Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM SCRIA EMINESCU?

O nuntă fără soacre

Nicolae GEORGESCU

Alte articole de
Nicolae GEORGESCU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

Vă mai amintiţi de Nunta în codru a lui Eminescu? În 1884, imediat după apariţia ediţiei Princeps, colonelul Ioan Alecsandri, diplomat, fratele poetului, îi scria lui Titu Maiorescu să-şi arate admiraţia faţă de volum şi evoca, între altele, momentul citirii poemului Călin în cenaclul „Junimii”, zice el: „Sunt acum vreo zece ani”. Poemul a fost publicat în noiembrie 1876 (după ce fusese citit în public prin 1874-1875, ca să iasă numărătoarea temporală a colonelului). Şi Mite Kremnitz aminteşte că Eminescu a citit acest poem după o cină, în casă la ea. Insistăm, pentru că iată ce mai spune colonelul despre versurile din finalul poemului: „Au fost recitite de autor nu mai ştiu de câte ori”. Eminescu îşi citea, aşadar, de mai multe ori poeziile, ori anumite pasaje din poeziile mai lungi. Motivaţia ar putea fi simplă: asistenţei îi plăcea textul ori autorul cum şi-l citeşte. De ce însă poemul nu a fost publicat între 1874-1876, când era citit de atâtea ori în cenaclu?
Cred că este mai degrabă o chestiune de interpretare a textului, de accente în recitare, de sensuri pe care numai autorul le subliniază, şi mă bazez exact pe text, care conţine câteva zone de neclaritate pe care ediţiile succesive ale poeziilor lui Eminescu încearcă să le netezească. Iar noi trecem pe lângă ele fără a sesiza nepotrivirile, parcă fermecaţi de cuvinte, de imagini, de idei. Iată, de pildă, portretul Craiului din Călin în prima apariţie: „O, tu crai cu barba ’nnoduri ca şi câlţii când nu-i perii, / Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi pusderii, / Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, / Să oftezi dup’ ata fată, cu ciubucul între dinţi? / Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? / Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac, / Alungat-o ai pe dânsa, departe de părinţi / În coliba împistrită ea să nasc’un pui de prinţ. / În zadar, ca s’o mai cate tu trimiţi în lume crainic / Nimeni n’a afla locaşul, unde ea s’ascundetainic”. Las deoparte faptul că poetul spune „departe de părinţi”, deci presupune părinţii fetei, tatăl şi mama. Iată însă portretul craiului în final: „El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba peptănată, / Ţapăn, drept, cu skiptru ’n mână şade ’n perine de puf / Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf”. Observaţi însă că n-am dat primul vers din această descriere simetrică. Acest vers ne pune în mare încurcătură, căci zice aşa: „Iată craiul socru mare rezimat în jilţ cu spată”.
Cum să fie socru mare, când este tatăl fetei? Ar fi trebuit: Iată craiul socru mic (pentru ritm: iată craiul socru micu, unde -u final se citeşte). Pe de altă parte, dacă este cu adevărat socru mare, înseamnă că este tatăl lui Călin. Nunta este în codru, nu în palatul fetei, unde urcase Călin ca Sburător pe stânci. Are, apoi, mitră pe cap, skiptru în mână, stă rezimat în jilţ: este un adevărat împărat. Însuşi colonelul Ioan Alecsandri ne spune că pasajul a fost înţeles, la recitarea de către poet, ca O nuntă împărătească.
Şi iată o observaţie de punctuaţie care ne atrage atenţia. În ediţiile noastre actuale avem aşa: „Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese / Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese”. În „Convorbiri literare” însă este aşa: „Căci din patru părţi a lumii împăraţi, şi împărătese, / Au venit ca să serbeze...”. În textul original, din „Convorbiri”, nu este vorba de perechi: împăraţi şi împărătese, împăraţi cu împărătesele lor. Această virgulă înainte de şi, repetată la final de vers, înseamnă că au venit împăraţi din toate părţile şi împărătese din toate părţile, să zicem împăratul de Cluj şi împărăteasa de Brăila. În fond, şi Muma pădurii este o împărăteasă, dar nu are pereche, nu există un „tatăl pădurii”. Această virgulă ne atrage atenţia asupra celorlalte personaje mitice care vin la nuntă. Într-adevăr, cum stau alături fără să se certe feţii frumoşi cu păr de aur şi zmeii cu solzii de oţele?!
Este o lume a contrariilor încă neîmperecheate, neantagonice. Dar cum să înţelegem pasajul cu nunul mare care este soarele şi nuna mare care este luna?! Pot să cunune soarele şi luna, când lor înşile li se interzice nunta pentru că sunt frate şi soră?! Încă o dată deducem că perechile nu sunt însă organizate, aranjate în cupluri, nu au conştiinţa dublului ontologic. Abia această nuntă din codru le ordonează, pentru că este nunta munţilor, este prima nuntă din cosmos, nunta primordială.
Am anticipat concluzia, dar să privim, în continuare, aranjamentul acestei mese mari întinse în poiană: „Socru roagă’n capul mesei să poftească să se pună / Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună / Şi s’aşază toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul”. Care este, aici, aranjamentul, ordinea pe vârste şi ani? Stau nunii, soarele şi luna, alături în capul mesei? Dar... capul mesei este cap pentru doi? Dar craiul unde stă? Nouă ni se suprapun imaginile, ne apare în minte fluturul din nunta gâzelor care este tras în cojiţa de alună, care se mişcă aşadar. În realitate, socrul mare este nemişcat de la început, stă în jilţ cu spată, are skiptru, paji: este împăratul aşezat în tron. Nu este posibil ca el să ocupe alt loc la o masă mare întinsă decât capul mesei. Urmează că trebuie să recitim textul – şi într-adevăr jocul apostrofurilor ne-a scăpat până acum. Vedeţi: el e cu skiptru ’n mână (apostrof larg, cu spaţiu: se accentuează skiptru) şade ’n perine de puf (la fel: se accentuează şade, cu sensul „este bine aşezat, ţapăn” etc.). Dar apoi: roagă’n capul mesei, apostroful este strâns, nu mai e pauză, se citeşte expresia legat şi se accentuează capul mesei. Cu alte cuvinte: nu roagă să se pună în capul mesei soarele şi luna, ci roagă din capul mesei să poftească, să se pună, să se aşeze mesenii: soarele la dreapta lui, să zicem, luna la stânga, iar apoi ceilalţi, pe ani şi ranguri. Acest apostrof strâns are sens şi trebuie păstrat şi înţeles în mod dialectic, în sistem cu apostroful larg. Vedeţi cum curge fraza: roagă să se pună nunul mare, (...) şi pe nună. Nu este acelaşi regim: să se pună nunul şi nuna, articulat, sau roagă pe nun şi pe nună, cu regimul prepoziţiei. Îmi pare rău pentru editorii lui Eminescu, dar iarăşi netezesc textul, scoţând iarăşi virgula: Să poftească să se pună / Nununl mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună. Regimul verbului trebuie păstrat, şi aici este acesta: pe nună dictează. Verbul regent este roagă, pentru că nu se poate zice: să poftească să se pună pe nună, ci nuna. Urmează ca să poftească să se pună este expresie cu sensul „să se aşeze”. Socrul mare repetă, oarecum, din capul mesei: „Hai, poftiţi de vă puneţi”.
Toate aceste nuanţe ale textului se găsesc în punctuaţia originală a poemului, dar sunt şterse de editările succesive. Dl. profesor Adrian Voica, ilustrul eminescolog ieşean, îmi spune (comentăm mult pasaje obscure) că nu se poate, trebuie să fie o greşeală a lui Eminescu, o atracţie de la nunul mare către socrul mare, ori că acesta e „mare” pentru că este important etc. Aceleaşi argumente mi le aduce dna profesoară Lina Codreanu, atrăgându-mi atenţia, în plus, că „greşeala” lui Eminescu a fost sesizată şi că dânsa chiar le explică elevilor nepotrivirea. Refuz să accept. Un martor al lecturii poemului ne spune că asistenţa l-a rugat pe autor să reia pasajul „nu mai ştiu de câte ori”. Cum să fi greşit din neatenţie autorul de tot atâtea ori? În „Junimea” erau oameni cu carte între care Lambrior, un filolog strălucit, Vasile Burlă, clasicist, Vasile Pogor: faţă de o asemenea asistenţă nu greşeşti – ori, dacă ai greşit, revii cu scuzele de rigoare. Tot colonelul Alecsandri: „Acea întrunire a fost ilustrată (...) şi prin demonstraţiile mele cam zgomotoase în favoarea acelei poezii”. Au fost deci discuţii, dezbateri – chiar zgomotoase: iată adevărul, iată de ce n-a fost publicat poemul prin 1874-1875, când s-a citit. Pentru aceeaşi perioadă (anul 1876 când a fost publicat poemul) avem mărturia lui Nicu Gane: el împreună cu Eminescu şi Ion Creangă mergeau săptămânal la tipografia „Convorbirilor...” să urmărească textele, să corecteze. Avem o mărturie indirectă că Eminescu era extrem de exigent cu tipărirea poeziilor sale la Iaşi: Nicolae Iorga semnalează o greşeală de tipar la Melancolie (acelaşi an, 1876) şi, independent de el, indică aceeaşi greşeală de tipar în acelaşi loc Mihail Dragomirescu, apoi Gr. Scorpan (e vorba de spâlpi în loc de stâlpi): ei bine, exemplarul din Biblioteca Academiei Române nu are această greşeală, aici citim corect: stâlpi, ceea ce înseamnă nu că s-au înşelat trei editori ai lui Eminescu, ci că există şi exemplare cu greşeala respectivă. Păi... asta înseamnă că cineva a sesizat, a oprit procesul de tipărire, a corectat şi a dat drumul mai departe maşinii, rezultând exemplare cu greşeala respectivă şi exemplare corectate. (Pe unde am avut ocazia, prin biblioteci, am verificat, dar n-am găsit încă volumul cu greşeala...).
Nu pot accepta, aici, neatenţia autorului. Jocul virgulelor şi al apostrofurilor, adică basorelieful textului, este şters de editorii succesivi, pentru a simplifica, pentru a păstra textul în basm, în poveste. Mai degrabă ne e greu nouă să acceptăm că Eminescu trece dincolo de pastel, poveste etc., discutând nunta din punct de vedere metafizic. Căci tatăl lui Călin-Sburătorul nu poate fi altcineva decât Demiurg, iar acesta nu are soţie. Codrul, pe de altă parte, este categoria filozofică grecească hylé, cu sensul materie, natură. În Călin (file din poveste) se anunţa prima aşezare în cupluri a cosmosului, Demiurg întemeiază în lume nunta ca idee, de la astre până la gâze. Prezenţa sa în capul mesei, între soare şi lună, le întrerupe (interzice) unirea, ca în tradiţia populară. Unde mai este această tradiţie dacă cei doi aştri sunt nuni adevăraţi, deci uniţi prin nuntă ei înşişi?
Dar... unde este apostroful în scrierea limbii române? Poveşti sunt toate în lumea asta...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog