Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Statuie

Anatol CIOCANU

Alte articole de
Anatol CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Pe toate drumurile
ce ne despart de-o vreme
m-am făcut alergător – ce-ndurerată
cursă de poeme!
Pe toate mările sfioase-n adâncime
m-am făcut căutător de rime
şi din toate frunzele ce scapără-nainte
făuresc silabe şi cuvinte;
 
parcă-aş dori aici, din aşteptare,
să-ţi sap statuia sufletului care
nu va cunoaşte vorbele-n cădere,
el nici răgaz odihnei nu va cere...
 
ca din mormane multe de nisip
te modelez şi iarăşi te risip
şi tot aşa –
pân’ cade noaptea-n toate
şi-ţi caut umbra care se mai zbate
să ţi-o-nveşmânt în hainele de frig...
 
pe numele uitat – te strig, te strig,
te strig...
 
 
Albastre jumătăţi
 
Ştii tu că de-atâtea raze câte sorb
Trupu-aici se face jumătate orb,
Jumătate frunză, jumătate floare
Şi că jumătate-i numai sărbătoare?
 
Care jumătate-ar trebui s-o-ngrop? –
Trunchiul mi-e tulpină netedă de plop,
Stele şi-aurore ceru-n plete-mi lasă,
Urcă-n trunchi pământul ca la el acasă...
 
Ceartă de lumină, cântec de culori –
Simt cum trec prin preajmă ani nemuritori,
Eu – ca o clepsidră – zbaterea lor moale
O transfer în aur tinereţii tale!
 
Rupe-mi de pe mijloc cercurile vechi –
Voi mai sta atâtor timpuri de priveghi,
Ca să ştii că dreapta-mi flori de pace-adună
Pe genunchii candizi iar să ţi le pună.
 
Ni-i pământu-n două-albastre jumătăţi
În doi ochi de rouă – fraged mi-l arăţi;
Cântă-i lângă leagăn, când atâta cale
Fac în nopţi spre geamul visurilor tale!
 
 
Tu care-ai trecut…
 
Tu, care-ai trecut prin câmpia trupului meu
Inundat de-o explozie verde –
Parcă mi l-ai fi semănat mereu
Cu ghicitori, cu proverbe...
 
Cu ce-aş mai putea răspunde la toate
Când nu mai eşti, când te-ai dus?
În iarna care vine – sunt alb precum o carte
Cu-atâtea file fără de răspuns.
 
Ca orbul lăsat în pădure,
Dibuind drumul după coaja copacilor,
M-anin de-o speranţă ori de-o iluzie
Ca viţa de catargul haracilor!
 
Primăvara mea va fi a aşteptărilor
Orelor cu multă lumină –
Pe sub bolta de-azur, de peste largul mărilor
Păsările-ndrăgostite au să vină!
 
Respirând îndoielile, spulberând erorile,
Verdele-n glii o să-şi poarte candorile
Pe unde-ai mai fost, pe unde-ai trecut –
Verdele-a porni de la-nceput!
 
 
Clopotul cerului
 
Clopotul cerului voi trage
De-am să ştiu că-n ceas târziu
Spre tine clipele-şi desface
Sunând a tângă şi-a pustiu...
 
Îţi voi aduce mări aproape
Cu brizele sărate-n stol,
O, sarea lor de pe pleoape
Ţi-a fi-al durerii sfinte sol!
 
Şi sol al zbuciumului sorţii
Între speranţă şi furtuni,
Crescut, drept fiu, de mateloţii
Îngenuncheaţi în rugăciuni
 
De dragoste şi de-aşteptare,
Zdrobiţi de valuri şi de vânt!
Şi ţi-a vrea inima să zboare
Să înconjoare-acest pământ,
 
Să-i toarne peste suferinţă
Ca peste-o rană – un sărut
Ce-nvie şi din nefiinţă
Pe-ndurător ori pe căzut!
 
Clopotul cerului voi trage
Să-ţi explodeze în auz
C-un dor de muguri ce se sparge
Cu ochii mari de lacrimi uzi...
 
 
În preajma ta
 
În preajma ta
Am rostit întotdeauna
Numai cuvinte de duminică,
Şoapte de sărbătoare,
Ca şi cum aş fi spus în zori tuturor
Celor neîncepute încă,
Neintrate în al zilei setos circuit:
– Bună dimineaţa, iarbă cu rouă!
– Bună dimineaţa, floare!
– Bună dimineaţa, apă ne-ncepută-a fântânii
Sub ochiul luceafărului de copil adormit!
În preajma ta
Primăverile întotdeauna se reţin
Mai mult şi mai primenite-n culori,
Mieii îşi leagănă-n clopoţei gingăşiile toate,
Şi-i mereu înflorit liliacul la porţi,
Curgând vioriu şi alb peste gard
Ca spuma din proaspătul lapte al dimineţii
Venind să-i însenine pe toţi!
În preajma ta se îmblânzeşte vinul
Şi fructele grădinii vin mai aproape
De aer, de floare,
Marea devine oglindă – s-o treci cu ochii
Ca pe-o sărbătoare! –
Şi se-aud rădăcinile-adânci ale apelor
Plângând îndepărtate-n pământ –
Pentru ochii şi sufletul tău
Cerşind să se facă izvoare...
 
 
În ţara de flăcări a macilor
 
În seara aceea
Parcă-ai fi coborât
Din ţara de flăcări a macilor –
Mâinile, ochii şi gura
Purtau fierbinţeala colacilor
Scoşi din cuptor
Pentru nunta care-avea să te renască
Din domniţă-n doamnă-mpărătească!
 
Ştiam că undeva, pe vale
Se vor umplea izvoarele de lacrimile tale
Şi de bucurie –
Vor plesni ugerii strugurilor
Sus în deal la vie
Către cununie!
 
Hei, vornicei!
Înfigeţi pintenii grei
În subsuorile-asudate ale cailor –
Din îngăduinţa crăieselor şi crailor
Trei zile vor sări buimace
Vranele la poloboace!
 
Şi numai tu-ndepărtată
De-o fată,
Stăpână parcă pe ţara de flăcări a macilor,
Vei plânge cuminte-mpăcată
Ca frunza-ntomnată
Pe osul haracilor!
 
 
Când n-am să-ţi spun la revedere
 
Ţi-oi spune-atunci la revedere
Fie-ntr-o frunză de pe ram,
Fie-ntr-o stea care ne cere,
Fie-n lumina de la geam...
 
Ţi-oi spune-atunci la revedere,
Ne-om întâlni-ntr-un bob din lan,
Ori într-un strop de apă vie,
În floarea cea de maghiran...
 
Ţi-oi spune-atunci la revedere
În ochiu-albastrului izvor
Atât de tânăr în cădere
Din vârf de munte, orbitor!
 
Ţi-oi spune-atunci la revedere
Când nu vom şti că mai suntem
Silabe-aceluiaşi poem,
Ţi-oi spune-atunci la revedere...
 
Dar până atunci ne vor mai cere
Atâtea mări trezite-n noi,
Şi-atâta chin s-a trece-apoi
 
Căci n-am să-ţi spun la revedere!
 
 
Către sfârşit
 
Pentru chipul şi-asemănarea ta
am spintecat munţii de marmura
sufletul tău acolo nu era,
prin alte-mpărăţii zbura;
 
pentru setea ce-o porţi de cu zori
am trezit viile la cântători,
izvoarele-adormite-n flori
pe căpătâii pietrelor, scânteietori;
 
iar pentru cel mai frumos vis
ţi-am oprit păsările din necuprins,
ţi-am deschis cartea la cuvântul PARADIS:
– citeşte! – ţi-am zis:
 
fulguiau plopii, se-auzeau stamine
cristalizând miere, – ademenind albine,
când m-am ruinat auzind printre suspine:
nu ţi-ai lăsat nimic pentru tine!
 
 
Hai să ne mai credem!
 
Hai să ne mai credem bravii mateloţi,
Care-ajunşi acasă iar visează marea,
Marea ce ne cheamă de vecii pe toţi,
Marea care este pentru ei salvarea –
Hai să ne mai credem bravii mateloţi!
 
Şi că nu-spe lume porţile închise
Pentru vreo dorinţă, pentru vreo credinţă,
Pentru-ndemn la faptă, pentr-un pom cu vise,
Pentr-un sacrificiu, pentr-o biruinţă,
Că nu sunt pe lume porţile închise.
 
Că mai sunt părinţii la o vârstă-a florii,
Că mai simt pe buze prima sărutare,
Că sunt tineri paşii lor, alergătorii,
Pentru pruncii care ţipă-n aşteptare,
Că mai sunt părinţii la o vârstă-a florii...
 
Şi că n-are capăt aurul în toamnă,
Şi că frunza-n vânturi iar va prinde viaţă,
Că spre lume tânăr Zori-de-Zi se-nalţă,
Că-s numai duminici, că nu-s nori de ceaţă,
O, că n-are capăt aurul în toamnă!
 
Că în aer proaspăt nu vom şti de moarte
Şi că gura fraged ţi-o cânta întruna
De-o iubire care va chema departe
Spre-a orbi trădarea şi-a goni minciuna,
Că în aer proaspăt nu vom şti de moarte!
 
Hai să ne mai credem bravii mateloţi
Şi că nu-s pe lume porţile închise,
Şi că sunt părinţii la o vârstă-a florii,
Şi că n-are capăt aurul în toamnă,
Şi că-n aer proaspăt nu vom şti de moarte!
 
 
Suflet pe pământ
 
Cum grâul – amfora de lut,
Cu-atâta suflet ne-am împlut,
Cu-atâta vis: cu-atâta dor,
Încât sub giulgiul nopţilor
Simţim cum stelele ne dor,
Cum muşcă dulce raza lor
Într-un sărut toropitor!
 
Da pe pământ, da pe pământ
Se-aud atâtea mări plângând,
Furtuni atâtea delirând –
Şi toată frunza e-n frământ!
De-atâta zbucium şi de vânt
Se-apleacă frunţile-n pământ,
Spicele grele de rod sfânt...
 
Smulge-te-oi nopţii, vino-aici!
Chilim lăsat de străbunici
Va trebui ca să ridici
Şi cu lumină să-l înspici,
Să-l scalzi în ploi de rândunici
Şi fericită-atunci să zici:
 
– Pentru cei mari, pentru cei mici
Mi-e sufletul aici, aici!
Lumină-aştept să te înspici!
 
 
Clipe
 
Ramuri goale peste lacuri –
Gene triste peste lacrimi,
Iar sub larguri, pe mari larguri –
Nori ce sfâşie-n catarguri.
 
Timpul, nevăzutul vornic,
Se aude în ceasornic:
Ne împarte clipele,
Ne înalţă-aripile?
 
Clipele îi sunt totuna:
Mie – una, ţie – una,
Şi-ntre viaţă şi-ntre moarte
Tot le-mparte, tot le-mparte!
 
Cineva vrea mai puţine –
Nu-i a bine, nu-i a bine!
Cineva cere mai multe –
Pentru cât au să-l ajute?
 
Timpul vornic, nevăzutul,
Nu le ştie începutul,
Nu le ştie nici sfârşitul,
Nici durata, nici menitul...
 
Vornicul, tăcutul, mutul
Nu ne dă cu împrumutul –
Ne împarte clipele,
Ne-ngrelează-aripile...
 
 
Cântec simplu
 
Cuvinte de dor voi spune
Şi cu limbă de cărbune,
 
imnuri pentru-această viaţă
spune-voi şi de sub gheaţă,
 
rugi voi spune pentru pace
chiar dacă pământ m-oi face,
 
vai! şi-aş creşte cărţi de pâine –
una de nu mi-ar rămâne!
 
şoapta codrului voi strânge –
nicio doină n-a mai plânge,
 
şi de dragoste-oi cânta
până ce m-or îngropa,
 
să-mi crească din ochi izvoare
murmurând imnuri de soare!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog