Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Lingvistica integrală ca organon pentru cercetările privind limbajul

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

0. Titlul articolului meu, care poate părea „pretenţios”, se cuvine a fi explicat. Analogia dintre lingvistica integrală coşeriană şi Organon îmi aparţine. Am întrebuinţat-o în formularea unei întrebări adresate profesorului Eugen Munteanu, într-un interviu despre Eugeniu Coşeriu1.
0.1. Spuneam acolo că „în privinţa teoriei (...), doctrina lui Coşeriu se prezintă ca având o remarcabilă coerenţă încă de la începuturi. Pentru studierea corectă a limbajului, lingvistica lui Coşeriu mi se pare a fi ceea ce este Logica lui Aristotel (Organon) pentru gândire, aşadar un instrument indispensabil, un suport epistemologic obligatoriu pentru orice cercetare de limbă”2. La aceasta, Eugen Munteanu (după ce anterior afirmase că, pentru Domnia Sa, ca lingvist şi ca profesor, „lingvistica integrală coseriană* reprezintă lingvistica pur şi simplu”3) a dat replica următoare: „Ca adepţi şi admiratori ai doctrinei coseriene, pentru noi ea reprezintă un veritabil «organon», după cum spuneţi”4. În acelaşi timp, E. Munteanu declara că trebuie evitate „tentaţiile «idolatre» şi exclusiviste, căci coserianismul nu este o «credinţă» şi nicio castă”5.
0.2. Nu este aici locul pentru a explica ce înseamnă conceptul de „lingvistică integrală” (vom face, totuşi, câteva precizări – vezi infra 2.) şi de unde vine termenul respectiv6. Aş reaminti însă la ce anume făcea referire termenul organon şi aş insista asupra acestui aspect. După cum se ştie, numele de Organon (gr. ǒργανον ‘instrument’) a fost dat lucrărilor de logică ale lui Aristotel mai târziu, după moartea sa. Pentru Stagirit, scopul logicii era exclusiv metodologic; prin logică se învăţa arta cercetării ştiinţifice, a cunoaşterii şi a demonstraţiei. Ea nu era o ştiinţă ca oricare alta, ci ştiinţa tuturor ştiinţelor, un modus scientiarum. Fiind o logică a universalului şi o logică ontologică, logica lui Aristotel şi-a câştigat statutul de logica perennis7.
1. Revenind la analogia mea din titlu, aceasta ar părea una fericită, aflată însă la îndemâna oricui, şi menită să conducă la o altă formulă superlativă (ca multe altele8) de tipul „Coşeriu – un Aristotel al lingvisticii”. Nu aceasta mi-a fost intenţia. În realitate, trăsăturile comune ale celor doi termeni comparaţi (lingvistica integrală coşeriană şi Organon-ul aristotelic) sunt mai numeroase şi mai profunde.
1.1. În primul rând, metodologia lingvisticii se bazează în cea mai mare parte pe logica lui Aristotel, iar Coşeriu a susţinut acest lucru încă de la venirea sa în Uruguay. La Montevideo, în 1950, făcând propuneri pentru organizarea activităţii facultăţii de litere de acolo (într-un fel de „plan managerial”, cum i-am zice astăzi), tânărul savant afirma că „la Lógica es una ciencia fundamental y es fundamental hasta la lógica clásica, aristotélica. En efecto, no obstante las reformas de Leibniz y de Hegel, las críticas de John Stuart Mill y las de los matemáticos, como Frege o Russell, no obstante la constitución de una nueva lógica, toda nuestra metodología está todavía basada, por lo menos en gran parte, sobre la lógica aristotélica”9. De altminteri, într-un alt loc, combătându-i pe cei care amestecau planul limbajului cu planul lingvisticii, Coşeriu aserta cu fermitate: „Orice ştiinţă este logică pentru că este ştiinţă [subl. lui E.C.] şi nu pentru că este ştiinţa unui obiect logic [subl. lui E.C.] (...). Până şi studierea unui obiect «iraţional» – dacă este studiu şi nu contemplare – este în mod necesar raţională”10.
1.2. În al doilea rând, chiar nucleul concepţiei coşeriene asupra limbajului este, în mare măsură, de provenienţă aristotelică, după cum o declară Coşeriu cu diverse ocazii. Eugen Munteanu, în două articole (ultimul fiind, de fapt, o reluare, cu unele amplificări şi uşoare modificări, ale celui dintâi), Componenta aristotelică a gândirii lingvistice coseriene11 şi Eugenio Coseriu. Fundamentele filozofice ale unei „lingvistici integrale”12, a examinat această problematică subliniind că unele dintre „principalele teze ale teoriei lingvistice coseriene relevă un punct de plecare în Aristotel, fie direct, fie mediat prin Humboldt, Hegel, Bühler sau Heidegger”13. În acest sens, erau enumerate şi comentate: esenţa procesuală a limbajului (limbajul este enérgeia, şi nu érgon), explicarea schimbărilor lingvistice, raportul formă – substanţă în limbă, definirea semnului lingvistic drept logos semantikós, distincţia între semnificare şi desemnare şi problema arbitrarietăţii semnului lingvistic14.
Mai mult decât atât, aş adăuga că E. Coşeriu are meritul (înaintea lui Chomsky şi mai riguros decât acesta) de a fi punctat în toată complexitatea ei problema şi importanţa competenţei lingvistice (pentru toate cele trei niveluri ale limbajului – universal, istoric şi individual), el saber lingüístico (cum se numea, iniţial, în spaniolă)15. Ca atare, pe lângă termenul dýnamis ‘potenţă / competenţă’ (ce nu se găsea la Humboldt), lingvistul român a mai preluat de la Aristotel, prin A. Pagliaro, termenul şi conceptul de téchne ‘tehnică’ – ce însemna la Stagirit o dispoziţie orientată spre producere (poietike), şi nu spre acţiune (praxis), o cunoaştere sigură, dar nejustificată16 –, punându-l în valoare, în teoria sa, pentru caracterizarea unor aspecte ale limbajului. De exemplu, limbile sunt tehnici istoric determinate, în cadrul limbii „sincronice” trebuie făcută deosebirea între tehnica liberă a discursului şi discursul repetat etc.
De maximă însemnătate pentru Coşeriu este chestiunea universalului (tò kathólou), definit de Aristotel (în Despre interpretare, 17a) drept „ceea ce, prin natura sa, este enunţat despre mai multe subiecte”. Ca şi Aristotel, Coşeriu insistă că numai universalul poate fi definit şi constituie adevăratul obiect al ştiinţei (epistéme)17, principiu pe care şi-l însuşise şi Hegel, ce mergea mai departe afirmând că în ştiinţă onticul se identifică cu deonticul, a fi cu a trebui să fie. Aceasta i-a permis lui Coşeriu să distingă cu claritate, printre altele, un nivel universal al limbajului, să trateze magistral tema universaliilor lingvistice18 şi tema universaliilor limbajului etc.
Chiar şi dezvoltările ulterioare în această privinţă (pe care Coşeriu le-a asimilat temeinic şi critic în acelaşi timp) ale unor gânditori precum G. Vico, Hegel sau Husserl se revendică, direct sau indirect, tot de la Aristotel19. De altfel, fără o profundă înţelegere a problemei universalului, nici teoria lingvistică a savantului român nu poate fi pătrunsă în esenţa sa şi înţeleasă în sensul ei real. Ar putea mira, bunăoară, faptul că prin opera sa întâlnim, în diverse locuri, enunţuri similare ce diferă doar prin subiectul definit. De pildă, atât semnificatul, cât şi literatura, ba chiar şi teoria reprezintă fiecare aprehensiunea (sau intuiţia / captarea) universalului în faptul / faptele concret(e). Numai că în modalităţi şi în planuri diferite.
Semnificatul (ca analogon lingvistic al conceptului) este intuirea unui mod universal de a fi (de exemplu, a modului-de-a-fi arbore), care permite recunoaşterea şi catalogarea unei infinităţi de obiecte / indivizi ca fiind acest „ceva” şi nu „altceva”. O asemenea operaţie a gândirii, de captare a unitarului, este anterioară operaţiilor de analiză şi sinteză (cum bine observase acelaşi Aristotel).
Şi literatura se defineşte la fel, doar că în acest caz avem de-a face cu nişte universalii fantastice (în terminologia lui Vico). Constatând că cineva se comportă ori acţionează dostoievskian sau kafkian, nu facem altceva decât să identificăm tot nişte moduri universale de a fi, moduri pe care marii scriitori (Dostoievski, Kafka etc.) le-au surprins şi ilustrat admirabil. Tocmai de aceea un continuator al lui Vico, B. Croce, nu vedea nicio diferenţă între limbaj şi poezie. Coşeriu a arătat însă că această identitate funcţionează numai atunci când vorbim de limbajul absolut, altminteri poeziei îi lipseşte o universalie esenţială a limbajului: alteritatea (adică necesitatea de a fi înţeles de celălalt, de a fi, prin limbaj, cu celălalt).
Definiţia teoriei necesită şi ea precizări suplimentare. Coşeriu era convins că teoria – în sensul său primar şi autentic – este, mai întâi, aprehensiunea sau intuiţia universalului în faptele concrete şi, apoi, formularea explicită şi reflexivă a acestui universal. Lingvistul trebuie să pornească de la intuiţia sau cunoaşterea sigură (de tip téchne) a vorbitorului, căutând să ajungă la ultimele justificări, adică la o cunoaştere completă, reflexivă (epistéme ori [după Leibniz] cognitio clara distincta adaequata).
Autoritatea lui Aristotel este frecvent invocată, deoarece reprezintă o călăuză sigură pentru omul de ştiinţă: „Adică eu spun aşa, că, dacă ceea ce ne pare o greşeală o întâlnim la Aristotel, atunci trebuie să spunem că probabil nu-i o greşeală, că n-am înţeles noi, şi să vedem ce spune într-adevăr Aristotel. Dacă găsim ceva care ne pare o greşeală la Bertrand Russell, atuncea e mai probabil că e într-adevăr o greşeală şi că este o hotărâre arbitrară a lui Bertrand Russell. (...) Şi Aristotel poate greşi, însă greşeşte mai puţin decât alţii, mult mai puţin”20.
1.3. Într-un alt sens decât cel discutat până acum, o legătură între Coşeriu şi Aristotel se poate face şi din perspectivă pedagogică (să nu uităm că E. Coşeriu a fost şi un profesor cu reală vocaţie). Pe de o parte, Coşeriu concepea educaţia tot ca pe o enérgeia, ca pe o formă de creativitate21, principiul său pedagogic fiind acela de a lăsa libertate discipolilor, de a nu le impune teme de cercetare („întotdeauna am încercat, dincolo de o pregătire unitară, să le păstrez şi să le dezvolt nota de originalitate”22). Pe de altă parte, merită a fi relevat că savantul român se asemăna, întrucâtva, cu Aristotel şi în ceea ce priveşte predarea. Se ştie că lecţiile lui Aristotel erau de două feluri: unele exoterice (la care puteau asista toţi tinerii – la „plimbarea de seară”) şi unele acroamatice (ţinute în timpul „plimbării de dimineaţă”, la care erau admişi doar acei în care magistrul „recunoscuse dispoziţii bune naturale, gust pentru studiu şi ardoare pentru muncă”23). Nu întâmplător, Jürgen Trabant, un strălucit discipol coşerian, a scris un articol care se intitulează chiar Akroamatische Aspekte der Coseriuschen Lehre24. Este totuşi o analogie care nu merge până la capăt... Cu certitudine, cei care formau cercul de discipoli ai lui Coşeriu („Şcoala” de la Tübingen) aveau avantajul de a fi în permanent contact cu profesorul lor, asimilând corect ideile acestuia şi fiind, astfel, feriţi de pericolul de a comite erori în cercetare, însă pentru Coşeriu ştiinţa constituia „o formă de împărtăşanie”25, şi nu o formă de egoism sau de „zgârcenie” intelectuală. Transmiterea învăţăturii, în orice condiţii, s-ar fi făcut şi indiferent către cine s-ar fi îndreptat, presupunea pentru lingvistul român nu „vulgarizarea”, ci păstrarea nivelului înalt (excluzând însă formalismul), întrucât el era de părere că ascultătorul / cititorul trebuie respectat. În acest sens (preluând un principiu al unui important pedagog şi filozof italian, Giovanni Gentile), considera că mai mult se înţelege dintr-un text dificil, care forţează învăţarea să progreseze, decât dintr-un text simplu, în care se găseşte, de altminteri, ceea ce ştim deja.
Totodată, Coşeriu susţinea implicit că şi cercetătorul autentic ar trebui să fie înzestrat cu enérgeia (creativitate), de vreme cefăcea deosebire între cercetătorul minor de tip academic, ce nu are o filozofie proprie şi nici principii explicite, limitându-se la aplicarea celor mai elementare aspecte ale disciplinei pe care o cultivă, şi cercetătorul creator, „care manifestă totdeauna o independenţă fermă de gândire”26.
Desigur, mai există şi alte elemente ale teoriei coşeriene ce-şi au originea în gândirea lui Aristotel27, dar relevarea lor aici ar depăşi cadrul lucrării mele. Pentru acestea, trimit iarăşi la articolele amintite ale lui E. Munteanu.Încheind această primă secţiune, cred că este necesar, cu scopul de a preîntâmpina eventuale neînţelegeri, să mai fac două precizări: [a] cu referire la influenţa lui Aristotel asupra lui Coşeriu, trebuie subliniat că este vorba de (acel) Aristotel interpretat creator de Coşeriu, într-un extraordinar efort hermeneutic, ce implică o cunoaştere detaliată şi profundă a operei Stagiritului, cu surprinderea coerenţei acesteia; [b] doar unele aspecte (esenţiale, ce-i drept) au fost postulate de Aristotel exclusiv cu privire la limbaj28; celelalte au fost adoptate şi adaptate de Coşeriu la realitatea limbajului pornind de la distincţiile aristotelice referitoare la realitatea însăşi sau la obiectele culturale în general, între care se află şi limbajul.
2. Este momentul să explic aici ce înseamnă pentru mine lingvistica integrală coşeriană ca „organon” pentru cercetările privind limbajul. Pentru mine, my Coşeriu (ca să mă exprim metonimic: autor pentru operă) reprezintă, în primul rând, acel Coşeriu „al marilor distincţii”29, al distincţiilor fundamentale. Subliniez însă că deosebirile sale privesc mai multe paliere, ce ţin de filozofia limbajului şi de filozofia ştiinţei (sau epistemologia lingvisticii), de teoria limbajului şi de lingvistica generală30, ceea ce face ca organon-ul de care vorbeam – fie-mi permise analogiile – să se constituie din straturi concentrice suprapuse pe nucleul reprezentat de limbaj, acest nucleu aflându-se în relaţie şi cu alte forme de cultură, toate gravitând în jurul omului, creatorul lor, asemeni unor planete într-un sistem solar – cu menţiunea că limbajul este „cea mai apropiată planetă de soare”.
2.1. În concepţia lui Coşeriu, un prim palier îl constituie filozofia limbajului, ce caută să determine esenţa şi locul limbajului în raport cu celelalte manifestări omeneşti. Astfel, limbajul este o formă a culturii (precum arta, ştiinţa şi filozofia, religia şi mitologia), dar şi baza culturii înseşi, întrucât conţine în germene toate celelalte forme (de unde şi constatarea lui Hegel că „limbajul e grăbit”). Fiind, categoric, un obiect cultural, limbajul aparţine lumii libertăţii şi finalităţii, şi nu lumii necesităţii şi cauzalităţii31.
2.2. Nefiind un obiect formal (cum susţinea L. Hjelmslev, a cărui teorie este un fel de algebră a limbajului încadrabilă în lumea ideilor platoniciene) şi nici un obiect natural (care se supune cauzelor şi necesităţii)32, rezultă că limbajul trebuie studiat dintr-o perspectivă antipozitivistă. Ca atare, de data aceasta la un alt palier – cel al filozofiei ştiinţei (sau al epistemologiei lingvisticii) –, Coşeriu stabileşte foarte clar care este sensul şi rolul lingvisticii şi unde se situează ea între celelalte categorii de ştiinţe33.
2.3. Odată determinate locul limbajului între celelalte activităţi omeneşti şi locul lingvisticii ca ştiinţă, rolul lingvisticii integrale coşeriene este acela de a poziţiona exact diferitele domenii sau sectoare ale lingvisticii. După cum declara J. Kabatek, sarcina lingvisticii integrale (sarcină care nu poate fi dusă la capăt de o singură şcoală) este aceea de a recepta şi încadra critic toate contribuţiile, fie că vin dinspre lingvistica vorbirii, dinspre lingvistica normei, dinspre semantica lucrurilor etc. După cum lingvistului ideal (spre care aspira Coşeriu prin totalitatea preocupărilor sale) i se potriveşte parafrazarea pe care R. Jakobson o făcea după formula lui Terentius (Linguista sum: linguistici nihil a me alienum puto)34, la fel şi lingvisticii integrale îi revine – aş adăuga eu – ca obligaţie să nu neglijeze („să nu-i fie străină”) nicio tendinţă sau orientare lingvistică.
2.4. Dar a cunoaşte locul în care se plasează, în ansamblul lingvisticii integrale, fiecare domeniu lingvistic în parte presupune, de fapt, cunoaşterea distincţiilor fundamentale pe care Coşeriu le face în privinţa limbajului. De vreme ce recunoaştem că limbajul cuprinde un nivel universal (al vorbirii în general), un nivel istoric (al limbilor) şi un nivel individual (al discursului / textului), se impune cu necesitate că trebuie să existe o lingvistică a vorbirii, una a limbilor şi una a textului. De vreme ce limbajul cunoaşte atât varietate internă (dată de creativitate), cât şi omogenitate (dată de alteritate), atunci rezultă că trebuie să avem, pe de o parte, întrucât varietatea internă este tripartită (diatopică, diastratică şi diafazică), trei discipline care să o studieze (dialectologia, sociolingvistica şi stilistica idiomatică) şi, pe de altă parte, o disciplină (lingvistica structurală sau „gramatica”) care să se ocupe de omogenitate (de structuri). Şi în acelaşi mod se procedează şi cu justificarea celorlalte discipline.
2.4.1. Cardinală, ca punct de emergenţă pentru gândirea coşeriană, mi se pare a fi definiţia pe care savantul român o dă limbajului: „Limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)”35. De aici se desprinde acel „cadru de referinţă epistemologic” (reprezentat de Coşeriu într-un tabel sinoptic celebru, v. infra), care i-a fost genialului lingvist „de mare ajutor în interpretarea nu numai a diferitor probleme lingvistice începând cu schimbarea lingvistică şi terminând cu traducerea şi corectitudinea lingvistică, ci şi a structurii disciplinelor lingvistice şi a evoluţiilor recente în lingvistică”36.
În concepţia sa (articulată pe gândirea lui W. von Humboldt), limbajul este, în esenţă, o activitate productivă. În cazul activităţilor productive (o ştim încă de la Aristotel), se deosebesc trei aspecte: activitatea ca atare (enérgeia), competenţa sau tehnica (dýnamis), adică „a şti să faci”, şi produsul (érgon). Enérgeia este, din principiu, anterioară oricărei tehnici (dýnamis), fiind creativitatea însăşi. Limbajul este enérgeia, funcţionând în baza unei tehnici învăţate, dar, tocmai pentru că este o activitate creatoare, depăşeşte, adesea, tehnica învăţată. După cum arătam, lingvistul român distinge în limbaj, pe de altă parte, trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual.
 
Schema coşeriană a reprezentării limbajului
puncte de vedere
niveluri
enérgeia
activitate
dýnamis
competenţă
érgon
produs
universal
vorbire în general
competenţă elocuţională
totalitatea „vorbitului”
istoric
limba concretă
competenţă idiomatică
(limba abstractă)
individual
discurs
competenţă expresivă
„text”
 
Sursa: Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, p. 237.
 
În consecinţă, limbajul, în totalitatea sa, îmbrăţişează toate aceste aspecte redate în tabelul de mai sus, aspecte care se prezintă simultan într-un text / discurs / act de comunicare, căci ceea ce se vorbeşte este întotdeauna o limbă (româna, engleza etc.) şi se vorbeşte întotdeauna numai în discursuri. Coşeriu atrăgea atenţia, totodată, că a distinge nu înseamnă ‘a separa’: obiectele se separă, iar noţiunile se disting. Nu putem separa ziua de noapte (pentru că alcătuiesc un continuum), dar putem distinge „ziua” de „noapte”. Ştiinţa are nevoie de distincţii, deoarece „a cunoaşte înseamnă a distinge” (Benedetto Croce), sau, după cum postula un cărturar medieval (contemporan cu Abelard), Gilbert de la Porrée, „ori de câte ori întâlnim o dificultate raţională, trebuie să facem o distincţie”.
În cadrul „competenţei”, E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate (a şti să vorbeşti o limbă), la nivel individual – adecvarea (sau tò prépon), dată de cunoaşterea care se referă la comunicarea în anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor / textelor. Norma adecvării le poate suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenţei.
2.4.2. O altă serie de distincţii capitale devine necesară atunci când vrem să ajungem la limba funcţională, la acea langue a lui Saussure bazată numai pe diferenţe. Este nevoie să se deosebească între: 1) cunoaşterea limbii şi cunoaşterea „lucrurilor”; 2) limbaj primar şi metalimbaj; 3) sincronie şi diacronie; 4) tehnică liberă şi „discurs repetat”; 5) „arhitectura” şi „structura” limbii (sau limba istorică şi limba funcţională)37. Limba istorică / arhitectura cunoaşte varietate internă (diatopică, diastratică şi diafazică), iar în cadrul limbii funcţionale / structurii trebuie relevate tipul, sistemul, norma şi vorbirea.
O aplicaţie a tuturor acestor distincţii (inclusiv a celor de la 2.4.1.), dovedindu-le utilitatea practică, o face Coşeriu, de pildă, cu privire la problema sistemului verbal romanic38. Această metodologie a fost transmisă şi discipolilor, care i-au confirmat valabilitatea în diverse câmpuri ale cercetării39.
2.4.3. Şi s-ar cuveni amintite aici şi alte deosebiri fără de care cercetarea lingvistică riguroasă nu se poate face. Cea mai complexă clasificare a contextelor îi aparţine lui Coşeriu. De asemenea, cea mai completă clasificare a structurilor lexematice şi, apoi, cea mai bună tipologie a câmpurilor lexicale au fost făcute tot de Coşeriu. Foarte importantă este distincţia (ce corespunde celor trei niveluri ale limbajului) pe care o introduce Coşeriu în legătură cu conţinutul lingvistic: desemnarea (referinţa la realitatea extralingvistică), semnificatul (conţinutul din limbă, dat exclusiv de aceasta) şi sensul (conţinutul unui act lingvistic, al unui discurs / text). Şi multe altele... Am folosit superlative pentru că, într-adevăr, fie că ne place sau nu, încă nu a elaborat nimeni o teorie lingvistică mai coerentă şi mai unitară, în care să-şi găsească locul toate aspectele limbajului şi care să răspundă mai bine neliniştilor noastre referitoare la acest fapt de cultură.
Ar părea că teoria lui E. Coşeriu (în pofida stilului său clar, dar profund) este dificilă (pentru unii) tocmai datorită numeroaselor distincţii introduse. În realitate însă, distincţiile sunt impuse de complexitatea limbajului însuşi40. Mai mult decât atât, efortul de coerenţă, pe care clădirea unui astfel de edificiu conceptual îl presupune, merită măcar un efort analog de interpretare / de înţelegere, care cere să te situezi în interiorul teoriei respective41.
3. Ar fi necesar ca (cel puţin) acest „cadru de referinţă epistemologic”, revelat şi relevat de Coşeriu (v. supra 2.4.1.), să fie cunoscut şi avut în vedere, ca formă minimă a „organon”-ului, de către lingviştii români, pentru a-i călăuzi în cercetările lor. Teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu este, la noi, mai puţin asimilată şi aplicată decât în alte părţi (de pildă, în Spania şi Germania). În România, nu sunt prea mulţi cei care au pătruns lingvistica integrală coşeriană în sensul ei real. Şi mai redus este, poate, numărul celor care o întrebuinţează concret pentru rezolvarea unor probleme lingvistice sau pentru studierea unor aspecte spinoase ale limbajului. De altfel, cu privire la receptarea lui Coşeriu în România, se constată trei atitudini: [a] de ignorare completă a concepţiei sale (motivele fiind, în general, extra-ştiinţifice); [b] de cunoaştere parţială / superficială (lingviştii în cauză preluând doar ceea ce le convine din teoria sa); [c] de cunoaştere profundă şi (eventual) de aplicare consecventă a metodologiei sale în cercetare (adică atitudinea celor care gândesc: „mai întâi Coşeriu şi apoi ceilalţi”, şi nu „...şi Coşeriu”).
Cred că pentru un tânăr cercetător (în special42) cea mai profitabilă atitudine este cea din urmă. Eugen Munteanu avertiza că trebuie evitate „tentaţiile «idolatre» şi exclusiviste, căci coserianismul nu este o «credinţă» şi nici o castă” (v. supra 0.1.). Are dreptate, însă cred că acest pericol nu îl pândeşte pe cel care, alături de teoria lingvistică a lui Coşeriu, aplică şi principiile recomandate de acelaşi savant pentru cercetare: principiul realismului (sau al obiectivităţii absolute), ce se vădeşte în efortul de „a spune lucrurile aşa cum sunt” (Platon), principiul tradiţiei, prin demersul de recuperare a celor descoperite de înaintaşi, principiul antidogmatismului, prin receptarea critică (păstrând ceea ce este bun) a teoriilor celorlalţi oameni de ştiinţă (consideraţi „oameni de bună credinţă”) şi principiul responsabilităţii sociale (sau al binelui public), ce reiese din preocuparea şi pentru temele care îi interesează pe vorbitori. Şi, desigur, principiul cunoaşterii originare, specific doar disciplinelor umaniste, care postulează că în sfera culturii (al cărei subiect este omul) pornim întotdeauna de la intuiţii sigure, de vreme ce noi creăm obiectele culturale43.
4. În ceea ce mă priveşte, am încercat şi încerc să aprofundez teoria lui Coşeriu, după puterile mele, din dorinţa de a cunoaşte / de a-mi explica cât mai bine această realitate complexă pe care o numim „limbaj” şi pentru a aborda eficient faptele lingvistice, aplicând atât distincţiile, cât şi principiile pe care le-a stabilit44. M-am convins de valabilitatea teoriei coşeriene punând-o efectiv „la lucru” în cercetări referitoare la semantică, frazeologie, teoria traducerii, jurnalism şi comunicare etc. Ar fi necesară – poate chiar într-o teză de doctorat – o inventariere şi o evaluare a contribuţiilor lingvistice româneşti realizate din perspectiva ideilor lui Coşeriu (bine reprezentate la Cluj [mai ales] şi la Iaşi, dar sporadice în restul ţării).
5. În magistralele sale Lecţii de lingvistică generală, Eugeniu Coşeriu declara că „în lingvistica mondială e dificil să nu-i datorezi nimic lui Saussure”45. În contextul actual, propriile cuvinte i se potrivesc savantului român şi operei lui, „fără cunoaşterea căreia nu se mai poate face astăzi lingvistică, nicăieri în lume”, după cum apreciau şi cei care i-au îngrijit şi prefaţat volumul de Prelegeri şi conferinţe. În aceeaşi ordine de idei, ne permitem să anticipăm că lingvistica românească a secolului XXI va fi (şi) coşeriană (sau nu va fi deloc?), fără să înţelegem prin aceasta că, în viitor, cercetătorul trebuie să fie un homo unius linguistae (vel linguisticae). Din contră, conform spuselor aceluiaşi lingvist (vezi supra 1.3.), adevăratul cercetător trebuie să manifeste independenţă în gândire, valorificând în mod creator achiziţiile disciplinei noastre. Se impune însă ca suportul epistemologic pe care se articulează întregul demers să fie unul solid, altminteri efortul duce la rătăciri fără sens.
Mircea Borcilă afirma că „opera lui Coşeriu a învins deja veacurile”46. Despre logica lui Aristotel s-a spus că este o logica perennis (v. supra 0.2.). Am convingerea că lingvistica integrală a lui Eugeniu Coşeriu este o linguistica perennis. Sarcina noastră şi a generaţiilor viitoare este de a o dezvolta şi de a o duce mai departe.
 
Addenda
Spre luare aminte (vezi şi supra, 1.3.), îmi permit să citez din Aulus Gellius (Noctes Atticae, XX, 5)47 două scrisori: una a lui Alexandru cel Mare şi una a lui Aristotel (preluate de Gellius dintr-o lucrare a filozofului Andronicus):
„Alexandru lui Aristotel, salut. Ai făcut rău publicând lucrările acroamatice. Prin ce ne distingem noi de ceilalţi, dacă învăţăturile care ne-au format devin un bun comun al tuturora? Din partea mea aş prefera să mă disting prin cunoaşterea a ceea ce este mai elevat în lume mai curând decât prin putere. Fii sănătos”;
„Aristotel regelui Alexandru, salut. Mi-ai scris cu privire la învăţăturile mele acroamatice, pentru a-mi spune că ar fi trebuit să le ţin secrete. Ei bine, să ştii că ele sunt publicate şi în acelaşi timp nepublicate; fiindcă ele sunt inteligibile – ξυνετοì γαρ εỉσίν – numai acelora care au urmat cursurile mele. Fii sănătos”.
N-aş vrea să mai atrag atenţia, prin interogaţii (mai mult sau mai puţin retorice), decât asupra următoarelor aspecte: Oare câţi conştientizează că, citindu-l pe Coşeriu, se află în faţa „a ceea ce este mai elevat” în lingvistică? Şi, chiar înţelegând acest lucru, oare câţi sunt dispuşi să studieze, să asimileze şi să aplice astfel de idei?
 
Note
1 Vezi „O lectură integrală şi atentă, «cu creionul în mână», a scrierilor lui Coseriu este calea cea mai directă şi mai sigură către profesionalizare” (interviu [cu Eugen Munteanu] despre Eugenio Coseriu şi lingvistica integrală realizat de Cristinel Munteanu), în „Limba Română”, Chişinău, anul XVIII, nr. 9-10, 2008, p. 55-66.
2 Interviul citat, p. 58.
3 Int. cit., p. 57. Afirmaţia este reluată şi dezvoltată la p. 61: „Pentru mine, cum am mai spus, doctrina coseriană reprezintă lingvistica modernă pur şi simplu, în expresia ei completă, cea mai credibilă şi mai eficientă, deoarece satisface nu doar criteriul coerenţei interne, ci şi pe cel al aplicabilităţii practice; căci nu trebuie să uităm adevărul fundamental că orice teorie îşi află confirmarea ultimă în confruntarea cu obiectul său, în vederea cunoaşterii căruia a fost formulată”.
4 Ibid., p. 59.
5 Ibidem. Respectăm aici opţiunea lui Eugen Munteanu referitoare la grafia numelui Coşeriu → Coseriu (cu s, nu cu ş) şi a derivatelor acestuia doar în citatele care îi aparţin.
6 Pentru aceasta, vezi interviul acordat de Mircea Borcilă lui Vitalie Ciobanu, Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile, în „Contrafort” (supliment), Chişinău, nr. 10-11, 2003 (http://www.contrafort.md/2003/108-109/616.html) sau comunicarea Dinei Vîlcu, A Plea for „Integral Linguistics”, prezentată la Coseclus 2009 (Coseriu: perspectives contemporaines. Congrès international de linguistique intégrale, Cluj-Napoca, 23-25 septembrie 2009). De altfel, Coşeriu însuşi a explicat, într-o prelegere inedită ţinută la universitatea clujeană, conceptul şi a precizat momentul în care a adoptat termenul.
7 Pentru o descriere excelentă a logicii aristotelice, vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 130-186.
8 Care n-ar fi nici ea lipsită de temei, dacă avem în vedere că, după cum Aristotel a scris cam despre tot ce se putea scrie în vremea lui, şi Coşeriu s-a ocupat cam de toate aspectele importante ale limbajului şi ale teoriei limbajului. În rest, ştim prea bine că E. Coşeriu nu ducea lipsă de supranume: „un gigant” (Hans Helmut Christmann) – „Gigantul de la Tübingen”, „un rege al lingvisticii” (Silviu Berejan), „prinţul ştiinţei lingvistice” (Anatol Ciobanu) etc., ba chiar „un Bourbaki al lingvisticii” (cum l-a numit [nepotrivit, aş zice] Petru Soltan [cu referire la grupul de tineri matematicieni francezi din prima jumătate a sec. XX, ce s-au autointitulat Nicolas Bourbaki], în „Limba română”, Chişinău, XII, nr. 10, 2002, p. 41).
9 Vezi Dos documentos coserianos de la época de su llegada a Montevideo, în „Enérgeia” (Zeitschrift für Sprachwissenschaft und Sprachphilosophie), Ausgabe 1, 2009, p. 135 (http://www.coseriu.de/energeia).
10 Eugeniu Coşeriu, Logicism şi antilogicism în gramatică, în idem, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 256-257; cf. şi Lingvistica şi idealul unei semiotici integrale (interviu cu Ioan S. Cârâc, realizat de Cristinel Munteanu), în „Limba română”, Chişinău, anul XVII, nr. 4-6, 2007, p. 27-28. Pentru rafinări ulterioare ale acestei probleme, vezi E. Coşeriu, Logica limbajului şi logica gramaticii, în idem, Omul şi limbajul său, p. 255-281.
11 În vol. Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, număr special din AUI, lingvistică, tom. XXXVII XXXVIII (1991-1992), Iaşi, 1993, p. 73-81.
12 În Ştefan Afloroaei (coord.), Ideea europeană în filozofia românească (I), revista „Hermeneia” (număr special), 2005, p. 126-135.
13 E. Munteanu, Componenta..., p. 73.
14 Ibid.
15 Vezi, pentru tratarea in extenso, Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992 (varianta germană originară: Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens [1988]).
16 Vezi Aristotel, Etica nicomahică, VI, 1140a şi Metafizica, 981a-b.
17 Cf. Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 147-148.
18 Nu este exclus ca până şi clasificarea universaliilor lingvistice în posibile, esenţiale şi empirice (vezi Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 76) să fi fost influenţată de împărţirea pe care o face Aristotel în cazul judecăţilor (în Primele analitice, I, 13, 32a; cf. şi A. Dumitriu, op. cit., p. 153-154).
19 Indirect la Husserl, întrucât principiul universalităţii individului, ce capătă în fenomenologia sa o deosebită vigoare, îi venea dinspre Aristotel prin intermediul lui F. Brentano, maestrul său (cf. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 36).
20 In memoriam Eugeniu Coşeriu (Extras din „Fonetică şi Dialectologie” XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 122. Cu diverse prilejuri, Coşeriu arată deficienţele raţionamentelor lui B. Russell, faţă de care avea, pesemne, şi o aversiune, fiindcă acesta desconsiderase logica aristotelică (când, de fapt, nu o înţelesese). În acelaşi sens, B. Russell este criticat şi de reputatul logician român A. Dumitriu (op. cit., p. 184). Punctele de vedere ale lui E. Coşeriu şi ale lui A. Dumitriu concordă în multe locuri atât în privinţa lui Aristotel, cât şi a logicii în general. Amândoi respingeau şi formalismul, atunci când era gratuit şi nu avea suport ontologic.
21 Vezi „A gândi independent este cel mai preţios lucru pentru un tânăr”. Un dialog cu Eugeniu Coşeriu despre idealul paidetic, realizat de Eugen Munteanu, în „Cronica”, nr. 11, 11-15 iunie 1992, p. 6 7, 15 (I) şi nr. 12, 15-30 iunie 1992, p. 12, 15 (II).
22 Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică (interviuri), Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 37-38.
23 A. Dumitriu, op. cit., p. 132-133.
24 În Eugenio Coseriu als Profesor an der Universitat Heidelberg, Tübingen, 1997, p. 18-25 (cf. „Principiul tradiţiei ne obligă să transmitem mai departe învăţătura lui Eugeniu Coşeriu”. Dialog cu Reinhard Meisterfeld, realizat de Eugenia Bojoga, în revista „Sud-Est”, nr. 3, 2007 - http://www.sud-est.md/numere/20070901/article_15/).
25 E. Coşeriu, Universul..., p. 61.
26 Coşeriu, Lecţii..., p. 57.
27 Bunăoară, cu referire la „adecvare”, ca normă a elaborării discursurilor, Coşeriu trimitea la tò prépon ‘potrivirea’ din Retorica lui Aristotel.
28 De pildă, ideea că „tot limbajul semnifică ceva”, că este logos semantikós (expresie semnificantă), anterior distincţiei dintre adevăr şi fals, dintre existenţă şi non-existenţă (Despre interpretare, 16a-b şi 17a). Prin determinări ulterioare (după cum deduce Coşeriu din diverse texte aristotelice), limbajul (ca act lingvistic) poate fi logos apophantikós, logos poietikós sau logos pragmatikós.
29 Pentru cunoscători, este evidentă aluzia mea la cele două texte coşeriene, My Pagliaro (1994) şi My Saussure (1995). În cel din urmă, Coşeriu afirma: „Mon Saussure, c’ est donc le Saussure des grandes distinctions du Cours de linguistique générale” (am utilizat versiunea franceză, Mon Saussure, în Van Deyck, R.; Sornicola, R. & Kabatek, J., La variabilité en langue, Communication & Cognition, 2004, p. 19).
30 Pentru precizări privind obiectul acestora, vezi E. Coşeriu, Lingvistica generală, teoria limbajului, filozofia limbajului, în idem, Omul şi limbajul său, p. 28-35.
31 Deosebirea dintre cele două lumi a fost făcută de I. Kant.
32 Clasificarea obiectelor în formale, culturale şi naturale provine de la Aristotel, ce luase drept criteriu raportul dintre formă şi substanţă (v. supra 1.2.). De aici, apoi, valorificând şi contribuţia lui G. Vico, Coşeriu clasifică ştiinţele plecând de la întrebările pe care acestea le pun cu privire la esenţa lucrurilor şi a fiinţelor. Lingvistica se încadrează printre ştiinţele umaniste sau ale culturii, care, la rândul lor, fac parte din ştiinţele generalului.
33 Sunt întru totul de acord cu „pentalogul” integralismului lingvistic prin care Mircea Borcilă a sintetizat parametrii cardinali ai paradigmei coşeriene: „(1) întemeierea întregii lingvistici pe un fundament epistemologic antipozitivist; (2) schimbarea radicală a perspectivei de abordare şi constituirea lingvisticii, pe această bază, ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu doar a limbilor; (3) definirea obiectului noii lingvistici ca fiind reprezentat de «funcţia semnificativă», i.e., a creaţiei de semnificaţii şi / sau de «competenţa lingvistică», în sensul coşerian; (4) delimitarea subdomeniilor fundamentale («vorbirea în general», limbile, textul), corespunzătoare celor trei planuri ale competenţei (elocuţională, idiomatică, expresivă) şi straturi de conţinut (designaţie, semnificaţie, sens); (5) dezvoltarea, în acest cadru, a investigaţiilor sistematice preponderent descriptive sau «empirice»” (M. Borcilă, int. cit., http://www.contrafort.md/2003/108-109/616.html).
34 Această parafrazare i-a plăcut lui Coşeriu, care susţinea că lui i se potriveşte într-o măsură mult mai mare decât lui Jakobson, atrăgând însă atenţia că „lingvistica nu e, în realitate, posibilă decât în cadrul ştiinţelor culturii şi că lingviştii mai buni sunt cei care au o cultură mai vastă decât numai cultura lingvistică”. Altminteri, „dacă spui Linguista sum..., atunci ar părea că m-am izolat, m-am delimitat ca lingvist, şi tot ceea ce e lingvistică mă interesează, restul nu mă mai interesează” (Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 148).
35 Coşeriu, Lecţii..., p. 233.
36 E. Coşeriu, Competenţa lingvistică. Ce este ea în realitate?, în idem, Omul şi limbajul său, p. 302.
37 Vezi Coşeriu, Lecţii..., p. 250.
38 E. Coseriu, Das romanische Verbalsystem (1976), în versiunea spaniolă El sistema verbal romanico, Siglo XXI Editores [s.l., México], 1996.
39 Vezi, bunăoară, interviul pe care mi l-a acordat Rudolf Windisch: „Pentru noi, romanistica a fost, aşa cum am învăţat-o de la Coseriu, catalizatorul care ne-a dezvăluit problemele şi metodologia lingvisticii romanice şi generale”, în „Limba română”, Chişinău, anul XIX, nr. 5-6, 2009, p. 65-77. Preţioasă este, printre altele, şi mărturisirea lui R. Windisch referitoare la coerenţa internă, încă de la începuturi, a viziunii coşeriene: „Îmi amintesc bine că el a spus, într-un cerc restrâns – aceasta se întâmpla însă mai târziu, în anii ’80 – că concepţia sa lingvistică s-a consolidat încă devreme, similar cu sistematica timpurie a edificiului filozofic al lui Hegel” (int. cit., p. 66).
40 În acest sens, nu putem decât să subscriem cuvintelor lui Eugen Munteanu: „Idealul oricărei teorii ştiinţifice este simplitatea, deoarece, o ştim de la Aristotel iar scolasticii nu au încetat să o repete, Fiinţa supremă reprezintă simplitatea absolută. Numai că, pentru a ajunge la esenţa simplă a lucrurilor, raţiunea noastră este nevoită să-şi găsească jaloane ferme, inventând mereu criterii şi operând distincţii. Criteriile şi distincţiile raţionale numai atunci sunt prea multe, când nu sunt necesare («entia non sunt multiplicanda sine necessitate», ne învaţă Occam!). Apreciat pe baza acestui principiu epistemologic fundamental, discursul teoretic coserian este simplu şi în grad înalt inteligibil, implicând exact atâtea distincţii câte îi sunt necesare” (int. cit., p. 60.).
41 Vezi cele spuse de Coşeriu, cu admiraţie nedisimulată, despre glosematica lui Hjelmslev, în Formă şi substanţă în sunetele limbii (în idem, Teoria limbajului..., p. 177-178), deşi îi critica teoria în punctul ei de plecare.
42 Spun asta, întrucât este greu pentru cineva „crescut” la şcoala structuralismului saussurean sau a generativismului chomskyan (şi ajuns la o anumită vârstă) să mai „schimbe macazul” către lingvistica integrală coşeriană. Să renunţe la ceea ce a învăţat şi aplicat atâta vreme? Să recunoască faptul că timp de atâţia ani a „rătăcit”? Judecata nu trebuie să fie aşa de severă. Ceea ce ne învaţă, printre atâtea altele, Coşeriu sunt limitele, dar şi posibilităţile acestor orientări.
43 Vezi Eugeniu Coşeriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Cristinel Munteanu (editor), Discursul repetat între alteritate şi creativitate. Volum omagial Stelian Dumistrăcel, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 17-27.
44 Inclusiv principiul tradiţiei: vezi Cristinel Munteanu, Un vechi precursor al lui Eugeniu Coşeriu în privinţa tehnicii colajului: (Pseudo)Hermogenes din Tarsus, în Cristinel Munteanu (editor), Discursul repetat..., p. 175-197.
45 Coşeriu, Lecţii..., p. 118.
46 Vezi interviul citat.
47 Apud Dumitriu, op. cit., p. 132.
 
 
* Eugen Munteanu ortografiază numele ilustrului lingvist aşa cum este cunoscut în Occident: Eugenio Coseriu.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog