Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

„Letonii, dar şi ceilalţi baltici, lucrează în cultură aidoma naturii”

Leons BRIEDIS

Grigore VIERU

Alte articole de
Leons BRIEDIS
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XX, 2010

Pentru tipar

În vara acestui an, am avut prilejul – de multă vreme aşteptat, dorit, visat – de a vizita Ţările Baltice din nou, după 21 de ani (aproape ca şi la Alexandre Dumas...).
Emoţiile revederii unor locuri dragi şi a unor oameni scumpi sufletului au fost numeroase şi, deocamdată, greu de redat în cuvinte. Cu totul deosebite au fost întîlnirile cu poetul şi traducătorul Leons Briedis – în „cîteva reprize”, la cafenele vechi, tihnite, sau la berării moderne, zgomotoase, din inima Rigăi. Om al surprizelor plăcute, Leons, la ultima noastră discuţie din acest iulie torid, mi-a întins o mapă cu materiale din arhiva personală, materiale ce fac o dovadă în plus a rarisimului său ataşament faţă de literatura română, a strînselor sale relaţii cu personalităţi marcante ale spiritualităţii noastre. Mi-a sugerat ca unele materiale să le valorific publicîndu-le în revista „Limba Română” – inclusiv în semn de recunoştinţă pentru gestul de a fi găzduit, la aniversarea sa, din anul trecut, un eseu despre el şi un ciclu de versuri de-ale sale, în traducerea soţiei, Maria Briede-Macovei. Dar, a subliniat Leons, astfel ar putea colabora şi el la o revistă din Chişinău, care i s-a părut de excepţie, şi ar vrea să o vadă menţinîndu-se mereu la această apreciabilă cotă a calităţii.
Am transcris din „mapa de la Riga”, în primul rînd, un interviu pe care i l-a luat Leons Briedis lui Grigore Vieru, în luna mai 1983, cînd poetul nostru s-a aflat acolo, în Letonia, la un festival literar-artistic. M-au impresionat mesajul şi tonalitatea acestui dialog, reflecţiile despre poezia letonă versus cea română din Basarabia, însă, în mod deosebit, m-a înduioşat dragostea scriitorului de la Chişinău pentru limba maternă şi neliniştea pentru destinul ei în acei ani, cînd popoarele înglobate în U.R.S.S. erau supuse unei rusificări atroce. Se referea, desigur, la limba letonă, căci se adresa vorbitorilor ei, or, din aceste declaraţii transpare clar neliniştea şi afecţiunea lui Gr. Vieru pentru limba română, fapt confirmat şi de manuscrisul caligrafiat cu litere latine (reamintim: în 1983).
Interviul a apărut în săptămînalul Uniunii Scriitorilor letoni, „Literatura un Maksla” (Literatură şi Artă), fiind însoţit de poza pe care o alăturăm şi noi, precum şi de poezia Fiii noştri – desigur, în letonă, dar tălmăcită tot atunci, în română, de Maria Briede-Macovei. Cum poezia lui L. Briedis are, la prima vedere, o legătură şubredă cu interviul reconstituit de noi, se impun nişte amănunte. Tocmai atunci, în primăvara lui 1983, în familia lui Leons şi a Mariei Briedis s-a născut cel de-al doilea fiu, Adrian (cel mai mare, Cornel, era deja bun de şcoală). Grigore Vieru i-a consacrat nou-născutului o poezie, cu titlu de „implicare la botezul puiului de cerb” (Briedis traducîndu-se în română „cerb”). Tot atunci Leons i-a răspuns, recunoscător, prin poemul Fiii noştri, cu precizarea: Lui Grig Vieru. Dedicaţia lirică a lui Gr. Vieru a fost publicată, în acele zile de primăvară a lui 1983, în letonă, în gazeta scriitorilor, apoi – în alt ziar din Riga – şi în traducere rusă. Originalul însă, cu regret, s-a rătăcit pe undeva, în frumoasa ţărişoară de pe malul Mării Baltice...
Profitînd de ocazie, ţin să-mi exprim, şi pe această cale, toată gratitudinea bunului nostru prieten Leons Briedis – pentru sincera lui dragoste faţă de noi, pentru amabilitatea de a-mi fi încredinţat spre publicare nişte materiale inedite, inclusiv acest interviu, prin care Grigore Vieru revine din Letonia în Basarabia, iar mai larg – se reîntoarce, de pe alte tărâmuri, la cititorii, la admiratorii săi.
Vlad POHILĂ
 
– Am dori să ştim ce mai faceţi, la ce lucraţi acum?
– Am muncit anul trecut împreună cu minunatul scriitor al copiilor Spiridon Vangheli la un abecedar experimental pentru copiii care merg la şcoală de la şase ani. Am vorbit pe silabe aproape un an de zile, pentru că am înţeles că aşa-zisa poezie filozofică a mea şi a colegilor mei nu va avea niciun rost dacă nu vom pregăti cititorul, din fragedă copilărie, pentru ea.
Paralel am scris împreună cu tinerii noştri compozitori un ciclu întreg de cîntece de estradă. Pentru că am înţeles, ca şi Jānis Peters, că a scrie versuri pentru un cîntec este o treabă serioasă. Un cîntec poate fi ascultat cu sapa sau mistria în mînă; o carte de poezie nu poate fi citită astfel. Omul azi este foarte ocupat şi obosit. El nu prea are nici vreme, nici putere să citească volume de poezie. Omul (masele) azi ascultă poezia mai mult prin cîntec. De aceea una din sarcinile poeţilor de azi, aş spune – una din obligaţiile lor, e să scrie poezii pentru cîntece. (Poezii, nu texte.) Ei nu trebuie să lase acest sector important în grija (care grijă?!) meseriaşilor.
– Ce vă leagă de pămîntul, de poporul Letoniei?
– De pămîntul leton mă leagă minunaţii ei poeţi Imants Ziedonis şi Ojārs Vācietis, Māris Čaklais şi Jānis Peters, Knuts Skujenieks şi Imans Auziņš, Doina Avotina, Lija Brīdaka, Olga Lisovska şi, desigur, Leons Briedis, care ne-a onorat învăţîndu-ne şi îndrăgindu-ne limba şi literatura. Cunosc aceşti poeţi personal şi cunosc bine şi poezia lor.
Dumneavoastră, ca şi cetăţenii din celelalte ţări baltice, lucraţi în cultură aidoma naturii. Natura, cînd zămisleşte un stejar sau un fluture, bunăoară, nu spune: „La stejarul acest, pentru că va trăi 500 de ani, am să lucrez serios, iar fluturaşul acest, pentru că va trăi cîteva ore, am să-l fac aşa cumva..., am să-l «halturesc»” [fac de mîntuială – n.n., Vl.P.]. Natura creează la fel de serios şi perfect şi stejarul, şi fluturele. Vācietis, Ziedonis, Čaklais, bunăoară, lucrează cu aceeaşi seriozitate şi la un poem filozofic, şi la o poezie sau o poveste pentru cei mici.
Am fost de cîteva ori în Letonia. Vin cu o deosebită bucurie la Dumneavoastră, pentru că aici mă înţeleg mai bine pe mine însumi.
Zilele astea am avut norocul să particip la sărbătoarea lui Imants Ziedonis. M-a bucurat mult dragostea şi preţuirea Dumneavoastră pentru el. Ziedonis este într-adevăr o personalitate. În toate el este unul din cuiele de aur într-o potcoavă de aur la un cal de aur care se numeşte limba letonă, cal care a trecut poporul leton prin toate furtunile vremurilor. Acum să vedem ce înseamnă un cui, amintindu-ne de un cîntec popular englez:
„Din lipsa unui cui
S-a pierdut o potcoavă,
Din lipsa unei potcoave
S-a pierdut un cal,
Din lipsa unui cal
S-a pierdut un ostaş,
Din lipsa unui ostaş
S-a pierdut o bătălie,
Din lipsa unei bătălii
S-a pierdut un regat,
Şi toate din lipsa unui cui”.
– Există între poezia letonă şi cea din Moldova anumite similitudini? Dar deosebiri? Care ar fi ele?
– Şi poezia letonă, şi cea moldovenească (cea bună, desigur) nu povestesc viaţa, ci o recreează. Şi poezia noastră, şi poezia Dumneavoastră nu se „lăţesc”, ci merg în adînc. Cred că asta ne apropie în primul rînd. Ce ne deosebeşte? Nu ştiu, nu m-am gîndit la asta. Probabil că numai limba în care scriem.
– Care este, în opinia Dvs., rolul poeziei în societatea contemporană?
– Rolul poeziei azi este acelaşi care a fost şi cu o sută de ani în urmă. Să-i facă omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă, să-l facă pe om mai bun, mai încrezut în forţele sale. Să-l facă să-i fie dragă viaţa, natura din sînul căreia este uneori smuls. Să încurajeze, cum spune poetul, soarele să răsară şi femeia să nască. Să împingă la viaţă. Cam astea ar fi sarcinile distinsei Doamne pe nume Poezia, plus cîteva mai noi. Una din ele aş vrea s-o ilustrez cu ajutorul unei întîmplări.
Mă întorceam cu avionul de la o casă de creaţie. Alături de mine era o femeie sub 50 de ani. Bluziţă verde, basma viu colorată pe cap, degete noduroase, muncite – o ţărancă. Zbura pentru prima oară cu avionul, nu-şi dezlipise pînă atunci tălpile de pămînt, şi cît am zburat n-a mai slobozit din mîni speteaza din faţă a scaunului de care se încleştase, şi-i pierise şi graiul. Abia la Chişinău, cînd roţile aeronavei atinseseră pămîntul, hurducîndu-ne straşnic, femeia, simţind pămîntul sub ea, a scos două vorbe curat de-ale noastre, care mustrau aspru avionul, dar şi cu blîndeţe în glas, aşa cum cerţi un dobitoc folositor: „Ho, nebunule!”.
Mă gîndesc că una din sarcinile mai noi ale poeziei ar fi cam asta: să strige din cînd în cînd vremii, mai ales cînd vremea ne scutură, aşa cum a strigat femeia aceea la avion...
– Ce aţi dori colegilor de breaslă de la Riga, tuturor letonilor?
– Doresc poporului leton cît mai mulţi poeţi buni. Cineva spunea că nu-i e milă de ţara fără cititori, milă i-i de ţara fără poeţi. Cît mai mulţi poeţi, prozatori, dramaturgi, critici literari, învăţători buni de limbă şi literatură, iar prin ei – o continuă înflorire a limbii letone, pentru că limba este dreptatea cea mai mare pe care şi-a făcut-o poporul sieşi.
Limba este comoara cea mai de preţ a poporului, spunea un mare clasic al literaturii noastre. De aceea a vorbi corect şi frumos este un act patriotic.
Mă bucură că poeţii letoni tineri (Uldis Berzins, bunăoară) îşi dobîndesc poezia din frumuseţea limbii materne, iar nu din experimentele poeziei franceze, de pildă, care sînt bune, dar nu sînt letone. Mă bucură că poeţii tineri letoni (Leons Briedis, bunăoară), devin tot mai clari în expresie şi gîndire (fără să neglijeze adîncimea), tot mai fierbinţi, dacă putem spune aşa, adică devin tot mai aproape de cei pentru care scriem.
Riga, mai 1983
 
Leons BRIEDIS
 
Fiii noştri
                Lui Grig Vieru
 
Cît de limpezi şi curaţi
cresc fiii noştri
Privind la ei
întotdeauna vezi
cerul.
 
Căci absolut totul
de ce se ating ei
se transformă
în semn de aur
şi de argint
oricît ar fi noaptea de noapte
 
Ei sînt primăvara
ce ne-aduce sărbătoarea
în sufletele noastre
oricît ar fi ele de încărcate
de nelibertate
 
Cuvîntul nostru
îi sfinţeşte
lacrima maicii
îngenunchind
îi ocroteşte
 
Ah feciorii noşti –
veşnici
                1983
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog