Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Terminologie entopică în spaţiul românesc general şi moldovenesc. Zoonimele

Iustina BURCI

Alte articole de
Iustina BURCI
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XX, 2010

Pentru tipar

Terminologia geografică populară cuprinde un inventar impresionant de apelative, în care se reflectă toate particularităţile spaţiului în care trăim: ale celui exterior, fizic, pe de o parte, şi ale celui interior, spiritual, ca o proiecţie a ceea ce simţim în legătură cu lucrurile care ne înconjoară, pe de altă parte.
Diversitatea naturală a formelor de relief, combinată cu spiritul inventiv şi imaginativ al oamenilor, a făcut din terminologia entopică un loc de întâlnire a numeroase apelative care, uneori, nu au, practic, nicio legătură cu domeniul respectiv.
Dacă termenii generici sunt strict specializaţi1 (deal, fluviu, munte, ogaş, pădure, pârâu, râu, vale etc.), există, pe lângă aceştia, o serie de cuvinte nespecifice, provenite din terminologia altor ştiinţe şi din limbajul uzual, care îmbogăţesc considerabil lexicul geografic. Foarte multe dintre ele îşi au originea în graiul viu al vorbitorilor, ţin de limbajul afectiv sau expresiv2 al acestora şi „trădează o anumită atitudine subiectivă a poporului faţă de lumea fizică înconjurătoare, cum vede el lucrurile în mijlocul cărora trăieşte şi cum reacţionează lingvistic atunci când nevoia de a distinge unele de altele îi cere să le dea un nume”3. Includerea lor în structura lexicului cu care operează geografia este, aşadar, rezultatul unei fine observaţii şi al unui proces îndelungat de abstractizare şi generalizare4 în conştiinţa populară, acolo unde se reflectă cu plasticitate şi precizie varietatea şi particularităţile mediului înconjurător5.
Apariţia elementelor ce aparţin vocabularului geografic popular implică un proces de metaforizare, prin care diferite denivelări ale solului sunt asociate cu obiecte reale „antrenate într-un raport semantic, logic”6. E. M. Murzaev7 arăta că utilizarea metaforei se face în acelaşi mod, după aceleaşi asociaţii, în cazul celor mai multe dintre popoare, şi în aceasta constă şi universalitatea procedeului. Cel mai adesea analogiile se fac cu apelative care denumesc părţi ale corpului uman, obiecte de îmbrăcăminte, obiecte din locuinţă, unelte, păsări, animale etc. Iată numai câteva exemple8: a) obiecte din gospodărie (burduf – „gaură făcută în gheaţă sau sub pământ; loc la apă unde spală femeile rufele; pământ înconjurat de ape curgătoare, o mică insulă înconjurată de cracii unui râu”; ciubăr– „adâncitură între stânci înalte”); b) articole de vestimentaţie (căciulă – „vârf înalt, mai subţiat în partea de mijloc, parcă ar fi un mănunchi, partea de sus seamănă cu un moţ; vârf înalt care de departe pare o movilă rotundă; vârf sub forma unui stog; vârf rotund, ridicat mai sus ca altele, e ca o umflătură; vârf rotunjit al unui deal; vârf în forma unui acoperiş de casă sau ca pălăria unei ciuperci care adăposteşte un loc”); c) alimente (lăptic– „văgăună, canal de scurgere a apei”); d) plante (cărpiniş – „spinare îngustă cu coaste late, dar repezi; loc acoperit cu pădure de carpeni; pădure deasă, întunecoasă”); e) păsări şi animale (cocoş– „înălţime cu spinarea larg boltită; vârf înalt, mai subţiat în partea de mijloc; vârf înalt, foarte ascuţit, ca o ţeapă; ieşitură mai lungă şi îngustă pe coasta unui munte sau deal”; ciută – „muchie golaşă”); f) părţi ale corpului uman (frunte– „partea de dinainte a dealului, înaltă şi abruptă; partea unde începe un deal; partea abruptă a unei coaste, unde s-a surpat pământul”); g) construcţii (cazemată – „găuri în stânci în care se poate adăposti omul”); h) viaţă bisericească (călugăr – „izvor care curge pe un scoc”;capelă– „vârf înalt care de departe pare o movilă rotundă”); i) personaje fantastice (vârcolac – „vârtej mare într-o apă curgătoare”).
Un loc aparte în terminologia entopică locală – românească – îl ocupă apelativele care denumesc păsări şi animale; denumirile lor le-au fost atribuite atât unor forme geografice „pozitive”, cât şi unora „negative”, precum şi cursurilor de apă. Aceşti termeni se remarcă în special prin asociaţiile pe care le-au făcut oamenii între formele de relief şi regnul animal, şi mai puţin prin prezenţa lor cantitativă. Îi vom reda în continuare, aşa cum i-am întâlnit în lucrările de specialitate9. Vom specifica, de asemenea, între paranteze, dacă lexemul este întâlnit în România, în Moldova sau în ambele, şi cu ce sensuri.
a) Nume simple:
armăsar – (Rom.) „valuri mari făcute de apă”, „numire la munte ce se dă unor văi care, când au apă, au cădere mare, de felul unei cascade”;
batal – (Rom.) „şanţ prelungit pe o mare întindere format prin ruperea apelor, prin ridicarea unei şosele sau a unui dig”, „groapă naturală, mică dar adâncă”, „depresiune largă, lungă”, „parte dintr-o fostă gârlă”, „loc băltos, cu noroi, mocirlă”, „şanţ larg”, „şanţ de scurgere (de pe marginea unei şosele)”; (Mold.) „groapă naturală, mică dar adâncă”
bou – (Rom.) „partea dinainte ascuţită şi lunguiaţă a unei ridicături”;
buhă – (Rom.) „pădure deasă, întunecoasă cu arbori de diferite soiuri”;
cal – (Rom.) „fâşia de pământ în lungul unei ape;spinare lată între două dealuri”; (Mold.) „deal lung, întins, tărăgănat”;
capră – (Rom.) „întăritură făcută la ţărmul unei ape pentru ca aceasta să nu se reverse”, „locul unde se pune sare, huruială”, „punctele de trecere obligatorii peste graniţă”; (Mold.) „instalaţie de lemn sau de metal pe movile şi pe mari ridicături de teren destinată măsurărilor şi observărilor topografice”;
căţel – (Rom.) „pământ înconjurat din toate părţile de apă”;
ciocârlie – (Rom.) „dâmb, colină mai ascuţită”;
ciuhă – (Rom.) „vârf înalt care de departe pare o movilă rotundă”, „semn pus pentru delimitarea pădurilor”, „vârf înalt, mai subţiat la mijloc”, „mormane de pământ ca semne de hotar”, „vârful cel mai înalt de pe munte, de unde se poate vedea în toate părţile”, „movilă cu un semn pe ea pentru delimitarea unor păduri”;
cireadă – (Rom.) „locul pe unde se coboară fânul de pe deal”;
ciută – (Rom.) „muchie golaşă”;
cotovaie – (Rom.) „vale adâncă ca o scorbură, ca o scobitură”;
cucurigu – (Rom.) „vârf de deal, înălţime”;
cocor – (Rom.) „vârf rotund, ridicat mai sus ca altele”;
cocoş – (Rom.) „înălţime cu spinarea larg boltită”, „vârf înalt mai subţiat în partea de mijloc”, „vârf înalt, foarte ascuţit, ca o ţeapă”, „ieşitură mai lungă şi îngustă pe coasta unui munte sau deal”;
cuc – (Rom.) „ridicătură înaltă, ţuguiată, în vârful dealului, partea cea mai înaltă a vârfului, partea cu care se termină vârful în sus”;
guşter – (Rom., Mold.) „văgăună în regiune cu relief muntos”;
haită – (Rom.) „eleşteu foarte mare, lac mare”;
iapă – (Rom.) „bucată de pământ pe care plugul a scăpat-o la arat”;
iepe – (Rom.) „valuri de fân, necosite bine”;
muscă – (Rom.) „înălţime potrivită, cu coaste line, despărţită de alta asemănătoare printr-o vale largă, cu locuri frumoase sau cu păşuni, pometuri (mai multe par nişte ondulaţii line ale terenului)”;
oaie – (Mold.) „piatră mare rotunjită într-un râu, şlefuită prin spălare de apele curgătoare”;
pajură – (Rom., Mold) „graniţă, hotar; ciuhă”;
popândău – (Rom.) „movilă răzleaţă”;
rac – (Rom.) „întăritură făcută la ţărmul unei ape pentru ca aceasta să nu se reverse / construcţie pe malul apei, alcătuită dintr-un butuc gros, sprijinit pe nişte lemne numite picioare, între care se pun crengi, pietriş etc. ca să nu permită apei să se resfire şi să îngreuneze astfel plutăritul”;
roi – (Rom.) „loc unde sunt scorburi cu albine sălbatice”;
scoică – (Rom.) „scufundătură adâncă şi largă pe un deal”, „adânciturile lăsate de apă”;
stârc – (Rom., Mold.) „stâlp natural, ascuţit şi subţire”;
stol – (Rom.) „vârf ascuţit din care se rupe piatra”, „ţanc ascuţit”, „ştei de piatră”, „buturugă din care cresc lăstari”;
şalău – (Rom.) „izvoare amenajate pentru băut apă sau pentru adăpat”.
b) Nume derivate:
albinărie – (Mold.) „loc unde se ţin stupii de albine pe timp de vară”;
albiniş – (Rom.) „loc bogat în albine”; (Mold.) „loc unde roiesc albinele sălbatice; loc unde se ţin stupii de albine pe timp de vară”;
batalişte – (Rom.) „locul unde a fost o stână”;
berbecărie – (Rom.) „păşune cu pietre care seamănă cu turma de berbeci”;
boorişte – (Rom.) „locul unde dorm vitele în timpul verii”, „izlazul în care pasc numai boii”;
bourie – (Rom.) „locul (îngrădit) unde se odihnesc boii (la amiază şi peste noapte, vara, la păşune)”; „coliba boarului”; (Mold.) „loc unde stau boii”;
bourişte – (Rom.) „locul unde zac vitele vara, afară pre câmp”, „obor de vite”, „bătătură”;
broscărie – (Rom.) „loc mai lăsat, întins, mlăştinos”;
buhac – (Rom.) „pădure deasă, desiş”;
buhaş – (Rom.) „tufe mici”, „tufă de brad”;
bursucărie – (Rom.) „adâncitură largă cu surpături”;
căprăreaţă – (Rom.) „adăpost, loc de iernat al vitelor”, „loc de odihnă pentru capre”; (Mold.) „loc unde pasc sau unde se odihnesc caprele”;
căprărie – (Rom.) „adăpost unde iernează vitele”; (Mold.) „loc în pădure unde vieţuiesc caprele sălbatice; adăpost, staul pentru capre”;
căprişte – (Rom.) „pământ pietros, frământat şi plin de mărăcini”, „păşune pentru capre”;
căpriţă – (Rom.) „locul unde se pune sare pentru animale”;
ciocârlan – (Rom.) „dâmb, colină mai ascuţită”, „vârf de piatră ca un dinte”;
ciocârlău – (Rom.) „dâmb, colină mai ascuţită”, „cioc de deal puţin îndoit deasupra văii / colină, deal, munte”;
cioroi – (Rom.) „cădere de apă zgomotoasă”, „izvor care curge pe un scoc, cu tub”, gura râului, canalul de legătură între două lacuri”, „cascadă mică”;
ciutărie – (Rom.) „loc cu tufe şi mărăcini, teren neregulat”, „staul, ocol mare în pădure, închis cu gard, care cuprinde în sine o poiană, arbori şi un pârâu, făcut anume pentru căprioare”;
clonţan – (Rom.) „vârfuri ascuţite într-o zonă prăpăstioasă, cu nişte ţurţuri care rămân în urma ruperii stâncilor”;
cuculei – (Rom.) „dâmb, colină mai ascuţită”, „culme mică şi ascuţită a unei înălţimi”;
cuculeică – (Rom.) „înălţime cu vârful retezat”;
cuculete – (Rom.) „vârf rotund, ridicat mai sus ca altele, ca o umflătură înaltă”;
cuculeu – (Rom.) „ridicătură de pământ, măgură”, „teren ridicat, ridicătură pe un şes, deal, munte; dâmb, dolină mai ascuţită; vârf înalt care de departe pare o movilă rotundă”, „vârf rotund, ridicat mai sus ca altele, ca o umflătură înaltă”, „vale îngustă, adâncă, cu coaste râpoase, surpate, greu de umblat”, „locul mai înalt de lângă sat (sau în sat) unde pe vremuri se făcea de pază, strajă”;
furnicar – (Rom.) „muşuroi de pământ făcut de cârtiţe care prezintă galerii pe dedesubt”, „locuinţă de furnici”;
gărgăunariţă – (Rom.) „loc unde sunt scorburi cu albine sălbatice”;
hulpărie – (Rom.) „loc de pândă pentru vânat”, „căsuţă în pământ, în pădure, în faţa căreia se pun hoituri pentru a atrage vulpi sau lupi şi a-i vâna”, „se foloseşte numai iarna”;
iepurişte – (Rom.) „loc umblat de mulţi iepuri”; (Mold.) „locul de adăpost şi înmulţire a iepurilor”;
iezar – (Mold.) „loc îngrădit cu adăpost pentru iezi”;
lupărie – (Rom.) „loc de pândă pentru vânat”, „locul unde stau lupii”; (Mold.) „habitatul lupilor; terenuri necultivate, pârloage”;
oierie – (Mold.) „aşezare păstorească în afara satului, unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară caşul şi brânza”;
oişte – (Rom.) „câmp; loc unde pasc oile”;
păsărar – (Rom.) „loc de pândă pentru vânat”;
peştină – (Rom.) „braţ artificial al unei ape făcut pentru pescuit”;
popândac – (Mold.) „ridicătură mică de teren”;
popândar – (Rom., Mold.) „ridicătură mică de teren”;
porcan – (Rom., Mold.) „stâlp de pământ sau de piatră, subţire şi de formă puţin conică”, „căpiţă mică de fân”;
porcărie (porcăreaţă) – (Rom.) „păşune unde pasc porcii”, „locul unde stau porcii”; (Mold.) „loc în pădure unde îşi au culcuşul porcii sălbatici”;
porcie – (Rom.) „bucată mare de pământ scoasă de fierul plugului când se ară în pământ tare”;
porcoi – (Rom., Mold.) „stâlp natural de pământ ori piatră de forma unui stog subţire, puţin conică”;
puiag – (Rom.) „adăpost (pentru vite, pentru fân)”, „loc în pod unde se pune otavă”;
răţărie – (Rom.) „adunătură mică de apă stătătoare de ploaie, sau din mici izvoare în care se scaldă raţele”;
roierişte – (Rom.) „loc unde sunt scorburi cu albine (sălbatice)”;
şerpar – (Rom.)„izvor sau pârâu care dispare într-un loc pentru a reapărea în altul”;
văcăreaţă – (Rom.) „adăpost, loc de iernat al vitelor; loc de odihnă pentru capre”; (Mold.) „loc în câmp unde vara se odihnesc la amiază vitele (în special vacile)”;
văcărie – (Rom.) „loc de popas, de odihnă pentru oameni şi animale”; (Mold.) „loc în câmp unde vara se odihnesc la amiază vitele (în special vacile); loc cu grajduri pentru vaci la marginea satului; fermă”;
viezurime – (Mold.) „loc unde se află mulţi bursuci”;
vulpărie – (Rom.) „loc de pândă pentru vânat; locul de îngropare a animalelor”; (Mold.) „loc cu vizuini de vulpi”;
vulturime – (Mold.) „loc cu multe cuiburi de vulturi”.
Pe baza materialului prezentat anterior putem face câteva scurte observaţii:
1. Ca denumiri ale diferitor denivelări terestre pot apărea numele unor păsări şi animale sălbatice (ciută, cocor, cuc, guşter, pajură etc.) ori domestice (căţel, cocoş, raţă, vacă etc.), dar şi ale unor peşti (şalău) şi insecte (albină, muscă). Am introdus, de asemenea, printre exemplele de mai sus şi o interjecţie (cucurigu) şi patru substantive colective (cireadă, haită, roi, stol), toate aflându-se în relaţie directă cu subiectul pe care-l avem în discuţie.
2. În general, ceea ce primează în alegerea acestor apelative drept calificative ale unor forme de relief este, aproape în exclusivitate, spiritul uman, care observă în permanenţă mediul de viaţă, particularităţile lui şi face frecvent analogii între lucruri şi fiinţe, transferând anumite semnificaţii de la o clasă de obiecte la alta. Însă utilizarea aceleiaşi mulţimi de nume comune, din care se selectează cele care vor deveni termeni entopici, ca şi obişnuinţele asemănătoare de alegere a acestor nume şi condiţiile comune de viaţă social-economică şi istorică, determină repetarea unora dintre ele într-un anumit spaţiu, mai mult sau mai puţin întins10. Termenii geografici populari se pot afla, fiecare în parte, în situaţii semantice diferite. Astfel, un apelativ topic poate fi utilizat pentru a descrie aceeaşi formă de relief (sau construcţie făcută de mâna omului), în toate sau în mai multe regiuni [porcoi– (Rom., Mold.) „stâlp natural de pământ ori piatră de forma unui stog subţire, puţin conică”], dar poate avea, de exemplu, şi valori antonimice [cuculeu desemnează atât o ridicătură de pământ (cu trăsături variate – mai ascuţită, mai rotundă, mai înaltă decât altele), cât şi o vale]. Diferenţele mari de sens, adesea opuse, se explică prin modificarea condiţiilor geografice de la o regiune la alta, ceea ce duce la pierderea caracterului motivat al termenilor respectivi11.
3. Nu toate entopicele au o legătură concretă cu animalele şi păsările de la ale căror nume s-au format, ci, uneori, doar cu diverse caracteristici ale acestora. Prima grupă (cea a termenilor nederivaţi) cuprinde apelative pătrunse în domeniul topogeografiei prin intermediul metaforei. În acest caz, numai anumite trăsături au fost asociate de către oameni cu forme ale configuraţiei terestre şi atribuite acestora din urmă. Este vorba, în general, despre asocierea însuşirilor „fizice” ale zoonimelor cu fizionomia terenului (de ex. stârc „stâlp natural, ascuţit şi subţire”), dar sunt şi cazuri în care trăsăturile „psihice” s-au pliat foarte bine pe anumite particularităţi ale cursurilor de apă permanente sau ocazionale (armăsar – „valuri mari făcute de apă”, „numire la munte ce se dă unor văi care, când au apă, au cădere mare, de felul unei cascade”).
În cea de-a doua grupă (cea a termenilor derivaţi) au fost înregistrate atât denumiri care au luat naştere cu ajutorul metaforei: berbecărie, bursucărie, ciocârlan, ciocârlău, clonţan, cuculei, cuculeică, cuculete, cuculeu, popândar, porcan, porcie, porcoi, şerpar etc., cât şi nume care au legătură directă cu habitatul natural ori artificial al păsărilor şi animalelor: albiniş, batalişte, boorişte, gărgăunariţă, hulpărie, iepurişte, lupărie, răţărie etc. Dacă în cazul celor dintâi derivarea s-a făcut cu sufixe dintre cele mai diferite (-ac, -ag, -aş, -an, -ar, -ărie, -ău, -ei, -eică, -ete, -eu, -iţă, -oi etc.), fiind vorba, practic, de un transfer de nume de la un obiect la altul, în cazul ultimelor vom întâlni în special sufixe colective (-ariţă, -ărie, -iş, -işte etc.), acestea servind cel mai bine pentru a exprima noţiunile „loc de...” sau „loc unde sunt...”.
4. Deoarece terminologia entopică populară este rezultatul relaţionării dintre spaţiul înconjurător şi percepţia omului asupra acestuia, ea poate cuprinde, deopotrivă, termeni literari şi dialectali. Un exemplu de termen dialectal îl reprezintă apelativul hulpărie, al cărui spaţiu de utilizare este Moldova, atât cea de dincolo, cât şi cea de dincoace de Prut. Deosebirile de ordin fonetic, semantic etc., care apar de la o zonă la alta şi chiar de la o localitate la alta, „sunt de ordin particular, local, regional”12. Ele trebuie studiate şi analizate în contextul lingvistic şi istoric al regiunii ori localităţii respective.
5. Un rol deosebit de important şi activ l-a avut terminologia geografică populară în formarea sistemului toponimic. Acesta este dependent de sistemul limbii comune, fie în mod direct, fie prin intermediul antroponimiei, care, de asemenea, este subordonată aceluiaşi sistem. Termenii entopici denumesc în special accidente de teren în sensul cel mai larg al cuvântului şi se încadrează, din acest punct de vedere, toponimiei minore a satelor. Utilizate adesea ca semne de hotar şi puncte de orientare, microtoponimele oglindesc „mai fidel viaţa oamenilor, continuitatea lor neîntreruptă pe anumite locuri, legătura indestructibilă dintre oameni şi locuri”13; ea se află mai aproape de limba vorbită şi nu este supusă transformărilor determinate de măsurile arbitrare ale administraţiei, conservându-se mai bine decât toponimia majoră14.
Entopicele care au la bază denumirile unor păsări sau animale nu fac excepţie de la această regulă. Iată numai câteva exemple15: Batalu – deal (Mh), Bou – movilă, pârâu (Dj), deal, munte, pârâu, sat, vale (Gj), deal, pădure, vale (Ot), deal, munte, pârâu, sat, vale (Vl); Broscăria – loc mlăştinos, loc băltos, parte de sat, smârc (Dj); Buha – deal (Dj), deal, pârâu (Gj), păşune, râpă (Mh), munte (Vl); Calu – deal (Dj), deal, parte de sat, sat (Gj), movilă (Mh); Calul din Faţa Măgurii (Ungheni – Măgurele); Capra – izlaz, pădure, vâlcea (Dj), deal, munte, parte de sat, pârâu (Gj), munte (Vl); La Movila cu Capră – movilă (Orhei – Zahoreni), Căprăreaţa – deal, pădure, vale (Gj), deal, pădure, vale (Mh), deal, pisc (Ot), deal, fâneaţă, munte, pădure, vâlcea (Vl); Căprăreaţa – loc în pădure (Orhei – Vatici); Căprăria – deal (Ot), deal (Vl); pantă împădurită de deal (Chişinău – Horjeşti), parte de pădure (Lăpuşna – Sofia), teren agricol (Chişinău – Hansca), loc cu vii şi livezi (Chişinău – Scoreni), fostă poiană (Orhei-Mateuţi); La Căprărie – loc în pădure (Orhei – Susleni); Valea Căprăriei (Edineţ – Bulboaca); Căpriţa – şes (Dj), coastă de deal, vale (Gj); Căţelu – pârâu, pădure (Gj), deal (Vl); Ciocârlan(u) – deal, loc, pădure (Gj), deal (Mh), Izlaz (Vl); Ciocârlia – parte de sat (Dj), cioacă de deal, deal, fântână, ogaş, pisc (Gj); Ciuta – fântână, loc, măgură, păşune (Dj), baltă, lac, loc, pădure, pârâu (Gj), deal, smârc (Mh), deal, măgură, parte de sat (Vl); Ciutăriile – deal (Gj); Cuculeia – deal (Mh); Cuculeica – deal (Gj); Furnicar – loc (Dj), luncă (Gj); Gaiţa – pisc (Gj), pădure (Vl); Haita – pârâu (Gj), pădure (Vl); Hulpăria (Cahul – Coştangalia); Hulturimea – deal stâncos (Orhei – Butuceni); Iapa – câmp, crac de deal, drum, gârlă, pădure (Gj), păşune, pârâu, poiană, surpături, teren agricol, vale (Vl); Lupăria – deal, loc (Dj), crac de deal, pădure (Gj), locuri, de obicei în pădure (Edineţ – Caracuşenii Vechi, Soroca – Nimereuca, Cahul – Haragâş, Lăpuşna – Ceadâr, Sărata – Galbenă, Ungheni – Bumbăta, Cioropca – Anenii Noi); Dealul Lupăriei – dealuri (Edineţ – Bădragii Noi, Ungheni – Sineşti); Drumul Lupăriei – drum de ţară (Edineţ – Corjeuţi); Hârtopul Lupăriei – văgăună cu imaş (Ungheni – Soltăneşti); Pajura – deal(Vl); Porcăria – izlaz, loc (Dj), loc(Gj), loc (Mh), locuri (Soroca – Cuhureşti, Dobruşa); Porcării – poiană(Vl); Porcăriile (Ungheni – Corneşti, Rădenii Vechi); Porcăreaţa – sat, vale (Mh); Raci – loc, luncă(Gj); Răţării – vale(Gj); Scoica – sat (Gj), deal(Vl); Stârci – cotalJiului, sat, tarla (Gj); Şerpărie – loc(Vl); Văcăreaţa – livadă, vale (Vl); Văcăria – locuri de păşunat (Cahul – Goteşti, Manta, Ungheni – Proscureni); Văcăreţul – şes (Rahău – Dobricul Mare).
Cercetarea sistemului entopic, sub toate aspectele sale, pe regiuni şi în totalitatea lui, este deosebit de importantă, pentru că poate contribui la rezolvarea unor probleme de istorie a limbii, etimologie, dialectologie, poate oferi informaţii despre formarea şi evoluţia lexicului popular. Pe de altă parte, termenii geografici sunt importanţi nu numai pentru că se onimizează uşor (dau denumirea unor forme de relief), ci şi pentru faptul că se transonimizează, adică îşi împrumută numele altor obiecte – sate, oraşe şi persoane.
 
Note
1 Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 100.
2 Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Ştiinţa, Chişinău, 2006, p. 9.
3 Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 312.
4 Mircea Homorodean, Vechea vatră a Sarmizegetuzei în lumina toponimiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 187.
5 Ibidem.
6 Anatol Eremia, op. cit., p. 9; vezi şi Ramona Lazea, Toponime formate prin metaforă, în SCO, Editura Universitaria, Craiova, 2001, nr. 6, p. 204.
7 E. M. Murzaev, Ceasti tela celoveka i jivota v narodnoi gheograficeskoi terminologhii, în „Actes du XIe Congres International des Sciences Onomastiques”, 2, Sofia, 1975, p. 99.
8 Exemplele au fost extrase din Gh. Bolocan, Elena Şodolescu-Silvestru, Iustina Burci, Ion Toma, Dicţionarul entopic al limbii române, vol. I (A-M), Editura Universitaria, Craiova, 2009; vol. II (N-Z), sub tipar.
9 Gh. Bolocan, Elena Şodolescu-Silvestru, Iustina Burci, Ion Toma, op. cit.; Anatol Eremia, op. cit.; T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română în Basarabia, Chişinău, 1931.
10 Ion Toma, Toponimia Olteniei, Reprografia Universităţii din Craiova, 1988, p. 32.
11 Gh. Bolocan, Elena Şodolescu-Silvestru, Dicţionarul entopic al limbii române, în SCO, nr. 1/1995, Editura Universitaria, Craiova, p. 70.
12 Anatol Eremia, op. cit., p. 10.
13 Vasile Ioniţă, op. cit., p. 23.
14 Ibidem.
15 Materialul a fost extras din Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, Editura Universitaria, Craiova, vol. I/1993 şi urm. şi din Anatol Eremia, op. cit.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog