Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

„Eu îl consider pe Coşeriu un lingvist clasic, în sensul clasicismului aşa cum l-a definit Călinescu într-un faimos articol”

Cristinel MUNTEANU

Nicolae SARAMANDU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Nicolae SARAMANDU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

Notă introductivă: Dacă n-ar fi dispărut, la 7 septembrie 2002, secerat de o maladie necruţătoare, Eugeniu Coşeriu ar fi împlinit, pe 27 iulie 2010, 89 de ani. N-ar fi fost o vârstă prea înaintată pentru un lingvist (Iorgu Iordan a trăit 98 de ani, Al. Rosetti – 95), cu atât mai mult pentru o personalitate de talia sa. A fost cel mai erudit şi cel mai coerent dintre lingviştii lumii, pătrunzând în adâncime esenţa limbajului, în studii exemplare prin ţinuta ştiinţifică şi prin vastitatea materialului investigat. Considera că „limbajul este, pe de o parte, baza culturii, a întregii culturi şi, pe de altă parte, este o formă a culturii. Adică, numai limbajul are această posibilitate de a fi limbaj şi realitate, în acelaşi timp, şi de a vorbi şi despre sine însuşi. Muzica nu poate vorbi despre muzică, nici sculptura despre sculptură” (E. Coşeriu, Lingvistica integrală).
Din păcate, cum nimeni nu este profet în ţara lui, nici teoria sa lingvistică nu a avut efectul cuvenit în lingvistica românească. Recuperarea şi valorificarea gândirii sale ştiinţifice (graţie unor entuziaşti precum Mircea Borcilă, Eugenia Bojoga, Nicolae Saramandu, Eugen Munteanu, Dorel Fînaru, Stelian Dumistrăcel) se află abia la început. Am avut privilegiul de a-l vedea şi auzi pe E. Coşeriu de două ori, în 2001: în luna mai, când a fost făcut doctor honoris causa la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, onorându-ne cu prezenţa şi la banchetul de absolvire – ne-am autointitulat, atunci, „Promoţia Coşeriu” –, şi în octombrie, când a participat la Colocviile filologice gălăţene, ce i-au fost consacrate. Concepţia sa lingvistică m-a sedus (a fost şi un mare Profesor şi acest lucru se vădeşte şi în scrierile sale) şi mă călăuzeşte în cercetările mele asupra limbii. Aşa ar trebui să se întâmple cu fiecare tânăr lingvist. Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul Nicolae Saramandu, director adjunct la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din Bucureşti, căruia, pentru a-l evoca pe Eugeniu Coşeriu, i-am luat un interviu pe data de 12 iunie 2006. Redăm aici textul, transcris de noi de pe banda reportofonului.
 
Cristinel Munteanu
 
 
– Stimate domnule profesor Nicolae Saramandu, aţi avut şansa de a-l cunoaşte personal pe Eugeniu Coşeriu încă de la începutul carierei ştiinţifice şi undeva evocaţi cu emoţie aceste întâlniri1. Ce impact a avut omul Coşeriu şi, mai ales, teoria sa asupra dezvoltării Dumneavoastră ca lingvist?
– E adevărat că l-am cunoscut pe Coşeriu la începutul carierei mele ştiinţifice, când am obţinut o bursă Humboldt în Germania şi domnul profesor Coşeriu a acceptat să fie conducătorul meu ştiinţific la Universitatea din Tübingen. Contactul cu el a avut un impact extraordinar asupra mea din mai multe puncte de vedere. În primul rând, m-a pus să citesc în domeniul romanisticii şi al lingvisticii generale, am urmat cursurile şi seminarele lui. La cursuri vorbea liber în mai multe limbi, fără să facă greşeli în niciuna din limbile pe care le folosea! M-a învăţat două lucruri: (1) că la baza oricărei investigaţii sau interpretări a faptelor trebuie să stea o concepţie teoretică pe care ţi-o însuşeşti în prealabil şi, ulterior, vezi dacă se verifică sau dacă trebuie corectată, nuanţată prin fapte. În primul interviu, pe care i l-am luat atunci, în 19742, chiar a fost o întrebare – care este raportul între teorie şi fapte – pentru că există tendinţa, sau exista atunci tendinţa, de a pune foarte mare bază pe teorii făcute în altă parte. Şi el dădea exemplul gramaticilor generativ-transformaţionale, în care autorii noştri români nu aduceau, practic, o contribuţie la teorie, ci prezentau ideile lui Chomsky şi le ilustrau cu exemple româneşti, foarte sumar, sau adaptau propoziţiile englezeşti la limba română. Or, nu aşa trebuie să se facă, trebuie să se pornească de la fapte şi trebuie să ai o concepţie teoretică întemeiată pe cunoştinţe foarte largi, nu numai din domeniul lingvisticii. Coşeriu n-a fost numai lingvist, a fost şi filozof al limbii, filozof în general. A făcut două teze de doctorat; în afară de cea în lingvistică, a făcut o teză în filozofie şi logică. Desigur, nimeni nu poate să pretindă să aibă orizontul de cunoştinţe al lui Coşeriu, dar am învăţat de la el ca, alături de teorie, să pui şi faptele la bază şi, un al doilea lucru, în ceea ce priveşte limba română, (2) întotdeauna să plasezi limba română într-un cadru romanic şi dialectele româneşti în cadrul istoric de dezvoltare a românei, de la latină până în vremea noastră, pentru că, aşa cum spune [Coşeriu] în repetate rânduri, nu se poate înţelege bine nimic din niciunul din dialecte, de pildă din daco-română, dacă nu ai cunoştinţe despre celelalte dialecte, cum s-au dezvoltat, cadrul istoric ş.a.m.d. El, personal, avea cunoştinţe extraordinare în domeniul aromânei, avea o memorie extraordinară: îmi recita versuri din autorii aromâni, de exemplu, ştia pe dinafară citate din toate lucrările de lingvistică românească şi putea în orice moment să te corecteze dacă greşeai. Deci, în această perspectivă a plasării faptelor în domeniul romanic şi a faptelor din dialectele româneşti la nivelul istoric al limbii române, am încercat şi în lucrările mele (în unele din ele am dezvoltat unele din ideile lui, de pildă în ceea ce priveşte tipul lingvistic) să aplic tipologia limbilor romanice la tipul lingvistic balcanic, să vedem dacă există, în primul rând, un tip lingvistic balcanic şi în ce măsură acest tip balcanic este determinat de influenţa exercitată de latină în sud-estul Europei în timpul stăpânirii romane, până în secolul al VII-lea, cât limba latină a fost limba oficială a Imperiului Roman de Răsărit.
– Nu cu mulţi ani în urmă, E. Coşeriu constata, cu vădită nemulţumire, că în România este „mai mult citat decât citit”. În ce măsură apreciaţi că este asimilată, aplicată sau măcar cunoscută ideologia sa lingvistică în ţara noastră? La Cluj există o şcoală coşeriană (Lingvistica integrală), sub conducerea profesorului Mircea Borcilă, iar la Iaşi o alta, mai recentă (Tehnica liberă a limbajului şi discursul repetat), sub îndrumarea profesorului Stelian Dumistrăcel. Se poate vorbi de o astfel de şcoală şi la Bucureşti?
– La Bucureşti probabil că nu am fost aşa de vrednici să-i zicem şcoală, dar, de la o vreme, şi la Bucureşti foarte multe din tezele de doctorat care se susţin la Universitate şi chiar aici, la Institutul de Lingvistică, cele din domeniul semioticii, de pildă, sau al romanisticii, pornesc de la lucrări de bază ale lui E. Coşeriu privind sistemul, privind raportul dintre normă, sistem şi vorbire, contextul lingvistic, lingvistica textului ş.a.m.d. S-a zis, de către mulţi (şi nu numai în România, chiar în Germania), „De ce nu se aplică sau nu se folosesc lucrările lui Coşeriu?”. Motivaţia care s-a adus acolo (ca şi în România) a fost că nu sunt cunoscute, în sensul că nu sunt traduse. E adevărat că lucrările lui Coşeriu au circulat în România foarte puţin, pentru că foarte puţini aveau lucrările lui. Unul era Iorgu Iordan, de pildă, altul era Al. Rosetti şi ei împrumutau ediţiile în limba spaniolă diverşilor cercetători (şi eu am profitat de acele lucrări în tinereţe). După aceea s-a făcut acel reviriment, în sensul interesului manifestat pentru traducerea în româneşte a lucrărilor lui Coşeriu, ca să nu existe motivul că nu se cunosc sau nu se află în biblioteci. Aşa s-a făcut că eu am tradus cele două lucrări importante, Sincronie, diacronie şi istorie [Bucureşti, 1997] şi Teoria limbajului şi lingvistica generală [Bucureşti, 2004], şi, în plus, am publicat manuscrisele lui Coşeriu la Editura Academiei, acum un an [2005]3, sub titlul Limba română – limbă romanică, pentru că E. Coşeriu nu a avut timp să valorifice tot ceea ce scrisese şi rămăsese doar schiţat. În interviul pe care i l-am luat, al doilea după Lingvistica integrală [Bucureşti, 1996], el a dezvoltat ideile despre limba română şi le-am publicat. În felul acesta, în prezent, şi prin alte traduceri (nu numai ale mele – s-au făcut la Cluj, la Chişinău, la Iaşi, s-au publicat conferinţele lui, şi eu am publicat o serie din conferinţele lui), nu se poate spune că nu este cunoscut sau nu există un acces la lucrările lui Coşeriu. Revirimentul s-a putut constata, practic, la Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [Bucureşti, 1997], care a apărut cu câţiva ani în urmă, în care Coşeriu este foarte prezent şi foarte citat, la foarte multe articole, de către autoarele acestui dicţionar. Eu, personal, consider că nu s-a făcut suficient şi mă bucur că la Cluj, şi la Iaşi, şi la Galaţi, există interes pentru ideologia lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, care este cunoscută la noi sub titlul de lingvistică integrală (în referatul pe care l-am făcut4 am şi spus povestea acestui titlu al cărţii: oscilam între două titluri, între Realismul lingvistic şi Lingvistica integrală şi, împreună cu domnul Dumistrăcel şi cu Coşeriu, care era de faţă la o reuniune lingvistică la Barcelona, am căzut de acord să-i dăm acest titlu de Lingvistică integrală, care – şi eu, şi Domnia Sa – am considerat că este cel mai potrivit ca să ilustreze ideologia sa lingvistică, ce s-a cristalizat şi s-a dezvoltat în timp. Nu este o ideologie care a pornit din capul locului. Ea s-a cristalizat în acest fel, în sensul că, pentru Coşeriu, folosind un dicton latinesc, „nimic din ceea ce priveşte limbajul nu este străin pentru lingvist” şi trebuie să porneşti de la fapte şi să spui lucrurile aşa cum sunt. Deci în acest sens „lingvistica integrală”, în sensul că, parafrazându-l pe Terenţiu [Homo sum, humani nihil a me alienum puto], „Nimic din ceea ce este uman (în cazul de faţă, nimic din ceea ce este lingvistic) nu este străin de mine”. Asta înseamnă lingvistica integrală: introducerea tuturor fenomenelor care privesc limba, ca limbă vorbită în primul rând, dar şi ca sistem, într-o concepţie de ansamblu, căreia să nu-i scape nimic din ceea ce este lingvistic, adică din ceea ce este limbaj, mai întâi ca activitate şi apoi ca produs, pentru că limba există în primul rând ca activitate, ca enérgeia, şi nu ca érgon, ca produs. Aici vreau să subliniez faptul că ideile lingvistice ale lui Coşeriu au rădăcini în Antichitate. Foarte puţini dintre lingviştii contemporani au avut o asemenea curiozitate şi o asemenea cultură, care porneşte de la primele lucrări în care apar preocupări de lingvistică: la Aristotel, la Platón (aşa pronunţa el: Platón, noi îi zicem Pláton), ulterior la Sf. Augustin şi, foarte mult, a fost influenţat de şcoala lingvistică italiană (Giambattista Vico) şi de şcoala lingvistică germană (W. von Humboldt, Leibniz ş.a.m.d.). A fost un investigator extraordinar a tot ceea ce s-a scris şi a tuturor contribuţiilor privind filozofia limbajului şi a ţinut cursuri la Universitatea din Tübingen; le-a şi publicat în 3 sau 4 volume: Geschichte der Sprachphilosophie [Istoria filozofiei limbii], care, chiar aşa, sub formă de cursuri, sunt foarte utile, întrucât, foarte concentrat, prezintă evoluţia conceptelor privind filozofia limbii şi teoria limbajului pentru toate epocile importante: Antichitate, Evul Mediu, Renaştere, Iluminism, perioada premodernă – până în zilele noastre. Era foarte bun cunoscător al tuturor teoriilor, inclusiv al celor actuale, pe care le combătea atunci când nu aveau un fundament teoretic serios şi, în primul rând, era împotriva formalismului gratuit, nu avea o părere foarte bună (aş spune chiar proastă!) despre Chomsky, care, practic, nu are o concepţie teoretică la bază, ceea ce şi explică de ce, în ultima vreme, nu mai există aşa mulţi adepţi care să[-l] aplice. Cred că nici nu mai există interes pentru generativism sau pentru lingvisticile generativ-transformaţionale.
– Sunteţi unul dintre puţinii lingvişti români preocupaţi de traducerea şi editarea unor volume ale operei coşeriene. Ce proiecte mai aveţi, în acest sens?
– Aici ar fi un proiect la care m-am gândit de foarte multă vreme şi, la o întâlnire de la Iaşi, unde au venit şi colegi din Republica Moldova, domnul Gh. Popa din Bălţi, care era rector (nu ştiu dacă mai este şi acuma)5, a avut această idee, pe care o am şi eu, de a face o ediţie integrală cu operele lui Coşeriu. Acest lucru nu este imposibil de făcut, mai ales că o foarte bună parte din aceste lucrări ale lui Coşeriu s-au tradus deja în româneşte, dar, bineînţeles, ca să faci o ediţie integrală nu e uşor. O merită pe deplin Coşeriu: opere complete, luate cronologic sau tematic. Eu, personal, am aproape toate articolele lui în extras. Trebuie să găsim un colectiv de traducători, căci eu nu am timp să traduc din germană, din spaniolă, din italiană, din franceză – a scris în foarte multe limbi. Este un proiect care aş dori să se realizeze şi m-aş angaja la un asemenea proiect. Am nevoie de colaboratori. S-ar putea ca, în timp, să reuşesc să fac un colectiv de lingvistică coşeriană şi aici, la Bucureşti. Nu mă grăbesc, pentru că eu îl concep altfel, îl concep, la început, ca un fel de pregătire a tinerilor; ei trebuie să citească opera lui Coşeriu, s-o înţeleagă şi să traducem ceea ce nu s-a tradus şi, apoi, bineînţeles că se poate organiza materia în volume. Este o datorie pentru lingvistica românească, pentru lingviştii români, pentru mine, care consider că l-am cunoscut cel mai bine pe Coşeriu şi personal, într-o perioadă de 30 de ani, până pe patul morţii. Rămâne un obiectiv de realizat şi aş fi bucuros să se realizeze. Eu regret că nu s-a putut face până acum, dar e ceva realizabil. Poate că prin unirea forţelor noastre, de la Bucureşti, de la Cluj, de la Iaşi, a celor care se interesează, să facem acest început măcar şi să ne prezentăm la următoarele aniversări ale lui Coşeriu, de 90 (că deja 85 se împlinesc anul acesta [2006]), dar, măcar până la centenarul naşterii lui, dacă am pune în şantier editarea operei lui, ar fi un lucru extraordinar. Odată începutul făcut, să sperăm că se va şi încheia, prin entuziasm mai mult decât prin alte mijloace de atracţie, pentru că, din punct de vedere financiar, nu există un interes (tot ce am publicat eu ca traducere sau editare din Coşeriu nu am făcut-o pentru vreun interes bănesc; ceea ce plătesc editurile este absolut nimic faţă de costurile şi timpul pe care-l consumi ca să faci aceste cărţi).
– Într-un articol afirmam, parafrazând, că „lingvistica românească a secolului XXI va fi (şi) coşeriană sau nu va fi deloc”6. Credeţi că este o exagerare?
– Este posibil ca una din direcţiile lingvisticii secolului XXI să meargă pe această concepţie integralistă. Trebuie să avem însă în vedere că tot timpul apar concepţii noi şi cei care le formulează nu au toţi cunoştinţă de opera lui Coşeriu; şi pot apărea şi alte concepţii, nimic nu este oprit în lingvistică. Dar eu îl consider pe Coşeriu un lingvist clasic, în sensul clasicismului aşa cum l-a definit Călinescu într-un faimos articol, adică trainic, durabil şi care este în afara modelor, nu devine vetust. Întotdeauna vom găsi la Coşeriu – de acest lucru sunt absolut sigur – idei fecunde, utile. Şi ar mai fi ceva aici de făcut, poate înainte de a se face acea ediţie completă din operele lui Coşeriu, să se facă un dicţionar al termenilor şi al ideilor [sale]. Dacă iei cărţile lui Coşeriu, aproape fiecare propoziţie poate fi extrasă ca o maximă sau ca o axiomă sau ca un lucru deja dovedit. Dacă s-ar lua, s-ar putea face un foarte interesant dicţionar de concepte coşeriene...
– Am înţeles că se lucrează deja unul la Cluj, în baza unui grant7.
– Ar fi foarte bine, ar fi o idee extraordinară, fiindcă pentru asta n-ai nevoie să ai toate operele traduse, mai ales că trebuie citat după primele lucrări, după cele originale. Ar însemna un pas mult mai avansat faţă de interviul acela maraton [Lingvistica integrală], pe care i l-am luat tot în această idee: nefiind cunoscute toate lucrările lui Coşeriu în România, m-am gândit că este bine ca el însuşi să-şi prezinte ideile principalelor lucrări şi să fie această Lingvistică integrală, această carte-interviu, un stimulent şi un îndemn pentru cercetători, pentru lingvişti, de a le stârni curiozitatea faţă de opera lui Coşeriu, care, încă o dată, nu este suficient de bine cunoscută, nu este încă suficient de bine înţeleasă şi aplicată în România. Dar timpul va lămuri lucrurile.
În încheiere, vreau să mai spun că ideologia lui Coşeriu nu-i o tehnică, nu te învaţă cum să faci sau cum să aplici; tu trebuie să te gândeşti cum foloseşti ideile lui şi cum pot fi ilustrate, confruntate, verificate sau, eventual, amendate şi nuanţate. De aceea, e şi greu să se spună, de pildă, că în Germania există o şcoală Coşeriu. Există discipoli ai lui Coşeriu, care au aplicat unele din ideile lui – nu pe toate, că nici nu se putea –, dar nu există o şcoală Coşeriu, cum ar fi, de exemplu, o şcoală structuralistă: iei principiile lui Saussure, conceptul de «sistem» şi faci descrierea la nivelul morfologiei sau al foneticii, chiar al sintaxei sau poate chiar al lexicului, pornind de la preceptele lingvisticii structurale, care este o concepţie, dar este şi un fel de tehnică. Eu am o mare încredere că ideile lui Coşeriu vor rămâne.
– Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări.
 
Note
1 Nicolae Saramandu, Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu, în volumul In memoriam Eugeniu Coşeriu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 19-30.
2 Este vorba despre un interviu pe care Nicolae Saramandu i l-a luat lui E. Coşeriu în luna august din 1974, la Tübingen, şi care a fost publicat în două părţi, în „România literară” din 29 aprilie 1975 şi în „Cronica” (Iaşi) din 17 iulie 1981. A fost republicat în întregime în „Limbă şi literatură”, 1991, nr. 3-4, p. 320-327. Ample fragmente din acelaşi interviu au fost preluate, ca Anexă, în Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 161-171.
3 Reamintim că acest interviu datează din 2006.
4 Asupra tezei noastre de doctorat, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, susţinută public la Iaşi, în luna iunie, 2006.
5 În realitate, pe atunci prof. Gheorghe Popa era doar decan. Dar, de curând, a devenit rectorul Universităţii din Bălţi.
6 Cristinel Munteanu, Nu există sinonimie interlingvistică (cu referire la sinonimia frazeologică), în „Limba română”, Chişinău, anul XVI, nr. 4-6, 2006, p. 106-111 (citatul, la p. 106).
7 Respectivul dicţionar nu a fost încă, din câte ştim, publicat.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog