Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ISTORIA LA ZI

Contextul internaţional al Unirii Principatelor Române

Sergiu MUSTEAŢĂ

Alte articole de
Sergiu MUSTEAŢĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Proces încheiat acum 152 de ani, prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza, Unirea Principatelor Române continuă, şi din perspectiva prezentului, să constituie un subiect important de cercetare istorică. Chiar dacă Basarabia nu a participat direct la săvârşirea Unirii Principatelor, semnificaţia acestui eveniment a avut un ecou însemnat atât în regiunile locuite de români, cât şi în contextul întregii Europe.
În ziua de 24 ianuarie 2011 la Chişinău au avut loc câteva evenimente cultural-ştiinţifice, în cadrul cărora a fost marcată Unirea Principatelor Române din 1859. Astfel, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” şi Universitatea de Stat din Moldova au organizat conferinţa „Cine a făcut Unirea?”, la care au participat dnii prof. Theodor Paleologu, Petre Guran, directorul ICR „M. Eminescu”, Chişinău, Marius Lazurcă, ambasadorul României la Chişinău, prof. Ion Varta, prof. Igor Şarov ş.a. La Biblioteca Naţională Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova a organizat o masă rotundă cu genericul „Unirea din 1859 şi constituirea României moderne”, iar Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova a organizat în incinta Bibliotecii Publice „O. Ghibu” masa rotundă „Ecoul internaţional al Unirii Principatelor Române”, având ca moment important lansarea volumului Dianei Dumitru, Marea Britanie şi Unirea Principatelor Române (1856-1859), Monografii ANTIM, IX, Editura Pontos, Chişinău, 2010. La discuţiile din cadrul mesei rotunde organizate de ANTIM au participat peste 50 de istorici din Chişinău – Diana Dumitru, Eugen Certan, Igor Şarov, Andrei Cuşco, Ion Varta, Igor Caşu, Virgil Pâslariuc, Aurelia Felea ş.a.
După eşecul Rusiei în Războiul Crimeii Chestiunea Orientală a căpătat o nouă ipostază, redimensionată, care a avut un impact direct şi asupra destinului ţărilor române. Lupta diplomatică din jurul chestiunii unirii s-a dat între Marile Puteri, printre care şi Marea Britanie a jucat un rol substanţial. După cum susţinea unul dintre oamenii de stat britanici, „Anglia nu are prieteni permanenţi, dar are interese permanente”, iar poziţia acesteia în problema Unirii Principatelor a fost una fluctuantă şi plină de controverse.Din aceste considerente, apariţia unei monografii ce tratează un astfel de subiect, amplu şi de o importanţă covârşitoare pentru români, este mai mult decât binevenită. Anume aspectul axiologic al problemei l-am abordat în discuţiile cu dna prof. Diana Dumitru şi dl prof. Andrei Cuşco.
– Stimată doamnă profesoară Diana Dumitru, cum v-aţi decis să alegeţi un astfel de subiect de cercetare?
– Opţiunea pentru tema Unirii Principatelor Române a fost rezultatul suprapunerii unei serii de factori: recomandările conducătorului meu ştiinţific, dl profesor Eugen Certan, pe de o parte, pe de altă parte, alegerea unei astfel de teme reflectă interesul meu firesc faţă de istoria diplomatică şi faţă de influenţa politicului asupra evenimentelor istorice; nu în ultimul rând, preocuparea dată se datora şi suflului vremii, căci proiectul începuse la mijlocul anilor ’90 ai secolului al XX-lea, când exista un interes puternic faţă de istoria naţională a românilor (inclusiv şi posibilitatea de a o cerceta), mai ales faţă de acele aspecte care fuseseră neglijate de istoriografia sovietică din Moldova.
Imboldul de a studia anume poziţia enigmatică a Marii Britanii se explică prin acele „oscilaţii” neînţelese şi aparent iraţionale de care dădea dovadă acest stat în problema unirii şi prin dorinţa de a înţelege logica acestora. Activitatea diplomaţiei engleze referitoare la Principatele Române în timpul celor trei ani premergători unirii a trecut prin câteva etape succesive cu un conţinut şi efect diferit. Explicaţia principală a acestei atitudini specifice ţinea de noutatea relativă a problemei Unirii Principatelor pentru politicienii britanici. Orizonturile politice britanice erau mult prea largi pentru a acorda o atenţie specială Principatelor Române, însă în perioada dintre 1856 şi 1859 acestea intră tot mai mult în vizorul Angliei, graţie internaţionalizării cauzei Unirii. Acum Foreign Office-ul britanic se vede forţat să chibzuiască serios asupra problemei Unirii Principatelor Române şi să-şi formeze o poziţie vizavi de cauza dată, poziţie pe care, pe parcursul acestei perioade, o va modifica şi adapta la condiţiile mereu schimbătoare ale scenei politice internaţionale. O idee concluzivă a analizelor noastre e că ceea ce părea a fi o serie de oscilaţii contradictorii a diplomaţilor britanici în problema Unirii, în realitate reflecta o activitate politică constantă şi bine chibzuită, prin care aceştia încercau să exploateze contradicţiile existente între marile puteri şi să-şi promoveze propriile interese în această regiune.
– Şi care au fost interesele constante care au stat la baza poziţiei manifestată de Marea Britanie în raport cu problema Unirii Principatelor Române?
– Chestiunea românească, fiind parte componentă a unei probleme mai largi – Problema Orientală –, condiţiona atitudinea guvernului englez în dependenţă de strategia adoptată în politica guvernului britanic în Orient. Deşi înfrântă în războiul Crimeii, Rusia rămânea a fi privită ca principalul adversar cu ambiţii imperiale şi capacităţi de temut, care potenţial era în măsură să pericliteze dominaţia engleză în India şi în alte părţi ale lumii. Rivalitatea anglo-rusă în Sud-Estul Europei a determinat în perioada respectivă:
1) susţinerea de către Anglia a principiului integrităţii Imperiului Otoman, ca unică soluţie în calea expansiunii Rusiei spre strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi
2) păstrarea alianţei anglo-franceze pentru a se evita o posibilă alianţă franco-rusă.
Fiind privită prin prisma acestor factori, problema Unirii Principatelor Române prezenta interes pentru guvernul de la Londra, în special ca o modalitate prin care s-ar pune o barieră solidă la hotarele de nord ale Imperiului Otoman şi ca un mijloc de luptă pentru a-şi păstra influenţa în această regiune geopolitică. În funcţie de evoluţia acestor două aspecte, Marea Britanie se situa în tabăra puterilor care sprijineau Unirea Principatelor Române sau în tabăra opusă, de fiecare dată influenţând într-un mod însemnat viaţa politică internă şi statutul internaţional ale Principatelor.
– Cum s-a răsfrânt asupra formaţiei Dvs. ca istoric cercetarea acestui subiect?
– Faptul că eu m-am ocupat în mod special de problema impactului politicii britanice asupra procesului unirii m-a ajutat să accept unele adevăruri binecunoscute, pe care până atunci mai degrabă le intuiam, dar care acum îmi par evidente:
1) orice actor internaţional se conduce, în primul rând, de interesele politice proprii;
2) retorica declarată în public deseori nu coincide cu raţionamentele discutate în mod privat de oamenii de stat;
3) nicio entitate politică nu trebuie să-şi formuleze aşteptările pe baza acţiunilor actorilor externi, ci urmează să se concentreze asupra eforturilor interne.
Totuşi studierea acestui subiect m-a făcut să reevaluez importanţa lobby-ului politic şi cultivarea relaţiilor personale cu oameni politici influenţi ai epocii. În perioada anterioară unirii oamenii de stat români au organizat o adevărată campanie de imagine în susţinerea unirii la curţile din Paris, Londra, St. Petersburg etc. În mod simultan, acest studiu a demonstrat măsura în care necesităţile puterilor globale ignoră preferinţele unor state mai mici. În pofida aspiraţiilor naţionale exprimate clar de români pentru a forma un stat unitar, Unirea Principatelor a avut loc doar când această acţiune s-a aliniat intereselor marilor puteri europene. Atunci, ca şi astăzi, relaţiile politice dintre marile puteri şi tendinţa lor spre decizii bazate pe complexe strategii de compensaţii şi concesii au prioritate, în comparaţie cu dezideratele unui popor. Cu toate acestea, lucrarea demonstrează şi relevanţa vocii poporului şi rolul pe care o opinie majoritară îl poate avea într-o chestiune globală. Alegerile libere care au avut loc în Principate au influenţat deciziile marilor puteri, întotdeauna conştiente de complicaţiile şi conflictul care ar putea erupe în cazul sfidării voinţei poporului. În cele din urmă, anume convergenţa intereselor marilor puteri cu expresia matură şi sinceră a dorinţei naţionale a dus la prima fază a unirii teritoriilor româneşti.
– Stimate domnule profesor Andrei Cuşco, cunoscând preocupările Dvs. faţă de istoria secolului al XIX-lea, ce părere aveţi despre lucrarea dnei Diana Dumitru?
– Lucrarea Dianei Dumitru este bazată pe teza de doctorat a autoarei, consacrată rolului şi poziţiei Marii Britanii în contextul evoluţiei „chestiunii româneşti” între încheierea Tratatului de pace de la Paris (martie 1856) şi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza din ianuarie 1859. Cartea este structurată în trei capitole mari, însoţite de o introducere (în care sunt reflectate actualitatea temei, unele consideraţii metodologice ale autorului şi istoriografia problemei) şi principalele concluzii ale proiectului de cercetate. Sunt examinate câteva etape-cheie în desfăşurarea acţiunilor diplomatice ale marilor puteri legate de problema definirii noului statut al Principatelor şi perspectivele de unificare a acestora, acordându-se o atenţie deosebită oscilaţiilor şi motivaţiilor politicii britanice, care este apreciată drept extrem de mobilă şi flexibilă. Mi se pare deosebit de utilă şi interesantă revizuirea „consensului” existent, în mare măsură, în istoriografia română privind rolul negativ al diplomaţiei britanice în raport cu realizarea proiectului naţional românesc (în pofida unor luări de atitudine mai echilibrate, ca, de exemplu, cea a lui L. Boicu). În general, intenţia autoarei de a realiza un studiu „complex” şi „multidimensional” al politicii britanice în regiune a fost realizată cu succes, datorită familiarizării exhaustive cu dezbaterile istoriografice pe tema dată şi folosirii unei varietăţi impresionante de surse diplomatice publicate şi inedite. În acest sens, lucrarea Dianei Dumitru completează o lacună istoriografică importantă şi oferă o interpretare argumentată, echilibrată şi nuanţată a problemei de cercetare.
– Care sunt momentele forte ale studiului şi perspectivele cercetării problemei Unirii Principatelor?
– Putem sublinia câteva aspecte pozitive care ar lărgi contextul cercetării. În primul rând, sub aspect metodologic, cartea este situată la confluenţa dintre istoria tradiţională a diplomaţiei (care presupune analiza textuală atentă şi confruntarea surselor diplomatice de epocă) şi istoria relaţiilor internaţionale, o abordare mult mai ambiţioasă şi teoretizantă, care tinde să problematizeze naraţiunea „liniară” a istoriei diplomatice. Astfel, intenţia autoarei de a „contribui la o înţelegere din perspectivă istorică a intereselor regionale şi globale a Marii Britanii” este salutabilă. D. Dumitru reuşeşte să depăşească concentrarea excesivă pe contextul îngust al „chestiunii româneşti”, demonstrând că poziţia Marii Britanii reieşea din raţiuni mult mai largi, care proveneau din dimensiunea globală a politicii Imperiului Britanic, angajat într-un joc extrem de complex cu principalii actori „alternativi” în Sud-Estul Europei – Franţa şi Rusia.
În al doilea rând, şi în aceeaşi cheie, aş atrage atenţia asupra schimbărilor profunde în funcţionarea „concertului european” survenite după Războiul Crimeii, când Marea Britanie încetează să funcţioneze ca un „arbitru” eficient pe continentul european, fiind impulsionată, deseori, de motive iraţionale (de exemplu, de percepţia eronată a prezumtivului „pericol rusesc” pentru India). Războiul Crimeii a avut repercusiuni enorme asupra articulării „limitelor imaginabilului” în politica marilor puteri şi a schimbat profund atitudinea reciprocă a acestora. Din acest punct de vedere, „oscilaţiile” politicii britanice sunt chiar mai explicabile (dacă nu justificate), iar „chestiunea românească” este doar un exemplu al noii abordări în relaţiile internaţionale. În al treilea rând, mi se pare extrem de interesantă analiza rolului ambasadorului britanic la Constantinopol, Stratford de Redcliffe, în evoluţia şi „radicalizarea” poziţiei antiunioniste, la o anumită etapă a discutării problemei româneşti. Dincolo de relevanţa „factorului personal”, acest caz ne face sensibili faţă de multiplele „voci” existente în interiorul elitelor şi aparatului guvernamental britanic în legătură cu „problema orientală”. Comparaţia atitudinii radicale a lui Stratford cu discursul „conciliant” al lui Henry Bulwer sau poziţia oficială, de compromis, a guvernului de la Londra arată că funcţionarea diplomaţiei marilor puteri nu este un proces omogen, coerent sau întotdeauna previzibil, şi se compune dintr-o varietate de vectori care pot interacţiona sau se pot anihila reciproc. Este, astfel, depăşit stereotipul unui corp diplomatic unitar (sau chiar monolitic), deseori impus de o perspectivă instituţională prea totalizantă. Recuperarea „actorilor” individuali (inclusiv prin folosirea metodei biografice) are un potenţial încă neexplorat, dar este aplicată cu succes în studiul de faţă.
În concluzie, lucrarea lansată pe 24 ianuarie 2011 se referă la un capitol extraordinar de interesant din istoria Principatelor Române, care, într-adevăr, după cum spunea la una din emisiunile televizate din 23.01.2011 Mihai Fusu, seamănă mai mult cu un roman poliţist decât cu o pagină de istorie. Totodată, Unirea de la 1859 sau Unirea mică, aşa cum mai este numită deseori, constituie un exemplu excelent al unei solidarităţi naţionale (şi aici desigur că mai întâi ne referim la elitele intelectuale şi politice), care au ştiut să-şi modereze ambiţiile şi interesele personale în numele unui bine suprem şi a unui interes comun. Este un caz aparte, când românii au demonstrat o perseverenţă uluitoare în realizarea unui deziderat colectiv şi, în pofida unor reglementări internaţionale restrictive, au realizat unirea prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Anume din aceste considerente Unirea Principatelor a fost şi va rămâne un eveniment-cheie din istoria românilor, care va atrage atenţia oricărei persoane interesate de istorie. Astfel, lucrarea Dianei Dumitru reprezintă o contribuţie valoroasă pentru istoriografia problemei cercetate şi conţine o interpretare complexă, nuanţată şi inovatoare a rolului Marii Britanii în contextul Unirii Principatelor Române.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog