Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Anatol Ciocanu – poet al trandafirilor?

Vasile GAVRILAN

Alte articole de
Vasile GAVRILAN
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Îmi adusei aminte de un tânăr cu un volum de poezii care, acum câţiva ani, se pomenise tocmai în biroul preşedintelui Uniunii Scriitorilor – dl Cimpoi! Sigur, forţa propulsiei care l-a aruncat drept la masa dumnealui se datora doar entuziasmului adolescentin, nici pe departe valorii versurilor de subsuoară! Din fericire, distinsul academician era plecat, aşa că subtila operaţie de a-i nărui castelul de iluzii i-a revenit în sarcină lui Vlad Zbârciog care fu nevoit să afirme: „Trebuie să-ţi descoperi substanţa poetică. Fiecare poet îşi are sintetizată simţirea eroului liric într-un simbol anume prin care se autoidentifică... Unul se regăseşte în lumină, altul îşi descoperă poesis-ul în plumb sau în crini...”. Acum, sfârşind lecturarea poeziilor lui Anatol Ciocanu din recentul volum Ora sărutului, m-a intrigat gândul dacă nu cumva dânsul ar putea fi calificat ca „poet al trandafirilor”, deoarece floarea cu pricina m-a urmărit constant, cu un fel de pudică ostentaţie, creându-mi imaginea unei fete stinghere dintr-o bancă de liceu care nu scoate un cuvânt, dar pe care o vezi oriunde te-ai întoarce.
Să fie A. Ciocanu poetul trandafirilor? Sigur, atunci ca şi acum, cred că e riscantă o atare etichetare, părându-mi peiorativă, vexantă chiar încercarea convergenţei unui întreg univers poetic spre tulpina îngustă sau mugurul unei flori, fie chiar şi trandafir, deşi nu negam nici atunci posibilitatea identificării tangenţiale cu vreun simbol sau altul. În orice caz, amintirea acelei discuţii, coroborată de poemul În apărarea trandafirilor din finalul volumului, mi-au răsturnat impresiile de până atunci, tulburându-mă în aşa măsură, încât să-mi impun imperativ şi irevocabil reluarea lecturii, de data aceasta urmărind disecarea simbolisticii acestor atât de intriganţi trandafiri, cu o evidentă substanţă metaforică latentă. O paranteză: prin prezentul comentariu nu încercăm întemniţarea nici a firii poetului Anatol Ciocanu în limitele unui simbolism artificial, nici măcar a volumului în sine, cum s-ar putea crede că o pretinde pomposul titlu – intenţionăm doar să aducem în atenţia cititorilor o nuanţă care, considerăm, a fost sesizată mai puţin de criticii literari.
În numeroase şi variate izvoare trandafirul comportă, în diferite perioade şi spaţii culturale, conotaţii specifice, adesea chiar contradictorii. Astfel, în ritualurile de înmormântare ale românilor s-a păstrat şi astăzi obiceiul de a se pune în sicriu frunze sau flori de Rosa canina (trandafir sălbatic), ca simbol al renaşterii dincolo de moarte. În creştinism trandafirul roşu este un simbol al sângelui şi agoniei lui Iisus. În mitologia greacă el reprezintă dorinţa pasională, întrucât se spunea că Afrodita a vărsat sânge pe un trandafir alb atunci când încerca să-şi ajute iubitul rănit, pe Adonis. În Persia se credea că petalele căzute ale unui trandafir roşu dintr-o grădină sunt un semn de nenoroc. În cultura modernă trandafirul roşu a devenit o expresie aproape universal acceptată a dragostei şi sublimului.
Ca expresie a iubirii, adeseori identificată cu poezia însăşi, mai ales cea „adolescentină, care însumează valorile tinereţii şi ale romanticei deschideri spre lume”, aşa cum afirma M. Cimpoi, ar părea firesc ca trandafirul să reprezinte o sursă a substanţei imagistice pentru orice poet, mai ales pentru un romantic. Însă imnul trandafirilor lui Anatol Ciocanu ţine să trădeze o relaţie specifică. Oare să li se fi şters culoarea astăzi, după atâtea secole în care au tot fost elogiaţi, oare să li se fi „ofilit petalele”, încât să fie justificabilă o atare luare de atitudine din partea celor care au şi generat, involuntar, spălăcirea sublimului? „De-atâta trecere prin cântec / S-au tocit ghimpii trandafirilor, / Li s-au ofilit petalele – / Nici nu mai respiră la zori! / Acum stau consternaţi şi pierduţi / În robia rimei – „amintirilor” – Ca cele mai inofensive flori...” (În apărarea trandafirilor). Într-un secol devitalizat, strigătul alarmant al poetului reclamă poziţia ameninţată a literelor. Înconjurat de grădini acoperite cu polietilenă, sub care nici măcar soarele nu mai poate vedea cui dă viaţă, sufocat de fabrici de trandafiri, misionarul Ciocanu va ridica braţele ameninţător pentru a „deschide bolţile cerului albastre”, pentru a „chema zorii, răzbunătorii” să le „redea purpuriul îndrăzneţ al culorii...”. De altfel, însuşi autorul va prenota într-o mărturisire din deschiderea volumului: „...Şi acest început de veac XXI vine să-i semene în toate... Şi poate de-atâta în ultimul timp apelăm la sfintele noţiuni cărora le rostim numele cu gura în şoaptă salvatoare: MILĂ, RUGĂ, ÎNDURARE, CARITATE, DRAGOSTE, BUNĂTATE, CREDINŢĂ, CUMPĂTARE, BLAJINĂTATE, POCĂINŢĂ... Dar – au toate un singur numitor comun, căruia îi spunem – IUBIRE! Căci ea, IUBIREA, a fost întotdeauna cu noi – în faptele şi în visurile noastre, în inima, speranţa şi bunele noastre intenţii, în râvna noastră spre desăvârşire şi plinătate, în inevitabilitatea continuării vieţii pe pământ!”.
Nu este un act de curaj sau de risc încercarea de a sintetiza imaginarul din Ora sărutului prin trandafirul atât de intens simbiozat cu motivul gurii. În acelaşi timp, vulgarul acestei alăturări, exprimat cu atâta ostentaţie, poate să pară cel puţin bizar (ar fi fost azi de neimaginat o astfel de alunecare din partea septuagenarului Anatol Ciocanu!): „Aburi de sfântă pace atunci vei respira / Cu trandafirul gurii şi vei simţi cum vine / Soarele cald şi tânăr să lase-n preajma ta / O ploaie de dulci raze, zvâcnind diamantine” (Oglindă va fi roua) sau: „Ni-i vara cu surâsuri, ni-i vara cu călduri, / Închis e trandafirul fierbintei tale guri...” (Sigiliile ploii),sau: „Aerul unei legende vechi / Ne desparte de rătăciri, / ne smulge din ne-nţelegeri / ca dintr-o hâsnă spinoasă / şi gura ta acum parcă-a sărutat trandafiri / sub luna care ne coboară-n casă” (Tărâm),precum şi în Gura arsă-a lumii primăvara: „Asta-i sărbătoarea tinerei naturi / Ţi-am visat-o ţie, ţi-am dorit-o ţie, / Lângă trandafiru-mbobocitei guri / Vântul – vornicelul şoapta-şi întârzie”,dar mai ales: „Ori ca pe-un abur sfânt neclătinat, / Incendiind cu valuri de căldură / Şi umbra mea şi plugul împlântat, / Şi şoaptele ce le purtam pe gură. // Erau petale moi de trandafir – / Le-am rupt de unde se-ncepea câmpia: / Către hotarul ei, din fir în fir, / aveam a-ţi răvăşi copilăria...” (De unde se-ncepea câmpia).
Regăsit în Doi vulturi în zbor, de data aceasta într-o nuanţă cvasi-oximoronică, simbolul trandafirului este identificat în cadrul unei ecuaţii „cronice”, de rememorare a timpurilor apuse, o tematică reluată şi perpetuată de-a lungul întregului volum: „Basmu-ncontrării e făr’ de sfârşit – / E viu trandafirul şi-l apără ghimpii... / Ce mândri şi tari am fost, cât ne-am iubit, / Lăsând, hăt în urmă, durerile, timpii! // Ce mândri şi tari am fost, cât ne-am iubit, / Ce mândru şi mare în piept trandafirul – / De vulturul negru ne-a fost ocolit, / Gonind nostalgia, regretul, delirul – // Ce mândri şi tari am fost, cât ne-am iubit!”. Ghimpii, scut împotriva „vulturului negru” ce „cadavrele-şi cată”, sunt elemente cu rol definit în cadrul „simbolului uriaşelor ciocniri / dintre gingăşie şi cruzime”. De aceea, atunci când „s-au tocit ghimpii trandafirilor”, invariabil deznodământul trebuie să implice componentele unei prăbuşiri totale şi irevocabile: „N-oi da chemare amintirii / Din ani uitaţi de altădată, / N-oi face semne-mpotrivirii / În care stai nevinovată – / Sunt scoşi din straturi trandafirii, / Căci rădăcina li-i uscată” (Sub care cer, sub care mare...).Zădărnicia de a îngloba sau măcar de a ciunti în unităţi temporale măsurabile „eternele clipe de rătăcire” este reluată în Noaptea-cadână şi de poet, transpunând-o în prim-plan prin relaţia trandafiri – veşnicie: „Şi-am visat la trandafiri / Cu petalele subţiri, / Şi-am visat la veşnicie / Pân’ la moartea ce-o să vie; // Ne-a ţinut noaptea cadână / La ea doar o săptămână...”.
„Uneori este atât de inspirat, încât ar putea să-i dea Bună ziua şi unui tei ori să se îndrăgostească de o rujă, iar pe urmă să-i deplângă stingerea. Pentru că era ruja lui, unica, irepetabila, singura, ca şi trandafirul Micului Prinţ...”. Reluat şi repetat în ecou, această secvenţă finală – trandafirul Micului Prinţ – capătă uşor o conotaţie mesianică... Să-l fi chemat trandafirii pe Micul Prinţ, să-i fi văzut cu ghimpii tociţi, cu petalele ofilite, consternaţi şi pierduţi la o margine de câmpie, să le fi auzit anume el şoaptele la care adolescentul fusese surd? Încheiem această scurtă incursiune în poezia lui Anatol Ciocanu dând curs aceleiaşi retorici cu care am deschis-o: riscăm, etichetându-l pe A. Ciocanu ca poet al trandafirilor, să contribuim la inadecvarea interpretării lui?
Trecând peste adolescenţa întrevăzută de către M. Cimpoi, cel care totuşi avea să nuanţeze că „este un merit, nu o carenţă a poetului, este o perpetuă trecere prin timp a unui spirit neînfricoşat de vremuri”, apoi de aprecierea pe care i-a dat-o Ioan Mânăscurtă într-o precuvântare a volumului: „Poetul e un copil al propriului suflet... Anatol Ciocanu nu este un tribun şi nici chiar un liric în sensul acceptat al cuvântului. Este mai degrabă un subtil şi copil visător care descoperă soarele, aşa cum ai descoperi un continent întâia oară”, putem conchide că poesis-ul lui A. Ciocanu este juvenil, însă nu pueril. Este acest juvenilism transplantat şi întrepătruns de substanţa profunzimilor lirice, de gravitatea actului germinativ. Or, contrastant sau prismat acum cu sobrietatea septuagenarului, acest spirit neliniştit, teribil, dar şi adesea apolinic al juvenilismului, care este degajat cu atâta splendoare de „imnurile” Domniei Sale, nu poate decât să certifice acea culoare imperială a unui vin de colecţie, fermentat, mustit şi filtrat de răstimpuri îndelungi...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog