiuri de sud-vest (pe linia Cahul – Reni – Ismail – Chilia) fac arii comune cu graiurile munteneşti (iotacizarea verbelor: văz „văd”, spui „spun; termeni ca război război de ţesut”, pâlnie, cormană (la plug), crastavete „castravete” etc.).
Micile deosebiri de pronunţie şi de cuvinte determinate geografic nu se răsfrâng asupra comunităţii limbii în general. Românii munteni şi ardeleni se înţeleg foarte bine cu românii moldoveni din Republica Moldova. Limba română este mult mai unitară decât italiana, franceza sau altă limbă romanică. Unitatea şi comunitatea se manifestă prin posibilitatea de neîndoielnică înţelegere între românii de pretutindeni. Unitatea limbii române şi a graiurilor ei teritoriale are la bază, în primul rând, un fond de cuvinte relativ numeros, care acoperă întreg spaţiul glotic românesc. Caracterul unitar al graiurilor dacoromâne este explicat de lingvişti prin faptul că ele au rămas tot timpul în contact, ceea ce a făcut posibilă „influenţa reciprocă” a graiurilor. Cuvintele ruseşti sau de altă origine ce mai bântuie azi în „regiunea ruptă din întreg”, precum baistruc „copil din flori”, cleioncă „muşama”, mozóli „bătătură” etc., elemente lexicale nesemnificative pentru caracterizarea graiului, vor dispărea de îndată ce limba română va funcţiona cu temeinicie şi fără a fi stingherită de limba rusă, care azi continuă să favorizeze crearea unui mediu lingvistic dezastruos.
Graiurile moldoveneşti de la est de Prut (ca parte integrantă a vorbirii moldoveneşti din Moldova istorică) nu au un statut autonom şi luate în ansamblu ele n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică, deoarece de-a lungul Prutului nu avem izofone şi izomorfe, iar în majoritatea cazurilor, nici izolexe. Gramatica graiurilor cercetate este unitară. Or, unitatea limbii române se identifică, în fond, cu gramatica ei.
Tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o „limbă moldovenească” opusă limbii române, zămislită, chipurile, pe o bază dialectală moldovenească, este o gravă eroare şi o absurditate. Substratul politic al problemei „limbii moldoveneşti” este evident. Limba vorbită şi scrisă în Republica Moldova este limba română. Normele unice supradialectale ale românei literare s-au extins, de câteva secole încoace, în întreg spaţiul glotic românesc prin concursul şi consensul oamenilor de cultură din Moldova, Muntenia şi Transilvania.
Cantemir şi Creangă, Eminescu şi Iorga, Hasdeu şi Enescu, Coşeriu şi Vieru, cu o vastă cultură şi cu subtile caracteristici ale spiritului moldovenesc, toţi geografic din nordul Moldovei, reprezintă la nivel naţional general geniul şi poezia, ştiinţa şi gândirea, limba şi cântecul poporului român. În virtutea comunităţii originii romane a neamului şi latine a limbii române, „...moldovenismul (în sensul bun al cuvântului – n.n. – V.P.) ...nu se opune românismului, ci este o formă a lui...” (E. Coşeriu).
Sărbătoarea Limba noastră cea română ne prilejuieşte emoţii frumoase, clipe inspirate. Prin limbă ne zidim cultura noastră spirituală. Savurăm sacrele adevăruri despre limbă care este „cartea de nobleţă” a unui neam (V. Alecsandri), „întâiul mare poem al unui popor” (L. Blaga). Limba română este „însăşi floarea sufletului etnic al românimii” (M. Eminescu). „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt” (Gr. Vieru).
Graiul fiecărei etnii este un viu monument popular, un tezaur profund al întregii experienţe de viaţă şi creaţie. Cuvântul ca o comoară de gândire este creaţia vorbitorului, izvorât din harul imaginaţiei, al frumosului şi al binelui şi consfinţit în memoria neamului.
 
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Silviu Berejan, Degradarea vorbirii orale într-un stat în care funcţionează paralel două limbi oficiale // Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic. Selecţie şi prefaţă de Alexandru Bantoş, Chişinău, 2007, p. 98-105.
2. Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Editura Muzeum, Chişinău, 2003.
3. Eugeniu Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Cu o prefaţă de S. Berejan şi un punct de vedere editorial de S. Dumistrăcel, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994.
4. Eugeniu Coşeriu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii // Limba română şi varietăţile ei locale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 11-19.
5. Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Editura Academiei Romnâne, Bucureşti, 1975.
6. Valeria Guţu Romalo, Raporturile dintre limba literară şi graiurile limbii române // Limba română şi varietăţile ei locale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 45-52.
7. Gheorghe Moldovanu, Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică (în baza materialului din Republica Moldova şi din alte state), Chişinău, 2007.
8. Vasile Pavel, Graiul românilor basarabeni, expresie a continuităţii teritoriului de limbă română // Limba română şi varietăţile ei locale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 83-90.
9. Vasile Pavel, Limba română şi graiurile ei teritoriale (Cu referire la denumirea corectă a limbii românilor de la est de Prut) // „Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, 1995, nr. 5, p. 60-63.
10. Al. Philippide, Originea românilor, vol. II, Iaşi, 1927.
11. Eugen Simion, Unitatea limbii române // Limba română şi varietăţile ei locale, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 7-9.
12. Tratat de dialectologie românească. Coordonator Valeriu Rusu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984.

 
* La baza acestui studiu stă raportul ştiinţific pe care prof. univ. dr. habilitat Vasile Pavel l-a prezentat, la 28 august 2008, în sala de conferinţe a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, când a avut loc, conform programului de lucru, şedinţa solemnă a Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al A.Ş.M.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog