Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Mitologică

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

Zeus convocase toate zeităţile în Olimp. Era o şedinţă lărgită obligatorie, având pe ordinea de zi tot felul de chestiuni arzătoare (printre care, evident, şi încălzirea globală...). Aşa că, vrând nevrând, veniră de pretutindeni zei şi zeiţe de toate rangurile şi de toate mărimile, satiri focoşi, driade sfioase (până la proba contrarie...), nimfe şi naiade tulburătoare (în sensul că se scăldau în ape tulburi...); în fine, lume bună sau lume rea, prieteni sau adversari politici ireconciliabili, tineri şi bătrâni, mame şi copii1 etc. Ce mai, toată suflarea divină era adunată în păr (pentru că – trebuie să o spunem din capul locului – zeii nu aveau pe atunci probleme cu calviţia...).
Conform convenţiei în vigoare, la astfel de întruniri conflictele de orice fel erau interzise cu desăvârşire. De aici şi cutuma de mai târziu, ca în timpul olimpiadelor să fie pace. Prin urmare, toate armele trebuiră predate la garderobă2 şi lăsate în custodia lui Hephaistos, care era, fără îndoială, persoana cea mai indicată pentru o astfel de operaţiune delicată, întrucât el fabricase mai toate armele şi îi cunoştea bine pe proprietarii acestora (deci nu mai era nevoie ca predarea să se facă în baza unui proces-verbal; şi-apoi nici tichetele numerotate nu mai erau necesare...). Organizatorii erau şi ei scutiţi de o bătaie de cap în plus, nemaipunând la socoteală faptul că lucrul acesta îi convenea de minune Aphroditei care, atunci când scăpa de sub supravegherea lui Hephÿ (cum îl alinta ea ca să-i adoarmă vigilenţa), nu pierdea ocazia de a flirta cu cineva (inclusiv cu Ares, ce nu strălucea prin inteligenţă şi se dumerea, de aceea, din păcate, tare greu...).
Numai Zeus îşi păstra întotdeauna atributele puterii, fulgerele, însă doar aşa, în eventualitatea în care se defecta instalaţia nocturnă de iluminat (căci uneori dezbaterile se prelungeau nepermis de mult şi-i apuca noaptea, adică Nyx). „Instalaţia” cu pricina era, de fapt, o flacără. Olimpică, bineînţeles... De obicei, se stingea ori de câte ori strănuta Eol. Atunci Zeus reaprindea imediat combustibilul fosil, trăsnindu-l cu blândeţe. Nu de alta, dar se lăsa aşa o beznă peste Olimp, încât zeii începeau să-şi bage degetele în ochi (unii altora...). Iar cel mai mult avea de suferit Argus (or, ştim că Herei nu-i plăceau deloc asemenea evenimente...).
Dar să trecem peste aceste amănunte nesemnificative (doar în aparenţă), care nu fac altceva decât să ne deturneze de la firul istorisirii noastre. În definitiv, nici nu ne interesează ce se va fi discutat acolo şi care va fi fost rezultatul dezbaterilor. Ceea ce contează este că la final, la ieşirea din uriaşa sală de şedinţe, s-a produs o regretabilă eroare. Unde anume? Chiar la garderobă... Adică exact unde ne-am fi aşteptat mai puţin.
Să fi fost, oare, din cauză că Hephaistos era puţin obosit? Sau, poate, fiindcă o surprinsese pe Aphrodita aruncându-i o ocheadă, nu tocmai subtilă, prostănacului de Ares (în semn de rămas bun sau de grabnică revedere? – oricum, zeul războiului nu-şi putea da seama...)? Cea de-a doua ipoteză ni se pare mai plauzibilă. În orice caz, de osteneală sau de furie, faurul Olimpului se zăpăci atât de rău, încât, la plecare, îi dădu Artemidei3 arcul lui Eros şi lui Eros, arcul Artemidei. La fel procedă şi cu tolbele de săgeţi. Niciunul nu sesiză încurcătura, mai ales că mintea le era la alte prostioare. Artemis se gândea că „Ce bună ar fi o partidă de vânătoare!”. Eros se gândea că „Ce bună ar fi o partidă cu Psyche!”... Şi-apoi, arcurile semănau destul de mult. E drept însă că un ochi exersat, din afară, lesne ar fi observat diferenţa: atunci când era întins la maxim (ca Minodora), arcul lui Eros arăta ca o inimă, în timp ce arcul încordat al Artemidei aducea mai degrabă cu o frunză de arţar... Totuşi nu avu cine să le atragă atenţia, întrucât naratorul nostru obiectiv şi omniscient rămase, spre cinstea lui, neimplicat până la capăt. Dar ce mai atâta vorbă? Cei doi îşi luară armele aşa cum le fură date şi plecară fiecare în treaba lui / ei, fără să bănuiască, desigur, câtuşi de puţin, ce consecinţe vor avea acţiunile lor de acum înainte.
Intrigaţi, într-o anumită măsură, de aceste fapte, noi ne-am propus să zăbovim niţel alături de Artemis ca să aflăm ce a păţit din vina lui Hephaistos.
Încredinţată că purta un echipament corespunzător, Artemis cea sprintenă (ca un pârâu de munte primăvara4) purcese la vânătoare prin pădurea ce se întindea (mai mult de) cât vezi cu ochii. Abia făcu câţiva paşi şi privirea i se opri pe o pasăre – nedefinită îndeaproape – ce dormita într-un salcâm. „Floare la ureche!”, gândi; şi trimise repede o săgeată spre coroana salcâmului înflorit. Fiind o arcaşă neîntrecută, Artemis nici nu concepea să rateze ţinta (şi, in genere, nici nu rata). Numai că, de data aceasta, constată înciudată că săgeata, după ce zbârnâise într-un mod bizar, se înfipse într-o ramură din salcâmul amintit. Pasărea se făcu nevăzută, dar – lucru vrednic de mirare – arborele atins se plecă spre zeiţă şi o copleşi cu parfumul straşnic al florilor ce cădeau ploaie peste ea. Reuşi cu greu să se strecoare din îmbrăţişarea vegetală. „Curios... Foarte curios...”, îşi zise.
Ceva mai încolo, un cerb păştea iarbă înrourată. Ţinti cu grijă, însă rezultatul fu acelaşi. Cerbul dispăru în inima pădurii, speriat şi complet nevătămat, iar săgeata răni uşor scoarţa unui stejar de prin preajmă. Şi acesta se repezi să o învăluie cu crengile sale viguroase, ascunse în frunzişul verde crud plesnind de sănătate, dar Artemis se retrăsese la timp, contrariată: „Să ştii că au înnebunit copacii! Da, asta trebuie să fie...”.
Rătăcind prin desişuri, cu gândul la cele întâmplate, auzi deodată un foşnet. Duse iute mâna la tolbă, după o săgeată, căutând cu privirea următoarea victimă. „Acum nu-mi mai scapă!”. Când colo, ce să vezi? Se ivi un bărbat... Pesemne, tot un vânător (mai avusese ea de-a face cu de-alde ăştia: Orion, Acteon...). Chipul zeiţei se destinse şi un surâs sălbatic i se aşternu pe buze: „Cu-atât mai bine!”. Însă, chiar în acel moment, simţi o durere uşoară în degetul mic al mâinii drepte. Din nebăgare de seamă, se zgâriase în vârful unei săgeţi...
Ce s-a petrecut după aceea? Ei bine, desişurile erau atât de... dese, încât vederea (altminteri, destul de ageră) a naratorului nostru nu putu să răzbată mai departe. Sunt cazuri în care omniscienţa se risipeşte pe alocuri...
 
* * *
Cât despre neastâmpăratul de Eros, suntem datori să spunem că nici el nu stătuse cu mâinile în sân (al său, fireşte...). Între timp, ticluise o altă poznă: îşi pusese în gând să împerecheze vulturul lui Zeus cu Cerberul lui Hades... Vă daţi seama şi singuri ce-a ieşit. Următoarea şedinţă olimpică avea să fie una cu părinţii... Dar asta e deja o altă poveste, pe care aşteptăm să ne-o relateze trimisul nostru special, Hermes... Aşa a promis. Or, Hermes (o ştim cu toţii) este un tip care se ţine de cuvânt... BREAKING NEWS! Uite că trimisul nostru special, Hermes (a cărui viteză este proverbială), şi-a ţinut promisiunea şi ne-a transmis (practic, „de la faţa locului”, atât de repede a ajuns!) urmările năzbâtiilor lui Eros.
Până prelucrează colegii din regie informaţia primită, ne putem întreba ce ar fi putut să rezulte din încrucişarea vulturului lui Zeus cu Cerberul lui Hades? Nici mai mult, nici mai puţin decât un... zmeu. Acuma, desigur, ar exista unele dificultăţi în a explica cum ar fi putut fi adusă pe lume această creatură simpatică şi, mai ales, cine / care i-ar fi putut servi drept mamă dintre cele două creaturi de sex masculin. Înclinăm să credem că vulturul lui Zeus ar fi avut capacitatea necesară pentru aşa ceva, şi nu ne bazăm doar pe faptul că vulturul este epicen, ci, în special, pe argumentul că rapacea zburătoare în cauză (acum a devenit feminină, vedeţi?) ar fi putut dobândi unele trăsături ale stăpânului său. Zeus, bărbat-bărbat (şi încă ce bărbat... umblat!), dar tot născuse şi el o dată dintr-o tâmplă despicată (că-ncepuse să îl ardă şi i-a dat Hephÿ c-o bardă). Deci aşa se petrecu şi Atena se născu...
Dar să nu tragem concluzii pripite, ci mai bine să ne reamintim că lui Eros îi fusese dat, din greşeală, arcul Artemidei, aşa că nimic din ceea ce am expus mai sus nu mai era posibil, după cum ne-o confirmă ştirea de ultimă oră. Numai că Eros nu avea de unde să ştie asta... În consecinţă, Cerberul şi-a pierdut unul dintre cele trei capete (evident, nu din dragoste...), iar vulturul s-a ales şi el (doar) cu o sperietură straşnică (pentru că era supersonic).
Nu trecu mult şi grozăvia ajunse la urechile păgubiţilor: Zeus (care tuna şi fulgera), respectiv Hades (ce pământ cutremura)5. Vinovatul fu dibuit pe dată, se alcătui un complet de judecată şi... [aici textul devine foarte încâlcit, greu de descifrat, chiar (h)ermetic, drept pentru care cred că va mai dura ceva până vom afla detaliile privind desfăşurarea procesului şi sentinţa... Al naibii Hermes ăsta – vrea să mă silească să mă apuc de hermeneutică!].
 
Note
1 Bunăoară, Aphrodita îl adusese pe fiu-său, Eros, de urechi, punându-l să promită că nu va face vreo boacănă (ştim noi de care...).
2 De ce la garderobă? Simplu: unele zeităţi, în afară de arme, nu mai purtau nimic altceva. Aşadar, armele se lăsau la garderobă, după cum se hotărâse la un congres anterior. Existaseră, desigur, şi unele voci (cu veleităţi lingvistico-filologice) care solicitaseră crearea unei secţii speciale pentru arme ce ar fi trebuit să se numească *gard(e)armă (sau, mă rog, echivalentul grecesc al acestui compus), dar s-a considerat, pe bună dreptate, că o astfel de iniţiativă ar fi complicat inutil şi sarcinile de serviciu ale personalului auxiliar, şi terminologia. După cum se vede, nici pe atunci lingviştii nu se bucurau de prea multă apreciere...
3 Deşi învechită (mai nou, DOOM2 recomandă să spunem şi să scriem lui Artemis, pe motiv că Artemidei ar fi ieşit din uz), preferăm forma de G-D Artemidei. Faptul că Artemis este mai „băieţoasă” nu justifică nicidecum utilizarea lui... lui.
4 Am renunţat aici, cu părere de rău, la o suită de comparaţii homerice sugestive.
5 Nu mai vorbim de cei de la P.A.M. (Protecţia Animalelor Mitologice), care organizară ample acţiuni de protest şi de sensibilizare a opiniei publice. Ştim aceasta, întrucât manifestările respective au fost imortalizate de una dintre Gorgone, adică de Meduza (cea care era înzestrată cu o cameră de luat... vederile), şi păstrate ca atare în arhiva de cremene a Olimpului, înfruntând vitregia timpului...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog