Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FORUM

Contrareacţia Rusiei la transformările naţionale şi democratice din Basarabia

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

Principalele transformări naţionale din R.S.S. Moldovenească, cum ar fi impunerea „limbii moldoveneşti” ca limbă oficială şi revenirea la grafia latină, adoptarea Tricolorului ca drapel de stat, proclamarea unilaterală a suveranităţii şi, apoi, a independenţei de stat, s-au realizat într-un context politic deosebit de tensionat, determinat de rezistenţa dură la aceste schimbări opusă de cele mai reacţionare forţe interne (P.C.M. şi rusofonii), manipulate de cercuri interesate de la Moscova.
Ciocnirile cele mai grave şi violente s-au produs între mişcarea de renaştere naţională, reprezentată de F.P.M. şi minorităţile naţionale rusofone – preponderent ruşi, ucraineni, găgăuzi şi bulgari.
Confruntarea dintre valul naţionalist – mişcarea de renaştere naţională – şi minorităţile naţionale rusofone a dat naştere „frontului internaţionalist” sau „interfrontului”, care s-a organizat cu sprijinul activ şi direct al aripii conservatoare a regimului totalitar de la Kremlin.
În zilele în care au avut loc dezbateri în Sovietul Suprem privind legislaţia lingvistică, directorii de întreprinderi industriale din Tiraspol, Bender (Tighina), Râbniţa şi Comrat, sprijiniţi de organele de partid şi sovietele locale, au mobilizat muncitorii la greve. Emisarii de la Tiraspol instigau populaţia rusofonă la nesupunere, destabilizând situaţia internă. Greviştii cereau conferirea statutului de limbă de stat limbii ruse sau cel puţin de limbă de comunicare interetnică, în caz contrar, ameninţând cu declararea autonomiei teritoriului R.S.S.M. din stânga Nistrului şi alipirea acestuia la R.S.S. Ucraineană.1 Zilnic, pe adresa Prezidiului Sovietului Suprem soseau din Transnistria şi din zonele locuite de găgăuzi şi bulgari telegrame de protest, învinuiri, ultimatumuri şi cerinţe de anulare a sesiunii parlamentare.
Revendicările Consiliului muncitorilor din Transnistria, înfiinţat de „directorii roşii” de întreprinderi, erau susţinute în Sovietul Suprem de deputaţii transnistrieni, găgăuzi şi bulgari, care se opuneau adoptării proiectelor noilor legi lingvistice, considerate de aceştia „discriminatorii” pentru minorităţile rusofone. Cei mai activi deputaţi rusofoni erau L. Ţurcan, V. Iakovlev (ideologul „interfrontului”), B. Palagniuk, V. Kudreavţev, I. Blohin, Vladimir Solonari, I. Bugugi (reprezentantul mişcării „Găgăuz-halcî”), M. Paşalî, I. Mutcoglu, N. Barinov (reprezentantul bulgarilor din Taraclia), V. Glebov, P. Ţâmai şi alţii. Unii dintre aceştia erau şi deputaţi în Sovietul Suprem al U.R.S.S.
Deputaţii rusofoni îşi coordonau acţiunile cu liderii P.C.M., S. Grossu, prim-secretar, şi V. Pşenicinikov, secretar doi, precum şi cu I. Feklisov, reprezentantul C.C. al P.C.U.S., trimis la Chişinău pentru a urmări evoluţia evenimentelor. Aceştia susţineau eliminarea din proiectele de lege a prevederii privind funcţia de limbă de comunicare atribuită „limbii moldoveneşti” şi conferirea acestui atribuit limbii ruse. Propunerile liderilor P.C.M. erau susţinute şi de Ivan Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de renumitul scriitor Ion Druţă.
În paralel, se exercitau presiuni directe de către Moscova asupra conducerii Sovietului Suprem al R.S.S.M., fie pentru modificarea proiectelor legislaţiei lingvistice în sensul dorit de „interfront”, fie pentru amânarea sesiunii parlamentare consacrată dezbaterilor şi aprobării acesteia. Reprezentantul C.C. al P.C.U.S., I. Feklisov, l-a acuzat pe Mircea Snegur că a scăpat situaţia de sub control şi că o să plătească scump pentru aceasta. În urma demersurilor rusofonilor din Basarabia, M. Snegur a fost invitat în Sovietul Suprem al U.R.S.S., pentru a fi „convins” de necesitatea schimbării proiectelor respective de lege. E. Primakov, avocatul rusofonilor, care dorea menţinerea neschimbată a politicii lingvistice sovietice, a încercat să-l convingă pe acesta că proiectele de lege „strâmtorau folosirea limbii ruse”.2
M. Gorbaciov însuşi a transmis, prin S. Grosu, rugămintea ca Sovietul Suprem al R.S.S.M. să examineze toate problemele „la rece” şi să adopte hotărâri rezonabile. V. Babicev, secretar al C.C. al P.C.U.S., l-a avertizat telefonic pe M. Snegur, cerându-i să ţină seama de sugestiile colegilor la votarea legilor, altfel urmând să fie aspru pedepsit. „Eram ameninţat zilnic, inclusiv în pauzele sesiunii”3, recunoştea M. Snegur.
Moscova suspecta conducerea R.S.S.M. de atitudine ezitantă faţă de F.P.M. şi de instaurarea unei dualităţi a puterii, cel puţin în procesul legislativ, lucru neadevărat, dacă avem în vedere şi faptul că noua legislaţie lingvistică răspundea numai parţial obiectivelor fundamentale ale mişcării de renaştere naţională.
În ciuda presiunilor interne şi a celor de la Centru, precum şi a grevelor interminabile ale rusofonilor, noua legislaţie lingvistică a fost adoptată fără nicio modificare.
După votarea legilor respective, deputaţii rusofoni au părăsit sala Sovietului Suprem, în semn de protest, ameninţând cu depunerea mandatelor. Tensiunile au continuat în stânga Nistrului, grevele ţinându-se lanţ. Noua legislaţie lingvistică nu a fost recunoscută şi, ca urmare, nici aplicată vreodată de către Tiraspol.
Pentru a potoli spiritele, puterea sovietică de la Moscova a trimis, în perioada 5-7 septembrie 1989, o comisie specială a Sovietului Suprem al U.R.S.S., condusă de E. Aulbekov, având ca sarcină medierea conflictului dintre Comitetul de grevă de la Tiraspol şi conducerea R.S.S.M. Din nefericire, unii membri ai Comisiei au devenit susţinători pe faţă ai greviştilor, pronunţându-se pentru convocarea unei sesiuni a Sovietului Suprem în vederea anulării legilor deja aprobate.
Grevele au încetat la 25 septembrie 1989, activitatea în întreprinderi fiind reluată. La greve au participat peste 60% (circa 150.000) dintre muncitorii de la 177 de întreprinderi. Prejudiciile economice au depăşit 184 milioane de ruble. Pierderile politice au fost însă şi mai mari, întrucât în timpul acestora au apărut germenii separatismului în stânga Prutului, grevele fiind doar un pretext.
Încetarea grevelor nu a însemnat şi încetarea conflictului dintre rusofoni şi autorităţile de la Chişinău, ci, dimpotrivă, acesta a intrat într-o nouă fază de organizare, îmbrăcând forme noi, mai avansate, de manifestare, îndeosebi cu caracter politic.
Realizând că procesul transformărilor impuse de mişcarea de renaştere naţională nu mai putea fi oprit şi având în faţă spectrul evenimentelor din 1918, aripa conservatoare (ortodoxă) a puterii de la Moscova şi rusofonii din R.S.S.M. au apelat la un experiment istoric deja verificat în practica politică diversionistă, respectiv crearea unei entităţi statale, separatiste în Transnistria, similară R.A.S.S.M., înfiinţată de regimul sovietic în 1924.
Ca urmare, au început demersurile în acest sens. Astfel, au fost convocaţi, la Tiraspol, la 25 septembrie 1989, reprezentanţii oraşelor şi raioanelor din stânga Nistrului, inclusiv cei din Tighina (Bender). Cu acest prilej, s-a hotărât crearea unei comisii care, chipurile, avea sarcina să elaboreze argumentele politice, economice şi juridice ale înfiinţării unei „republici autonome nistrene”, de data aceasta în componenţa R.S.S.M. S-a propus, chiar, organizarea unui referendum în problema autonomiei. Un astfel de plebiscit a avut loc la Râbniţa, la 3 decembrie 1989. Rezultatele acestuia, favorabile majoritar autonomiei, au fost anulate de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M.
În acţiunile separatiştilor transnistrieni au fost angrenaţi şi rusofonii găgăuzi. La Comrat a fost convocat, la 12 noiembrie 1989, un congres asemănător celui de la Tiraspol, la care s-a hotărât, de asemenea, constituirea „republicii sovietice socialiste autonome găgăuze”, tot în componenţa R.S.S.M. În acelaşi timp, găgăuzii au adresat un apel S.S. al R.S.S.M. şi Congresului al II-lea al deputaţilor din U.R.S.S., cerând să aprobe decizia Comratului. Şi deciziile congresului găgăuzilor au fost declarate anticonstituţionale şi lipsite de temei juridic de Prezidiul S.S. al R.S.S.M. Acesta a recunoscut totuşi dreptul la autodeterminare a poporului găgăuz, cerând comisiei constituite în acest scop să grăbească elaborarea documentaţiei necesare. Spiritele găgăuzilor au fost potolite, însă acordarea statutului de autonomie acestora avea să mai aştepte încă cinci ani4.
Conflictul dintre Chişinău şi Tiraspol nu a rămas fără consecinţe în plan politic. Centrul nu putea tolera desfiinţarea statutului de limbă oficială şi de comunicare interetnică a limbii ruse şi înlocuirea acesteia cu un glotonim, culmea, creat artificial tocmai în laboratoarele istoriografiei şi propagandei sovietice. Totodată, Moscova dorea şi o întărire a rolului P.C.M. pentru a face faţă valului de revendicări tot mai radicale ale mişcării de renaştere naţională.
În consecinţă, la 15 noiembrie 1989, a sosit la Chişinău V. Babicev, secretar al C.C. al P.C.U.S., care a convocat o plenară a C.C. al P.C.M., a doua zi, unde a anunţat că primul-secretar, S. Grosu, „a depus cererea de plecare din funcţie”5, în locul acestuia fiind numit Petru Lucinschi, fost secretar al C.C. al P.C.M. şi prim-secretar al comitetului orăşenesc de partid Chişinău, care în acel moment era secretar doi al P.C. din Tadjikistan. La scurt timp după plenară, a demisionat din funcţie şi Ivan Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri, în locul căruia P. Lucinschi l-a adus, tot de la Moscova, pe P. Pascari.
Acţiunile „interfrontului”, rebotezat între timp „Unitate-Edinstvo”, au continuat şi în 1990, fără a fi abandonate tezele despre legislaţia lingvistică „discriminatorie” şi învinuirea conducerii comuniste că execută comenzile F.P.M.
La 28 ianuarie 1990, „Uniunea unificată a colectivelor de muncă”6, sprijinită de „internaţionaliştii de la Chişinău, precum şi de către organele locale ale partidului comunist, a organizat un referendum pentru acordarea statutului de autonomie oraşului Tiraspol şi teritoriilor aflate în subordinea administrativă a acestuia în componenţa viitoarei „republici sovietice socialiste nistrene”. Prezidiul S.S. al R.S.S.M. a declarat referendumul anticonstituţional şi fără efecte juridice.
Adoptarea Tricolorului ca drapel de stat şi a celorlalte simboluri naţionale a determinat o escaladare a conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol. Deputaţii transnistrieni şi găgăuzi au convocat sesiuni ale sovietelor locale, în cadrul cărora au fost luate hotărâri de nerecunoaştere a noilor simboluri naţionale şi a modificărilor efectuate în Constituţia sovietică. Sovietele din Tiraspol, Bender, Râbniţa, Comrat şi alte localităţi au refuzat să arboreze Tricolorul. S-au consemnat ciocniri violente, soldate cu pângărirea drapelului de stat şi maltratarea celor care au dorit să-l arboreze. La 21 mai 1990, s-a făcut o încercare de arborare a Tricolorului pe sediile oficiale ale sovietelor din Tighina, care a eşuat, deoarece participanţii la mitingul organizat, cu acest prilej, în Varniţa, o suburbie a oraşului, erau aşteptaţi de „detaşamentele paramilitare” trimise în ajutor de către liderii separatişti din Tiraspol.
Pe lângă dezbaterile din S.S., evenimentele din Varniţa au avut ca urmări imediate organizarea unor „detaşamente de apărare” la Tiraspol, Bender şi chiar în Chişinău, din iniţiativa directorilor întreprinderilor de subordonare unională. Mai mult, la 22 mai 1990 au început, în Chişinău, înscrierile în aşa-zisa „gardă naţională”. În aceeaşi zi „gardiştii” au început să-i atace verbal şi, uneori, fizic pe deputaţii rusofoni la ieşirea din sediul S.S. Incidentul a fost exploatat din plin de parlamentarii transnistrieni şi găgăuzi, care au adresat de la tribuna Legislativului un apel către „poporul moldovenesc”, congresele deputaţilor din U.R.S.S. şi R.S.F.S.R., sovietele supreme ale celorlalte republici unionale şi lui M. Gorbaciov, în care informau despre incidentul petrecut. Totodată, deputaţii rusofoni au părăsit lucrările S.S. şi au declarat că vor reveni doar în cazul în care vor fi asigurate condiţii normale de activitate. Acest lucru s-a produs la 20 iunie 1990. Evenimentul respectiv a fost privit ca o criză parlamentară de mici dimensiuni, însă cu tentă separatistă.
Presa unională sovietică, îndeosebi publicaţiile „Pravda” şi „Krasnaia Zvezda”, au venit în sprijinul separatiştilor printr-o mediatizare amplă a evenimentului respectiv şi prin acuze dure la adresa F.P.M., făcut responsabil de incidentul în cauză7.
În plan politic, urmarea directă a tensionării situaţiei a fost demisia ultimului premier sovietic, P. Pascari, şi a întregului Consiliu de Miniştri, la 24 mai 1990, precum şi „retragerea” la Moscova a preşedintelui Comitetului securităţii de stat, Gh. Lavranciuc, şi a ministrului afacerilor interne, Vladimir Voronin8.
Grupul de deputaţi rusofoni şi-au multiplicat demersurile la Moscova în vederea creării unei structuri paralele ale puterii în R.S.S.M., pe malul stâng al Nistrului, folosind ca pretext „pericolul unirii” Basarabiei cu România. Acţiunile acestora şi-au găsit un sprijin puternic din partea lui N. I. Lukianov, mâna dreaptă a lui M. Gorbaciov, cunoscut ca un susţinător înfocat al separatiştilor, precum şi la presa unională centrală, care mediatiza pe larg situaţia din R.S.S.M. şi avertiza asupra „pericolului românesc”.
La 20 iunie 1990, din iniţiativa deputaţilor transnistrieni, a fost organizat în localitatea Parcani, de pe malul stâng al Nistrului, un nou congres al deputaţilor de toate nivelurile din Transnistria, la care s-a pus problema dezvoltării economice separate a regiunii şi alegerea unui Consiliu coordonator.9 Acesta urma să fie, de fapt, un organ de stat paralel, căruia să-i revină toate prerogativele puterii în regiune.
Mergând pe calea delimitării până la separare de Chişinău, sesiunile extraordinare ale sovietelor orăşeneşti din Tiraspol, Bender şi Râbniţa au declarat, la 21 iunie 1990, nevalabile pe teritoriile lor legile privind simbolistica naţională.
La 27 iulie 1990, a avut loc un eveniment echivalent cu o intervenţie directă a Moscovei în treburile interne ale R.S.S.M., devenită între timp stat suveran. Astfel, în timpul dezbaterilor din S.S. pe marginea proiectului de „Decret cu privire la puterea de stat”, a sosit la Chişinău comandantul Districtului militar sovietic Odesa I. Morozov10, deputat al poporului din U.R.S.S., ales într-o circumscripţie din R.S.S.M., cunoscut prin tendinţele şovine. Acesta a ţinut să i se dea cuvântul şi de la tribuna Legislativului a criticat mişcările politice „informale” din R.S.S.M. şi, îndeosebi, F.P.M., pe care l-a acuzat de escaladarea confruntării în societate şi de influenţă în adoptarea legislaţiei lingvistice „discriminatorie” pentru minorităţile naţionale.
În a doua jumătate a anului 1990, tendinţele separatiste ale rusofonilor au cunoscut un curs mult mai accelerat. La 19 august 1990, a avut loc, la Comrat, un nou congres al deputaţilor găgăuzi şi al conducătorilor sovietelor locale, care a proclamat „republica sovietică socialistă găgăuză”, încălcându-se hotărârile anterioare în materie ale S.S. al R.S.S.M., care nu permiteau autonomia teritorială. Acesta a fost urmat, la 2 septembrie 1990, de congresul al II-lea al deputaţilor de toate nivelurile din Transnistria, care, la rândul său, a proclamat „republica sovietică socialistă moldovenească nistreană”. Un fapt ieşit din comun, care reflectă, încă o dată, sprijinul direct al Moscovei acordat separatiştilor, a fost că lucrările congresului din Transnistria au fost „protejate” de un batalion al regimentului ministerului de interne unional, dislocat în Chişinău, care s-a deplasat la Tiraspol din ordinul lui V. Bakatin, adjunct al ministrului de interne al U.R.S.S.11.
În ciuda nerecunoaşterii hotărârilor celor două congrese de către S.S. al R.S.S.M., liderii separatişti, sprijiniţi de formaţiunile paramilitare proprii şi de unităţile militare sovietice, au continuat marşul dezmembrării Basarabiei şi al constituirii unor entităţi statale separatiste. La 28 octombrie, liderii găgăuzi au organizat alegerea „sovietului suprem al R.S.S. Găgăuze”, iar între 22 şi 25 noiembrie 1990 au făcut acelaşi lucru şi separatiştii din Transnistria. La 29 noiembrie 1990, au fost deschise lucrările sesiunii primului „soviet suprem” al „r.s.s.m.n.”12. Separatismul devenise, astfel, un fapt real în Basarabia.
Cele două republici secesioniste au primit legitimitatea necesară de la mentorii lor de la Moscova, prin Decretul „Despre măsurile de normalizare a situaţiei din R.S.S. Moldova”, emis de M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., la 22 decembrie 1990. Liderul sovietic garanta integritatea teritorială a R.S.S.M. numai în interiorul graniţelor U.R.S.S. şi cerea Chişinăului să abroge noua legislaţie lingvistică şi să renunţe la supremaţia legilor proprii în favoarea celor sovietice, lucruri inacceptabile pentru noua putere din Basarabia.
Se impune de precizat faptul că, în contextul „transformărilor” cu caracter separatist, au avut loc şi primele confruntări violente între forţele paramilitare transnistriene şi organele de poliţie ale R.S.S.M., pentru apărarea puterii de stat legitime din oraşul Dubăsari, soldate cu primele victime umane. Acest eveniment avea să se înscrie în şirul altor numeroase ciocniri armate între forţele de pe cele două maluri ale Nistrului, care au culminat cu declanşarea conflictului militar, din primăvara anului 1992, dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.
 
Limitele mişcării de renaştere naţională
Rolul mişcării de redeşteptare naţională a fost esenţial în realizarea transformărilor democratice care au avut loc în Basarabia, în perioada 1989-1991, precum şi în desprinderea, chiar dacă nu totală, a acesteia de imperiul sovietic, care o subjugase timp de aproape 50 de ani.
Cu toate acestea, mişcarea de renaştere naţională a avut şi unele limite care nu i-au permis să se impună, precum cea din Ţările Baltice, ca principala forţă politică din Basarabia şi să-şi ducă la îndeplinire în totalitate programul său.
Aceste limite au fost determinate, în principal, de următorii factori:
– controlul transformărilor naţionale şi democratice de către aripa moderată, naţionalistă, a partidului comunist, care a făcut fiecare pas pe linia reformelor numai după consumarea proceselor similare din Ţările Baltice şi din Rusia, pentru a evita represaliile din partea forţelor conservatoare ale regimului sovietic de la Moscova;
– duplicitatea, lipsa de curaj şi teama de măsurile de intimidare ale Centrului manifestate de elita intelectuală a mişcării de renaştere naţională, care au făcut ca, mai ales, revendicările de ordin lingvistic şi istoric să fie realizate doar pe jumătate şi în conformitate cu interesele aripii naţionaliste a p.c.m.;
– semilegitimitatea F.P.M., conferită de rezultatele primelor alegeri libere din 1990, care nu i-au permis să obţină puterea deplină, fiind nevoit să guverneze cu un Parlament format în proporţie de 83% din comunişti, mulţi dintre aceştia regăsindu-se inclusiv în rândurile sale;
– lipsa sprijinului din partea Bisericii Ortodoxe, subordonată canonic Moscovei, care, spre deosebire de Biserica Catolică din Ţările Baltice, s-a situat pe poziţii prosovietice;
– rezistenţa dură faţă de transformările naţionale, îndeosebi faţă de cele privind legislaţia lingvistică şi simbolistica de stat, opusă de aripa conservatoare a p.c.m., „interfront” şi de populaţia rusofonă din stânga Nistrului şi Sudul Basarabiei;
– confiscarea mişcării de renaştere naţională de către un grup de tineri în frunte cu Iurie Roşca şi transformarea acesteia în partid politic (F.P.M., F.P.C.D., P.P.C.D), care a devenit, ulterior, unul dintre instrumentele aflate în mâna Moscovei, prin care aceasta a controlat, o bună perioadă de timp (până în 2005, odată cu realegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte – n.n.), evoluţia vieţii politice din Republica Moldova şi a menţinut treaz „pericolul românesc”, atât pentru Transnistria, cât şi pentru populaţia rusofonă din Basarabia.
Limitele mişcării de renaştere naţională s-au manifestat, în special, în problemele identitare ale Basarabiei şi au avut, şi încă au, urmări negative şi în ziua de astăzi, atât pentru noul stat Republica Moldova, cât şi pentru relaţiile acesteia cu România.
Repunerea în drepturi a limbii române doar pe jumătate, prin înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină, în condiţiile păstrării glotonimului „limba moldovenească” şi apoi al statuării acestuia în prima Constituţie democratică, adoptată în 1994, nu a însemnat o reparaţie istorică sau o respectare a adevărului ştiinţific. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul etnonimului „popor moldovenesc”.
Jumătăţile de măsură luate de comuniştii naţionalişti din R. S. S. Moldovenească, cu concursul nemijlocit al moderaţilor din mişcarea de renaştere naţională, prin adoptarea legislaţiei lingvistice din 1989, au servit, şi continuă să o facă, interesele Rusiei şi ale falsificatorilor istoriei Basarabiei. Pseudoistoricii sovietici şi promotorii ideologiei moldovenismului ar fi mândri să vadă astăzi, dacă ar mai trăi, că ideile lor oculte despre populaţia majoritară din Basarabia şi limba vorbită de aceasta s-au materializat în apariţia pe harta Europei a unei noi ţări, Republica Moldova, a unui nou popor, „poporul moldovenesc”, şi a unei noi limbi, „limba moldovenească”, care nu au existat niciodată în istoria bătrânului continent.
Basarabia nu a fiinţat niciodată ca stat de sine stătător şi nu a avut o altă identitate naţională decât cea românească. Ca urmare, nu se poate construi o identitate naţională reală pe baza unei istorii falsificate, fabricată în laboratoarele regimului comunist totalitar sovietic.
Recunoaşterea adevăratei identităţi naţionale, respectiv româneşti, nu presupune neapărat o revenire a Basarabiei la România, ci înlăturarea unei crize identitare cu care se confruntă Republica Moldova, încă de la apariţia sa ca stat, în 1991, şi care nu va dispărea decât atunci când adevărul istoric va fi repus în drepturi.
România nu a dorit şi nu a forţat unirea cu Basarabia, după implozia imperiului sovietic, deşi are un drept istoric de necontestat asupra acestui vechi teritoriu românesc. Aceasta a lăsat ca evenimentele din stânga Prutului să se desfăşoare normal, ca şi în 1918, fără a interveni în derularea lor. De altfel, România a fost prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova şi a chemat „...parlamentele tuturor statelor din Europa şi din lume să facă demersurile necesare pe lângă guvernele lor pentru recunoaşterea independenţei Republicii Moldova”13.
Pe de altă parte, România nu poate admite ocultarea sau mistificarea istoriei Basarabiei, pe care le promovează şi astăzi unele forţe politice proruse din Republica Moldova, şi consideră că între cele două state româneşti pot exista relaţii sincere şi bazate pe o totală încredere numai în condiţiile respectării adevărului istoric şi ştiinţific.
 
Note
1 „Patriot”, din 25 august 1989.
2 M. Snegur, Labirintul destinului, Memorii, vol. I, Chişinău, 2007, p. 580.
3 Ibidem, p. 582.
4 Abia în 1994, primul Parlament al Republicii Moldova, ales în mod democratic, a votat legea privind UTA „Găgăuz-Yeri”, ceea ce a fost o mare greşeală politică, întrucât era constituită în interiorul graniţelor Basarabiei o formaţiune statală pe baze etnice, cu drept de autodeterminare completă în cazul unei eventuale schimbări a statutului de independenţă a teritoriului dintre Prut şi Nistru (eventuala revenire la România – n.n.).
5 M. Snegur, op. cit., p. 646-647.
6 „Obidineonâi soiuz trudovâh kolektivov”.
7 M. Snegur, op. cit., p. 785.
8 Viitorul preşedinte al Republicii Moldova, din perioada 2001-2009.
9 M. Snegur, op. cit., p. 790-791.
10 M. Snegur, op. cit., p. 820-821.
11 Ibidem, p. 844.
12 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi şi până în 1998, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 309-311.
13 Declaraţia Parlamentului României în legătură cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, din 3 septembrie 1991 („Monitorul Oficial” al României, partea a II-a, nr. 202/4 septembrie 1991).
 
 
Aspect abordat şi în volumul de autor Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, editat de Casa Limbii Române, 2010.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog