Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PORTRET

Marele nostru noroc de a-l avea pe Valentin Mândâcanu

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

Nu este la mijloc nicio exagerare... – puţine naţiuni s-ar putea mîndri cu şansa de a avea un lingvist de talia lui V. Mândâcanu. În fond, dînsul reprezintă un fenomen în lingvistica naţională şi, studiind existenţa / lipsa acestui fenomen într-un spaţiu istoriceşte (politiceşte) familiar, apropiat nouă, am constatat, surprins, că în niciuna dintre cele 15 foste republici sovietice nu a existat ceva similar: o muncă, o pasiune, un impact asemănătoare celor dăruite nouă de lingvistul-practician, de intelectualul şi patriotul Valentin Mândâcanu.
Mă refer, în primul rînd, la cultivarea limbii materne. Este cunoscut faptul că o habă, destul de îndelungată, în U.R.S.S. nici nu se punea problema cultivării limbilor naţionale: se bucura de acest privilegiu doar rusa, pe cînd celelalte idiomuri trebuiau să vegeteze la umbra colosului lingvistic rusesc. Abia prin anii ’60 ai sec. XX, cînd demagogia „bilingvismului armonios” cauza fisuri tot mai alarmante, Moscova a permis lingviştilor „minoritari”, din republicile zise unionale, ba chiar şi din cele autonome, să se mai ocupe şi de evoluţiile din cadrul limbilor naţionale vorbite în respectivele spaţii etno-geografice. Aspectul cel mai delicat – cel mai dificil! – al problemei consta în faptul că a cultiva / a corecta exprimarea, scrierea, în republicile neruseşti, însemna, în primul rînd, a le feri de influenţa masivă, devastatoare a limbii ruse. Or, aceasta contravenea flagrant politicii oficiale, potrivit căreia „marea şi viguroasa” limbă rusă („veliki i moguci”, în terminologia imperială) nu putea să aibă o înrîurire decît benefică asupra „limbilor-surori” („mai mici”, „mai puţin dezvoltate” etc. asemenea).
Totuşi, cum spuneam, în deceniul al şaptelea „gheaţa s-a spart”... Atunci, în 1967, a văzut lumina tiparului, la Chişinău, şi îndreptarul Exprimarea corectă, de V. Mândâcanu. A fost acea carte, pentru noi, basarabenii ajunşi la marginea disperării (rusificării, deznaţionalizării), un fel de bombă... cu efect întîrziat. Relativ întîrziat, pentru că în 1975 „bomba” apare în forma unei ediţii completate, amplificate şi cu un titlu mai inspirat: Cuvîntul potrivit – la locul potrivit, retipărită în 1987. La impactul – şi acesta, cu regret, cam întîrziat – al valorosului îndreptar ne vom referi ceva mai la vale.
Încet-încet, tot pe atunci, sub auspiciile Institutului de limbă şi literatură al A.Ş.M., a prins a apărea şi serialul de fascicule Cultivarea limbii, dar, desigur, astea nu puteau rezista vreunei comparaţii cu lucrarea lui V. Mândâcanu. Cum, de altfel, nu puteau rezista comparaţiei nici scrierile, studiile, îndreptarele similare editate în alte republici ex-sovietice, inclusiv în cele în care demnitatea naţională era mai puţin terfelită decît la noi. Şi unde nici dragostea pentru limba maternă nu se atrofiase în halul în care se ajunsese în R.S.S.M.; dimpotrivă, se înregistra acolo o remarcabilă acuitate a simţului limbii corecte, ferită de influenţe „binefăcătoare”: în Republicile Baltice, în Georgia, Armenia sau Azerbaidjan, parţial în Ucraina sau chiar în unele republici autonome, din cadrul Rusiei, precum Tataria, Başkiria, Tuva... Conform observaţiilor mele, cel mai mult au perseverat, în acest sens, lituanienii: ei au scos de sub tipar în anii ’60-’80 numeroase, ample, dense, solide îndreptare de exprimare corectă. La modul practic însă, aceste minunate scrieri lingvistice păleau în faţa cărţilor lui V. Mândâcanu, fiind lipsite de accesibilitate şi de comoditate, atît de necesare în tendinţa, aspiraţia sau chiar necesitatea cărţilor de a deveni maximum utile unui număr cît mai mare de beneficiari. Astfel încît putem spune că V. Mândâcanu nu a avut concurenţi în întreg spaţiul plurilingvistic, în genere infectat, al „imperiului relelor”. La drept vorbind, nu a avut dînsul concurenţi nici la noi, în Basarabia... Numai să nu fie cu supărare altor lingvişti şi filologi, pur şi simplu intelectuali, sincer şi în cunoştinţă de cauză preocupaţi de destinul limbii române aici, în stînga Nistrului, care au muncit cu pasiune la ocrotirea şi îndreptarea felului cum vorbim şi cum scriem. Pur şi simplu, cred că nimeni nu ar mai fi putut face ceva similar Cuvîntului potrivit... Nu obligatoriu pentru că nu i-ar fi dus capul, dar, mai ales, pentru că asemenea cărţi se scriu de către oameni cu solide, adînci cunoştinţe în materie, însă care deţin şi un simţ aparte al limbii materne, avînd şi o trăire vibrantă a existenţei prin limbă a naţiunii din care se trag. Unii lingvişti sau filologi, chiar dacă au şi au avut buna intenţie sau poate că s-au şi apucat să facă ceva similar, s-au oprit, pe la mijloc de cale, fără a duce la bun sfîrşit opera: care din lene, care din teamă, care din laşitate, care din comoditate...
De fapt, ce a însemnat – ce mai înseamnă încă – pentru noi îndreptarul de exprimare corectă al lui V. Mândâcanu Cuvîntul potrivit – la locul potrivit? Cu siguranţă:
a) un model de „gestionare” (depistare, grupare, explicare / comentare etc.) a greşelilor de limbă; un instrument desăvîrşit de combatere, prin formularea de soluţii judicioase, limpezi, dar şi intransigente, iar în ultimă instanţă – salvatoare de vorbire / scriere corectă;
b) o garanţie – pentru cei care îl citesc, îl studiază, desigur – că îşi vor corecta la maximum vorbirea şi scrierea, debarasîndu-se de o serie de greşeli tipice provinciei noastre basarabene, în primul rînd, de numeroase calchieri din rusă;
c) o şansă unică de a contrapune un limbaj îngrijit, frumos, elegant, nuanţat urîţeniei vorbirii „de mahala”, „macaronice”, neglijente, prin această contrapunere oferind beneficiarilor bucuria de a re-descoperi splendoarea limbii literare;
d) un memento că „străinismele”, în cazul nostru – rusismele, nu pot decît să ne „infecteze”, să ne „strice”, să ne urîţească limba, iar mai larg – să ne dezvolte o lenevie a spiritului, o lehamite în a căuta cuvintele necesare (şi existente), mulţumindu-ne cu un jargon ruso-român, în loc să căutăm formele corecte, soluţiile fireşti de exprimare, diamantele limbii române;
e) o dovadă în plus că o limbă poate funcţiona nestingherit, respectiv, poate fi utilizată fără a te ruşina cum / că o vorbeşti numai dacă ea (această limbă) evoluează fără abateri de la norme, de la un standard, care, în cazul basarabenilor, nu poate fi decît limba română literară, exemplară.
Din păcate, îndreptarul lui V. Mândâcanu rămîne extrem de actual şi după cîteva decenii de la apariţie. Spun „din păcate”, pentru că, dacă noi eram ceva mai atenţi, mai sensibili la sfaturile autorului, un şir – poate chiar şiruri întregi! – de greşeli etalate, lămurite, combătute în cartea cu pricina ar fi trebuit de mult şi definitiv să dispară din uzul nostru. Cu regret însă, nu e aşa: există în vorbirea (dar şi în scrisul) basarabenilor greşeli care persistă fatal, diabolic în limbajul nostru – numai acest ridicol „se primeşte” (în sensul de „îmi / îţi / ne / vă reuşeşte, izbuteşte, iese”) cît face! Avem, desigur, în această ordine de idei, şi partea noastră, mare, de vină, de lenevie, de indiferenţă... Pe deasupra însă, la mijloc sînt şi impactul nefast al ruperii noastre de la matca românească, efectele ocupaţiei ruseşti, apoi sovietice, cu un total de două secole. Tocmai de aceea considerăm că îndreptarul lui V. Mândâcanu ar trebui reeditat (cu un tiraj suficient pentru fiece casă de intelectual, de gospodar, în orice familie cu copii – din întreg spaţiul nistro-prutean şi est-nistrean) şi să ajungă încă unei generaţii, cel puţin. Cineva poate insista că între timp vorbirea românească din Basarabia s-a mai îndreptat... Iar altul că între timp au apărut noi, poate şi mai perfide greşeli, calchieri... Dînd dreptate ambelor părţi, menţionăm că în Cuvîntul potrivit... oricum se conţine „principala bază de greşeli / abateri / anomalii” din limbajul românilor basarabeni şi, în acest sens, revenim la gîndul amintit mai sus – cartea lui V. Mândâcanu nu are concurenţi...
Veşmîntul fiinţei noastre este acel eseu al lui V. Mândâcanu care a bulversat societatea românească din Basarabia, poate la fel cum a putut să o facă re-apariţia, aici, în partea stîngă a Prutului, a Tricolorului, a alfabetului latin, a imnului Deşteaptă-te române!... Este cu adevărat memorabil acel aprilie 1988, cînd revista Nistru, sub redacţia lui Dumitru Matcovschi, a inserat incendiarul manifest, care este, pe lîngă multe altele, o lucrare frumoasă, elegantă, perfect construită şi... dureros de adevărată. În linii majore, în Veşmîntul fiinţei noastre, V. Mândâcanu „nu a făcut decît” să enunţe, să expună o axiomă bine cunoscută, dar care era tabuizată în anii de ocupaţie străină: că aşa-zisa limbă „moldovenească” este, de fapt, româna, scrisă (forţat, prin „ukaz”) cu litere ruse şi cu mici concesii făcute graiului moldovenesc, vorbit şi în dreapta Prutului, de altfel. Ne-a amintit autorul acestui manifest de anvergură paşoptistă că în ceea ce priveşte limba noastră totul a început nu de la poetaşii din Transnistria şi nici de la felul cum se vorbeşte la Ocniţa, la Băşcălia sau la Poşta Veche. Totul a început de la diaconul Coresi, muntean din Tîrgovişte, care a trăit şi a activat la Braşov, în Transilvania, editînd primele cărţi româneşti. Aceste cărţi erau nişte traduceri, realizate în toate trei provinciile istorice româneşti: Muntenia, Moldova, Transilvania şi, tipărindu-le, Coresi a selectat ce era mai bun din fiecare, astfel punând bazele limbii noastre literare unice, aşezînd temeiurile „tripartite” ale limbii române. Ideea de unitate lingvistică este esenţială în acest splendid eseu cum este, de altminteri, primordială unitatea şi pentru dăinuirea însăşi a limbii române. Respectarea normei unice stă la baza evoluţiei fireşti a fiecărei limbi; orice abatere de la normă conduce la apariţia unor deosebiri inutile, nedorite, adeseori şi „deocheate”, în ultimă instanţă sfidarea normei avînd consecinţe fatale: chiar dacă nu asigură naşterea, formarea, afirmarea unei limbi noi (cum şi-au dorit-o ocupanţii şi acoliţii lor), cu certitudine contribuie la mutilarea limbajului celor care, dintr-un motiv sau altul, nu respectă, se îndepărtează de la normele limbii literare unice, sau exemplare, cum spunea celebrul nostru conaţional Eugeniu Coşeriu (şi, întîmplător sau nu, consăteanul lui Valentin Mândâcanu).
Nu ştiu alţi ocupanţi decît ruşii („ajutaţi” de unii dezrădăcinaţi „de pe loc”) care să fi denigrat mai intens, mai penibil, mai bădărăneşte, mai criminal Marea noastră Unire cu Ţara, perioada aflării Basarabiei în componenţa României (1918-1940; 1941-1944). Scopul acestor „critici” devine explicabil dacă ne amintim că ţările care şi-au re-dobândit independenţa – Polonia, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia – au izbutit să o facă şi graţie tăriei nostalgiilor pe care le aveau pentru perioada cînd au trăit fără „fratele mai mare” de la Răsărit. Desigur, s-a falsificat în sensul denigrării anilor de independenţă şi acolo, dar la noi, am impresia, s-a întrecut orice măsură. Din fericire, cărţile, studiile, articolele care au prins a apărea la Chişinău după 1989 au putut contracara valul de minciuni, falsuri, insulte privind recentul nostru trecut românesc – da, în măsura posibilităţilor oferite de timp şi de pregătirea autorilor. În acest sens, V. Mândâcanu se poate mîndri cu un obol admirabil, pe cît de consistent, documentat, convingător, pe atît şi de tulburător: eseul numit Elogiu interbelicului românesc. Mulţi, foarte mulţi intelectuali şi gospodari de frunte din Basarabia interbelică – şi nu numai localnici, români, dar şi de origine etnică străină – au beneficiat din plin de avantajele acelor ani interbelici; nimeni însă nu a scris ceva la cota recunoştinţei la care s-a ridicat V. Mândâcanu prin scrierea eseului amintit. Datorită acestei lucrări, credem, s-a mai şters din ruşinea ce se adunase pe capul nostru, acumulînd, decenii la rînd, şi suportînd în tăcere atîta agresivitate, porcoasă, a veneticilor şi a mancurţilor locali.
Nu ştiu de ce mi se pare că publicul nostru cititor, chiar dacă nu este răsfăţat de o presă de limbă română prea bogată, nu are o impresie clară despre cele mai recente scrieri ale lui V. Mândâcanu. Mă refer la serialul Surse de lumină, pe care dînsul le publică, număr de număr, săptămînal, într-un colţ de pagină al gazetei „Flux”. E o selecţie – extrem de riguroasă – de cugetări, declaraţii, crîmpeie din memorii, referinţe şi aprecieri ale unor înaintaşi ai românimii, dar şi ale unor contemporani. Gîndurile culese sînt judicios comentate, adeseori îţi vine greu să apreciezi ce are mai multă pondere: spusa „pescuită”, pentru noi, de V. Mândâcanu, sau comentariul făcut de antologator? Căci, din aceste comentarii, dincolo de impresii personale – din care răzbate multă admiraţie, uneori durere, alteori şi revoltă, găsim multe precizări de ordin istoric, filologic, lingvistic, etic, civic, literar-artistic etc. Un timp, la noi, în Basarabia sub ocupaţie sovietică, a fost subapreciată, se pare, specia cugetării, a aforismului. Poate era la mijloc şi o reducere intenţionată a ariei tematice a maximelor, gîndurilor, reflecţiilor date publicităţii, punîndu-se accentul pe cele ideologizate, de care lumea se săturase. (Spre deosebire de alte ţări, fie ele şi comuniste: bunăoară, în România anilor ’60-’80, s-a editat cu un constant succes colecţia „Cogito”, inserînd exclusiv cărţi-culegeri de aforisme.) În 2005, Editura Prometeu din Chişinău a reeditat Cugetări de N. Iorga, surescitînd un viu interes faţă de acest compartiment al creaţiei marelui nostru cărturar şi în genere al literaturii române şi universale. Cum am notat într-o recenzie, s-a produs la noi, după acest eveniment editorial, o adevărată „nicolae-iorgizare” a multor emisiuni radiofonice, televizate, a unor scrieri publicistice din presă, care au prins a promova energic, ca motouri sau „suduri”, cele mai diferite „laturi ale scînteierii” uriaşei minţi a lui N. Iorga. Menţionăm, în context, că celebrul nostru cărturar şi mare mucenic nu numai a scris Cugetări, considerate de specialişti veritabile capodopere, puse alături de poeziile lui Eminescu, poveştile lui Creangă, comediile lui Caragiale etc. Nicolae Iorga a şi cules, a colecţionat cugetări, gînduri, maxime, aforisme ale unor autori notorii. Nu ştiu dacă, iniţiind rubrica Surse de lumină, V. Mândâcanu „a mers pe urmele lui Iorga”; cert este că această superbă colecţie, pe care ne-o propune (deocamdată numai) în ziarul Flux, are avantajul de a fi, după cum am mai menţionat, norocos completată de comentariile şi precizările autorului nostru. Sînt nişte comentarii şi precizări atît de importante într-o epocă prea de tot grăbită, cînd mulţi, tinerii mai ales, găsesc timp pentru cele mai diverse îndeletniciri, dar cel mai puţin găsesc vreme pentru a citi, pentru a se documenta... Din acest unghi de vedere, Surse de lumină ar fi o minunată carte de învăţătură pentru toţi basarabenii noştri, atît de necăjiţi şi de nedreptăţiţi, inclusiv la capitolul „parte de carte”, dar mai ales pentru minţile şi sufletele tinerilor noştri ar fi acest volum ca o adevărată mană cerească. Şi ar mai fi nişte superbe lecţii de românism, pe care nu toţi tinerii noştri au şansa de a le primi, atît de generos şi atît de limpede prezentate, nici măcar dacă ar urma cîteva facultăţi...
Deşi a tipărit în ultimul deceniu cîteva cărţi, cu caracter memorialistic, mai ales, V. Mândâcanu nici pe departe nu este un răsfăţat al editurilor. Or, cărţile Domniei Sale – şi mă refer, în primul rînd, la Cuvîntul potrivit – la locul potrivit, Elogiu interbelicului românesc şi Surse de lumină – se cer a fi editate sau reeditate. Ştiu – o ştim cu toţii! – în epoca aceasta a nesfîrşitei noastre călătorii spre economia de piaţă intervin probleme de ordin financiar... La fel de bine e cunoscut faptul că finanţele, la noi, se află mai mult la discreţia străinilor care nici de cultura proprie nu le pasă, nu că de a noastră. Da, avem şi noi unii businessmeni... Însă cam ciudaţi sînt oamenii aceştia, unii – ciudaţi de tot, căci, în cazul sponsorizării acţiunilor culturale cu subliniat caracter naţional, par a se ţine de sucita optică a „patrioţilor” ceia cehi, din romanul cu bravul soldat Švejk, al lui Jaroslav Hašek: „Da, sîntem cehi, şi ne iubim naţiunea, dar totul rămîne înde noi; despre aceasta mai bine să nu ştie şi alţii...”. Însă chiar să fi secat izvorul generozităţii, sensibilităţii puţinilor businessmeni cu simţire românească? Admit că oamenii de afaceri, cei care ştiu poate cel mai bine cît de greu se face banul, nu sponsorizează chiar orice carte, expoziţie, spectacol. Dar cînd e vorba de Valentin Mândâcanu... cred că maestrul ar trebui să fie rugat să i se publice scrierile, nu dînsul să aştepte predispoziţia sau mila nu ştiu cărui (com)patriot!
Unde mai pui că, mai cu o nouă scriere, mai cu o vorbă de spirit la o manifestare publică, familială sau colegială, iată că maestrul Valentin Mândâcanu a ajuns şi la cea de-a optzecea aniversare... Trecerea tot mai grăbită şi mai agitată a anilor nu i-au putut schimba nici tăria leonină a firii, nici sclipitoarea inteligenţă, nici din bogăţia memoriei nu au fost în stare să-i ştirbească ceva, cu atît mai puţin să-i atingă inepuizabilul izvor cu vorbe de duh. Despre limba română, despre înălţarea şi dramele Neamului, despre românism în genere vorbeşte cu acelaşi elan şi cu aceeaşi căldură. Zbuciumul, necazurile se fac simţite în sufletul Domniei Sale mai ales cînd se referă la corectitudinea limbii vorbite şi scrise la noi, şi ieri, şi azi... „Chiar mai deunăzi am auzit la un post de televiziune spunînd cineva: «S-a născut în cămaşă...». De parcă nu ar fi auzit de această frază atît de simplă, atît de firească: «E un norocos...». Dacă însă cineva ţine cu tot dinadinsul să se exprime mai «sofisticat», în asemenea caz, nu are decît să zică: «S-a născut într-o zodie norocoasă» ori chiar: «S-a născut cu tichia în cap...». Unii jurnalişti confundă substantivele «pomeneală» şi «pomină», scriind, de pildă: «Nici pomină de democraţie la noi!», respectiv, «S-a făcut de pomeneală...», cînd folosirea amintitelor paronime ar trebui să fie tocmai inversă: «Nici pomeneală (nici vorbă, nici adiere) de democraţie...»; «S-a făcut (a ajuns) de pomină, adică de rîsul găinilor...»”. După o pauză, se mai înviorează: „A propos, un gospodar din zona Codrilor se lăuda la televizor cu o colecţie de ouă, de cele mai diferite păsări, inclusiv, pretindea omul, că ar avea în colecţie şi un ou de... curcan! Iar cu nevoia aceasta de inundaţii, am aflat, iată, la un post de radio, că un nenorocit s-a înecat în... «fluviul Bîc...». Şi asta în condiţiile cînd Dunărea nu e numită decît «rîu»!”.
„Fluviul” Valentin Mândâcanu, ceva mai domol, oricum îşi poartă în continuare apele limpezi, purtătoare de vlagă, prin grădinile conaţionalilor săi din stînga Prutului.
Deşi au trecut de atunci două decenii şi ceva, îmi stăruie în memorie o spusă a distinsei lingviste de la Bucureşti, Mioara Avram: „Destinul limbii române din Basarabia, evoluţia ei în bine, depinde foarte mult de faptul cîţi vor înţelege ce mult a făcut Valentin Mândâcanu pentru voi, pentru ocrotirea limbii române din acest spaţiu, aflat, vorba cronicarilor, în calea relelor...”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog