Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

AD LITTERAM

O prietenie exemplară. Petru Caraman şi Gheorghe Ivănescu în corespondenţă (I)

Eugen MUNTEANU

Alte articole de
Eugen MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Gheorghe Ivănescu a fost cel mai strălucit produs al tradiţiei ieşene în filologia românească, singurul, probabil, care a reuşit să atingă culmile veritabile ale creaţiei ştiinţifice originale. În ultimii ani din viaţa sa, m-am bucurat de simpatia şi încrederea acestui mare învăţat. Deseori, la sfârşitul lungilor ore de discuţii, pe care, acasă la unul dintre noi, cu graţie şi cu un fel de generozitate aproape inconştientă, i le acorda tânărului aspirant la consacrare ştiinţifică, Ivănescu îmi dăruia câte o carte sau câteva scrisori dintre cele primite de el de-a lungul timpului. Nu avea o arhivă sistematică, nu îşi păstra hârtiile în ordine, aşa că multe din scrisorile primite de el de-a lungul timpului, împreună cu alte documente, manuscrise personale, ale altora sau acte oficiale, s-au adunat cu vremea într-un sac din podul casei unde locuiesc, în aceeaşi dezordine din care plecaseră. Cândva, în urmă cu câţiva ani, am găsit timp ca să încerc o ordinare în acele hârtii. Între cele câteva sute de scrisori trimise lui Gh. Ivănescu şi dăruite de acesta mie, pe lângă cele primite de la membri ai familiei sau de la elevi şi colaboratori din Iaşi, Bucureşti, Cluj, Craiova şi Timişoara, am găsit câteva zeci de scrisori de o importanţă documentară mai mare, expediate către Ivănescu, de-a lungul anilor, de diferite personalităţi din România sau din străinătate. Dintre aceste somităţi, ca să mă limitez doar la filologi, pot menţiona pe Eugenio Coseriu (Milano şi Montevideo), Georges Straka (Strassbourg), Maria Gimbutas (SUA), Mario Ruffini (Italia), V. Geridze (Gruzia), Johannes Hubschmidt (Heidelberg), Oswald Szemereny (Freiburg), Dan Simonescu, Al. Rosetti, Haralamb Mihăescu, George Giuglea, Emil Condurachi, Th. Simenschy, George Caragaţă, Fr. Pall, Ion Pătruţ, N. A. Ursu, Vasile Arvinte, Ştefan Giosu, Radu Paul, Şt. Bârsănescu şi mulţi alţii.
Vom publica, începând cu acest număr al revistei noastre, o serie de scrisori trimise lui Gh. Ivănescu de Petru Caraman. La începutul perioadei acoperite de scrisorile pe care le voi prezenta (1959-1963), Petru Caraman (1898-1980) avea cca 60 de ani, iar Gheorghe Ivănescu (1912-1987) se apropia de vârsta de 46 de ani. Întrucât între cei doi învăţaţi era o diferenţă de vârstă de 14 ani, Ivănescu i-a purtat un respect adânc şi plin de afecţiune prietenului său mai vârstnic, iar Caraman îşi mărturisea admiraţia şi o mare preţuire pentru calităţile ştiinţifice şi umane de excepţie ale mai tânărului său coleg. Scrisorile acestea atestă aşadar o prietenie autentică, deşi discretă, între cei doi; căci, în cele câteva sute de ore de discuţii, Ivănescu nu mi-a pomenit despre Caraman niciodată! Admirativ şi cu recunoştinţă vorbea mai ales despre marele său profesor A. Philippide, iar despre contemporani se exprima cel mai adesea în mod critic. Îmi vorbea, cu năduf, mai ales de inamici şi de aceia dintre foştii săi elevi care s-au purtat urât cu el, în care vedea nişte lichele sau nişte „imbecili”, judecată pe care istoria a confirmat-o, după cum se pare, în cea mai mare parte!
În faţa mea se află un număr de opt scrisori ample, scrise de P. Caraman în Iaşi şi trimise lui Gh. Ivănescu, în perioada menţionată mai sus; cinci dintre ele se află în posesia mea (cea din 30 martie 1957, cea din 21 decembrie 1957, cea din 26 martie 1959, cea din 25 mai 1959 şi, a cincea, una cu indicaţia „Duminica Floriilor”, dar fără indicarea anului); alte trei se găsesc la Biblioteca Filialei din Iaşi a Academiei Române, fondul „P. Caraman” (o scrisoare nedatată expediată de Caraman de la Iaşi la Bucureşti la o dată neprecizată, „prin amabilitatea dlui avocat Drăghici”, după cum stă scris pe plic, alta din 6 decembrie 1962 şi o a treia din 27 august 1963). Nu am reuşit să găsesc nicio scrisoare către P. Caraman a lui Ivănescu.
Perioada în care s-a petrecut acest schimb epistolar, anii 1957-1963, este una dintre cele mai întunecate epoci din istoria României moderne. Ocupaţia sovietică şi cei peste 10 ani de dictatură a proletariatului instituiseră şi consolidaseră deja, la data realizării schimbului de scrisori, un regim totalitar agresiv, caracterizat prin teroare, lichidare sistematică a tuturor elitelor, discurs antinaţional şi cenzură generalizată. O atmosferă sufocantă pentru cei doi intelectuali, relegaţi într-un fel la marginea societăţii, oricum eliminaţi din sistemul academic. P. Caraman, mare profesor şi fostă glorie a Universităţii din Iaşi, slavist, folclorist şi etnolog recunoscut în cercurile specialiştilor străini, fusese pensionat forţat şi trăia departe de viaţa publică, în sânul familiei, în condiţii materiale precare, fiind supravegheat în permanenţă de organele de represiune ale regimului. După ce, ca elev şi urmaş al lui A. Philippide, predase la Iaşi istoria limbii române, Gh. Ivănescu fusese alungat şi el de la Universitate în anul 1949, ca urmare a unei reforme a învăţământului impuse de comunişti pe principii ideologice şi partizane. Mutându-se la Bucureşti împreună cu soţia, Ivănescu a traversat o perioadă de şomaj, primind, la un moment dat, un post modest de funcţionar la Academie. În cele din urmă, a fost „salvat” de Ilie Murgulescu, activist comunist, academician şi ministru al învăţământului, persoană cu oarecare respect faţă de cultură şi faţă de ştiinţă, care l-a trimis mai întâi la Craiova şi, ulterior, la Timişoara (1962-1969), pentru a organiza acolo activitatea ştiinţifică şi academică a unor centre de cercetare şi catedre de specialitate recent întemeiate.
După cum va remarca imediat cititorul avizat, cele opt scrisori ale lui Caraman către Gh. Ivănescu sunt, prin conţinut, prin stil şi prin eleganţă discursivă, specimene de înalt nivel al artei epistolare. Bătrânul învăţat izgonit din cetate pare să-şi fi proiectat în mai tânărul său prieten cea mai importantă parte din idealurile sale umane, naţionale şi ştiinţifice. Uimitoare, emoţionante şi tulburătoare prin accentele lor aproape profetice sunt cuvintele prin care este creionat portretul de mare savant al lui Ivănescu, într-un moment al vieţii acestuia în care capodopera sa, Istoria limbii române, precum şi alte importante contribuţii, nu fuseseră încă publicate. La fel de tulburătoare şi de emoţionante mi se par pasajele în care bătrânul condamnat la tăcere şi exil interior îşi apără libertatea interioară, refuzând, cu eleganţă atunci când vin de la Gh. Ivănescu, cu vehemenţă atunci când vin de la alţii, ofertele de a-şi publica textele. Cred că am putea apela la categoriile clasice ale sublimului pentru a caracteriza profilul etic al unui P. Caraman inflexibil la compromisurile perfide ale regimului comunist, căruia, vai, atâţia dintre iluştrii săi contemporani nu le-au rezistat.
O inventariere detaliată a temelor recurente în aceste scrisori, precum şi o interpretare a lor, voi încerca într-un studiu mai amplu, pe care îl pregătesc pentru revista ieşeană Philologica Jassyensia. Îi sunt recunoscător dlui Alexandru Bantoş că a acceptat oferta mea de a publica în paginile revistei „Limba Română”, integral, cele opt scrisori.
 
* * *
Pentru a conserva autenticitatea textului, am păstrat ortografia şi punctuaţia originalului, împreună cu întrebuinţarea generalizată a grafemului î, opţiune ortografică menţinută cu tenacitate de filologii ieşeni de la Philippide până la Caraman, inclusiv în etnonimul român şi familia sa lexicală. Am menţinut de asemenea scrierea cu majusculă a unor anumiţi termeni de adresare sau a numelor lunilor. Singura adaptate ortografică pe care am operat-o a fost notarea lui i semivocalic în cuvinte precum nevoie, trebuie, iederă, noiembrie, scrise de P. Caraman nevoe, trebue, ederă, noembrie. În paranteze drepte am completat cuvintele prescurtate de Caraman în textul său. Erorile banale de grafie şi punctuaţie au fost corectate tacit. Cuvintele, propoziţiile sau frazele notate de P. Caraman pe marginea foii au fost introduse în text.
 
Iaşi, 30 Martie 1957
 
Iubite Domnule Ivănescu,
Te vei supăra dacă am să-ţi adresez o rugăminte? Am nevoie urgentă de un tom dintr’o revistă arheologică ce lipseşte la Iaşi, măcar că avem aici colecţia aproape întreagă. Şi anume, îmi trebuie: Tome XXXV (an. 1899), care cuprinde ultimele două luni ale anului 1899: Noiembrie – Decembrie, din „Revue Archéologique”, IIIe série. Îl vei găsi la Biblioteca Academiei Rom[âne] sau, presupunînd că acolo ar lipsi, poate fi aflat la vreo altă bibliotecă, a Muzeului de Arheologie sau aiurea. Dar, fireşte, nu lua tot anul (căci celelalte luni sunt aici), ci numai lunile indicate; de obiceiu sunt legate la un loc fasciculele de pe 2 luni. În tot cazul, e vorba de ultimul tom din tomurile care cuprind fasciculele anului întreg. Mata controlează numai să fie lunile indicate, în caz că sunt legate într’un tom mai mult de 2 fascicule. Şi acum altă rugăminte: Fă bunătate şi du tomul în chestiune la o rudă a mea, care locuieşte pe Bul[evardul] Schitu Măgureanu 47 – la D. Ion Drăghici, pe care, dacă nu-l găseşti, laşi cartea D-nei Drăghici sau D-nei Fischer. La ei locuieşte fiica mea Risette, care-şi face practica la o fabrică din Bucureşti ca absolventă a Politehnicii şi-şi pregăteşte teza de inginer la bibliotecile şi laboratoarele Universităţii de acolo. Risette vine la Iaşi peste cîteva zile şi-mi aduce revista, pe care-o vei lăsa familiei Drăghici. Bul[evardul] Schitu Măg[ureanu] e chiar în centru, lîngă Cişmigiu; casa rudelor mele e situată în capătul grădinii Cişmigiu, vis-à-vis de grădină, cam în faţa bisericuţii din fundul Cişmigiului, vreau să spun din dealul Schitului Măgureanu: Dacă-ţi iai ca „pointe de repère” biserica, atunci din pragul bisericii te uiţi pe trotuarul de „vis-à-vis”, ceva mai la vale, unde e colţ de stradă (căci acolo uliţa formează un rond) şi vezi o poartă cu grilaj de fier, un gard de zid cu iederă. Deschizi portiţa, tot din metal, şi străbaţi vreo treizeci de paşi prin curte, ca să te afli în faţa unei case cu etaj. Te’ndrepţi la scările din aripa dreaptă şi suni acolo la „parterre”. Dar înainte de a merge – după ce ai deja tomul revistei în chestie – cred c’ar fi bine să telefonezi ca să anunţi, p[entru] a fi sigur că vei găsi pe cineva, căci n-aş dori să te deranjezi degeaba. N-rul telefonului: 4.98.36. Dacă eşti în mijlocul oraşului poţi tăia direct prin Cişmigiu ca s’ajungi mai repede. Poate vei considera o naivitate deplasată din partea mea că ţi-am dat atîtea detalii D-tale, bucureştean cu trecut, dar am făcut-o cu dorinţa de a nu te necăji căutînd şi întrebînd şi pierzînd timpul p[entru] mine.
Îţi mulţumesc din toată inima şi... să nu fie cu bănat! Dacă însă, poate, mata ştii pe cineva de încredere care vine la Iaşi înaintea Risette-i, nu am nimic împotrivă, chiar sunt bucuros să-mi parvină mai curînd. Eu nu voi ţine volumul decît vreo cîteva zile. Îl voi expedia apoi expres‑recomandat pe adresa D-tale.
Nu ştiu dac’ai primit un răspuns al meu, întîrziat, la scrisoarea mata din Ianuarie. E drept că nu l-am recomandat, dar nu ştiu dacă recomandat scrisorile ajung mai sigur ca cele obişnuite... Înc’o dată, „mille grazie”! Şi nu fii supărat că te necăjesc cu asemenea bagateluri, răpindu-ţi preţiosul D-tale timp. Îţi doresc mult entuziasm şi mult spor la muncă.
P. Caraman
 
Scrisoarea se află într‑un plic obişnuit, de culoare verzuie, cu următoarele inscripţii. Pe pagina recto: „D-lui Gh[eorghe] Ivănescu, Profesor universitar, Str[ada] Comandor Eugen Botez, 16, Raionul 1 Mai, Oficiul Poştal 3, Bucureşti”. Pe pagina verso: Exp[editor] P[etru] Caraman, F[undacul] Codrescu, 1, Iaşi” (nota edit. – E.M.).
Iaşi, F[un]d[acul] Codrescu 1
21. XII. 1957
 
Iubitule,
Astăzi, puţin după ora amiezii, am primit prin d[omnul] Ciopraga scrisoarea matale cu data de 8 Decembrie – adică exact după două săptămîni... Este probabil că, dacă şi vreunul din noi am face asemenea excelente oficii amabilului mesager, el s-ar supăra de-o aşa promptitudine ... ultrademocratică. Eu, deschizînd scrisoarea chiar în faţa lui şi privindu-l semnificativ, m’am mulţumit să zîmbesc. E adevărat că, înţelegînd ceiace i-am spus tăcînd, s’a pierdut în tot felul de scuze, între care multiplele d-sale ocupaţii, căci – se pare – este f[oarte] solicitat de oficialitatea ştiinţifică a literelor romîne. Şi totuşi, eu îl apreciez pe acest „tovarăş”: nu pentru „tovărăşia” lui, evident; însă fiindcă am impresia că are ceva fond pe lîngă perseverenţa de care dă dovadă în primul rând. De data asta, în ciuda părerii mele despre el, n’aş putea spune că nu m‑a indispus. Dar, nu-i aceasta cea mai mare crimă la un „democrat”! Mi-a părut numai f[oarte] rău că D-ta ai dreptul să fii supărat pe mine – pînă la primirea acestor explicaţii – fiindcă te‑am lăsat două săptămîni fără răspuns la o scrisoare atît de caldă şi de bine intenţionată. Pricepi dar acum cît de încurcat sunt eu în faţa propunerii pe care mi-o faci şi care’mi reclamă atîta urgenţă. Fireşte, dacă primeam cu 10 zile mai devreme această propunere, aş fi putut da un răspuns mai pe placul matale. Însă, în momentul de faţă sunt angajat – în afară de proza zilei şi de hamalîcul odios al lucrului „pro pane” – la redactarea unui articol de folklor comparat, pe care i le-am promis (în fine) lui Romulus Vuia. E un om în care am totuşi mai multă încredere decît în Mih[ai] Popp et comp.; mă gîndesc în rîndul întîi la competenţă. Vuia mi-a scris că în curînd trebuie să apară tomul I al unei periodice de etnografie condusă de el (în cadrul Academiei R.P.R.). Eu îi pregătesc articolul acesta p[entru] tomul II. Dar să revin la propunerea matale. Nu am nimic împotrivă şi, deşi acum voiu fi ocupat o bună bucată de vreme – căci am de cercetat o bogată bibliografie – pot să dau răspuns afirmativ propunerii matale. Numai că, neavînd răgazul necesar să fac exact ceiace-mi spui mata – şi tare aş fi vrut să fac, căci capitole care reprezintă subiecte ce pot fi tratate independent am numeroase (iar unele din ele deosebit de interesante) – însă din ansamblul general al lucrării redactate nu am niciunul scris în întregime şi aşa cum aş dori, ci numai sub formă de „ébauches” şi de note încă disparate. Iar din partea pe care‑o am redactată într’o formă mai mult sau mai puţin definitivă nu vreau eu să detaşez – sub nici un motiv – vreun capitol, deşi am şi aici atîtea care ar putea fi publicate separat. La ce s’o fac? Eu nu ţin (sau nu mai ţin) la nici un fel de ambiţii de a mă vedea tipărit de oameni pentru cari experienţa dură, tragică, a ţării şi cea a mea personală îmi dă dreptul la cel mai total dispreţ. Asemenea gloriole îmi repugnă chiar. Deci nu ţin să public cu orice preţ şi în orice condiţii. Ceia ce am integral terminat vreau să fie publicat integral; dacă nu se poate, rămîne pentru vremile cînd se va putea, dacă vor mai veni vreodată. Ceiace am redactat în bună parte şi ceiace constituie unul din marile capitole ale lucrării mele este: Conceptul frumuseţii umane reflectat în antroponimie, la romîni şi în sud-estul Europei. Cu unele completări sau retuşe, care îmi vor mai cere ceva timp, dar care nu‑mi vor fi prea greu de făcut în termen util, această lucrare va avea proporţiile unui volum de cîteva sute de pagini. Deci, este exclus ca ea să fie integrată în ramele unei periodice, aşa cum îmi ceri mata. Poate mai tîrziu, dacă viaţa noastră „ştiinţifică”, de care, vai, se face atîta larmă, va intra în normal, iar eu voiu fi mai puţin călcat de nevoi – adică voiu fi mai stăpîn pe timpul meu şi pe mine însumi – poate, atunci, să aleg şi în materialul neredactat pentru a trata variate subiecte. Acum, ceea ce aş putea să-ţi promit pentru periodica respectivă, ar fi vreun articol mărunt de toponimie românească, pentru că şi în acest domeniu – de care se’nţelege că nu voiu avea timp vreodată să mă ocup cum se cuvine – sunt destule ispite ce mi-au surîs în treacăt, pe cînd lucram la antroponimele mele. Mă bucur să aflu că eşti sănătos şi activ. Nu uita însă că aş fi dezolat dac’ai fi obligat să te pierzi într’o activitate infructuoasă. Caută şi dobîndeşte cu orice preţ libertatea de a lucra la marile probleme ale limbii româneşti, căci D-ta eşti primul în Romînia care poţi să le ataci aşa cum o cere ştiinţa autentică şi talentul. Nu uita că eu aştept lucrări masive, monumentale, dela D-ta. Eu ştiu că poţi da; de aceasta nu mă înşel! De aceia, aştept. Fereşte‑te de tot ceiace te’mpiedică dela realizarea frumoaselor D-tale proiecte. Mai ales, fereşte-te de ceice-ţi jefuiesc timpul atît de scump. Nu odată, cînd trec pe Bulevardul Carol şi îmi arunc ochii la edificiul Universităţii, sunt adînc mîhnit de gîndul că D-ta nu mai eşti acolo şi că epigoni aduşi de ape tulburi profanează catedra lui Philippide şi sanctuarul culturii romîneşti.
Încheiu, trimiţîndu-ţi cele mai afectuoase urări de fericire şi sănătate, ca să poţi atinge succesele strălucite la care eşti îndreptăţit şi pentru ca, la numele marilor noştri lingvişti, să se mai înscrie cît de curînd încă unul nu mai puţin celebru.
Respectuoase omagii Doamnei, iar Drei Evdochia cele mai amicale complimente.
P. Caraman
 
Scrisoarea se află într‑un plic obişnuit, de culoare verzuie, cu următoarele inscripţii. Pe pagina recto: „D-lui Gh[eorghe] Ivănescu, Profesor universitar, Str[ada] C[oman]dor Eug[eniu] Botez, 16, Raionul 1 Mai, Bucureşti”. Pe pagina verso: Exp[editor] P[etru] Caraman, F[undacul] Codrescu, 1, Iaşi” (nota edit. E.M.).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog