Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NOD ÎN PAPIRUS

Poezia cântată

Mircea V. CIOBANU

Alte articole de
Mircea V. CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Prin anii ’70 ai secolului trecut, într-un ziar sau revistă de la Chişinău, nu-mi amintesc cu precizie, cineva menţiona că, odată cu venirea lui Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi, în cântecele din Basarabia a intrat poezia. Adică până atunci se făceau „texte”, ca material de însoţire a muzicii, dar, mai ales, texte de calitate dubioasă ori proaste de-a binelea. Amintindu-ne de nişte cântece de atunci, trebuie să-i dăm dreptate celui care făcuse constatarea.
N-ar fi deloc rău să readucem în discuţie tema. Nu – Doamne fereşte! – să interzicem nişte cântece – pentru că au murit, din acest moment, toate nunţile şi cumetriile noastre, toate însoţite de manele poetice (indiferent de genul muzical în care au pătruns aceste texte) –, ci să ne plimbăm puţin pe acolo pe unde au participat la proces poeţii (la procesul scrierii, nu la petreceri, chiar dacă unele texte sugerează că procesele, uneori, se desfăşurau în paralel).
Ce înseamnă un cântec bun, cu un text care susţine frumos melodia (sau invers), e lesne să ne închipuim, amintindu-ne de Atât de fragedă (Eminescu), Primăvara (Topîrceanu), Decembre (Bacovia), La oglindă (Coşbuc), De va veni la tine vântul...(Goga), sau, ca să venim mai aproape, ceva în genul: „A venit, a venit toamna... acoperă-mi inima cu ceva...” (Stănescu), ori poate „Mai şterge zaua ruginită, / Aşază-mi chivara mai drept / Şi vezi de ce nu vine carul / Cu cavalerii ce-i aştept” (Dimov). Ori metafizicele compoziţii ale formaţiei Phoenix, pe versurile lui Foarţă şi Ujică.
De altfel, textele bune sunt atât de rare (îmi dau seama acum, amintindu-mi, „ascultând” în minte nişte cântece), încât se reţin: câteva cântece pe versurile lui Vieru sau Matcovschi, un August superb, al lui N. Popa, interpretat inconfundabil de Ricu Vodă, un elegant text scris despre clipa care fuge, de Vsevolod Ciornei, cântat de eleganta Olga Ciolacu, un frumos cântec, pe versuri de Leonida Lari (sic!), compus şi interpretat de Iurie Andronic („Ce zi frumoasă umblă pe pământ, / Iluminând egal şi rău şi bine...”) şi... poate câteva care îmi scapă, nu prea multe însă. Mă refer acum la texte poetice relevante, originale, adecvate.
Bineînţeles că trebuie, coborând puţin ştacheta, să le bifez ca pozitive şi pe cele pur şi simplu corecte gramatical. Mă gândesc acum la ceva în genul Primăverii lui Andrei Strâmbeanu, un text, cel puţin, onorabil.
Unde s-o fi rupt firul pe care începuseră a-l depăna, frumos, aici, în Basarabia, Vieru şi Matcovschi? Daniel Cristea-Enache demonstra într-un eseu că unele discontinuităţi şi disonanţe le-au admis chiar maeştrii (Maeştrii!). E vorba de o deconstrucţie-model a poeziei (cântate) a lui Grigore Vieru Eminescu (vezi Funcţia Vieru, IV, „Convorbiri literare”, nr. 2, 2010). Pornind de la afirmaţia construită mai mult din necesităţi prozodice („La zidirea Soarelui, se ştie, / Cerul a muncit o veşnicie”), autorul eseului demonstrează cum o falsă construcţie (or, ceea ce ştim – din episodul Facerii – este chiar altceva) deschide o întreagă cutie a Pandorei, inconsecvenţele ţinându-se lanţ. Să zicem că a fost un accident în biografia „muzicală” a poetului, or, cunoaştem multe reuşite ale lui în acest sens, unele absolut relevante.
Am recitit cu prilejul scrierii acestui text poeziile lui Dumitru Matcovschi care au devenit cântece. Foarte multe rămân „în picioare” şi după un examen... „pur-literar”, că să sugerez perspectiva din care le-am citit. Doar în două cazuri (celebrele şlagăre de odinioară Sărut, femeie, mâna ta şi Cu numele tău) mi-am pus nişte întrebări... gramaticale, la care nu am găsit răspuns. Dacă insistaţi, iată-le: „Sărut, femeie, mâna ta, / întotdeauna muncitoare, / atât de mică şi de floare (?)...”; „Am numit cu nume drag / stea (?) din cer strălucitoare...”; „Am numit cu nume sfânt / spic (?) de grâu ce se împlină (?)...” Dar nedumerirea deplină, totală, care nu poate fi alinată cu nimic, e textul integral al Imnului Academiei. Poate că nu pricep ceva în acest gen literar, dar nişte lucruri mă derutează în mod absolut. Nu mă apuc să citez.
Cu câteva excepţii, ziceam, cântecele scrise de poeţii profesionişti sunt perfecte, unele – relevante. (Mă grăbesc să adaug că, acolo unde fenomenul m-a deranjat, lucrurile erau grave de tot, încălcând nu cine ştie ce norme literare deosebite, subtilităţi stilistice ori profunzimi filozofice ş.a.m.d., ci elementare erori gramaticale, ortografice şi... logice.)
Dacă mi-aş fi propus să vă amuz, aş aduce exemple de cântece neizbutite ori absurde de tot, în genul următoarelor exerciţii paralogice: „Chipul tău (?) şi dragostea din tei (!?) Mi-amintesc de ochii tăi (?!)”; „Vreau să te întorci la mine / Fără tine-mi este bine (!!?); „Te vreau oriunde-am fost”; sau una bună pentru închiderea (sub)temei: „Prinţul meu are ţiţei / Pot să fac ce vreau cu ei (!!!).
Dar nu vreau să intru în ezoterismul... oricum inaccesibil mie al „show bussines”-ului românesc. Mă voi limita doar la segmentul literar. Adică voi consulta agenda Uniunii Scriitorilor pentru a vedea dacă autorul, la onoarea căruia atentez, este poet cu acte în regulă. Aşa că, din acest loc, adio, ASIA, Sexxxy, Blondy, O-zone etc.
Să trecem la treaba, aşadar. Iată un cântec prea bine cunoscut, avându-l de autor al versurilor pe poetul Ianoş Ţurcanu, un profesionist al genului.
„Mă întorc cu gândul în trecut când ne-am cunoscut,
Un buchet de flori de liliac mi-ai adus la prag,
Florile în taină mi-au şoptit că de mine te-ai îndrăgostit,
Clipa întâlnirii noastre n-am s-o uit nicicând,
Sufletul spre cer s-a înălţat, iar buchetul gingaş şi curat
Cred c-a fost un semn divin de Dumnezeu lăsat.
 
Anii au trecut, tot ce am dorit tu mi-ai daruit,
Nu a dispărut acel fior plin de tainic dor
Foarte multe lucruri s-au schimbat, dar iubirea noastra n-a cedat,
E la fel de minunată şi va fi mereu,
Un buchet de flori de liliac mă aşteaptă şi acum la prag,
Cred că-a fost un semn divin lăsat de Dumnezeu”.
Ce-ar fi de spus aici... Deoarece e primul text, îmi vine să vă las să vă delectaţi singuri, cu lirismul inedit, cu repetările-explicaţiile, uneori pleonastice ale semnelor divine lăsate – dacă nu aţi înţeles – de Dumnezeu etc., cu florile aduse, de dragul rimei, la prag, ca să şoptească şi încă în taină... ghiciţi ce?!
Uitasem să vă amintesc că buchetul propriu-zis era gingaş şi curat (adică, nu l-am tăvălit prin praful satului venind la tine, nu am măturat ograda cu el). Uite numai nu am înţeles de ce, tocmai în momentul fericirii supreme, sufletul a părăsit eul liric (Dumnezeu să-l ierte!): „Sufletul spre cer s-a înălţat”. A doua strofă începe, periculos, cu nişte realizări materiale, cu daruri pe cale să suprime poezia, dar nu! Nu a dispărut „acel fior” plin de nu-ştiu-ce „tainic dor”! Ceva râvneşte totuşi iubitul în taină? Bine că „iubirea noastră n-a cedat” (Ce nu a cedat? Cui? De ce trebuia să cedeze?).
Deoarece misiunea mea e doar să caut (şi să găsesc, şi să-l arăt lumii) nod în papură, las sociologii literaturii să studieze şi să explice natura şi originea fenomenului numit „textul pentru cântece”. Apropo, am citit că Ianoş Ţurcanu e autor a vreo cinci sute de cântece, aşadar, nu e un debutant în acest gen. Chiar am impresia că-l ofensez pe Ianoş cu presupunerile mele (parcă-l văd cum zice: „Poate că şi are dreptate Mircea, în tot ce spune, dar... la ce i-o trebui?”). Ianoş e autorul unor cântece de valoare deosebită: imnurile. A scris (citesc eu undeva) imnul pentru Academia de Poliţie, pentru poliţia municipală Chişinău, imnul oraşului Hânceşti („Hânceşti, Hânceşti, Hânceşti, / Oraş ca din poveşti, / Cu gloria în lume – / Nu este altu-n lume. / Hânceşti, Hânceşti, Hânceşti, / Mereu să ne trăieşti: / Eşti vatra noastră sfântă, / Ce inimă încăntă. / Hânceşti, Hânceşti, Hânceşti...”).
Ei dar, în context, nu pot să n-o spun şi pe asta: Ianoş este autorul imnului SIS (Serviciului de Informaţii şi Securitate, n-aţi greşit!). Se intitulează Credinţă Patriei (Ghiciţi: cărei? Numai nu rostiţi cuvântul, lăsaţi-l să plutească în aerul dens al hermeneuticii... pentru că toată poezia imnului e interpretabilă... după cum, polivalent, e şi serviciul „de securitate”): „Numele nostru nu e scris în carte (poetul îşi închipuie totul în felul lui: e vorba de serviciul (absolut) secret! Sst!), / Nu-i pronunţat cu salve de salut, (de ce – nu? Şi dacă era da, de ce – da?) / Dar cercetarea dă frumoase roade, (ei, vedeţi, nu se munceşte în zadar! Dar oare care or fi fiind „roadele”? Cine a fost ultima dată la cercetări, să ne spună?) / Securitatea e al nostru scut (Se poate de spus şi invers, tot pleonasm iese!)”.
Există în tehnologiile comunicaţionale şi informaţionale moderne noţiunea de autotex. E un fel de text pus la... autopilot. Adică, scriind două-trei litere, calculatorul îţi dă varianta probabilă a cuvântului sau a îmbinării. Având în vedere că totu-i intertext, că nu prea multe idei sau formule originale bântuie, la nivel uzual, calculatorul (programul) „ghiceşte” foarte des şi nu-ţi rămâne decât să accepţi (dacă eşti de acord cu...) varianta propusă. Apoi culegi următoarele două litere şi... iar alegi. Mai rapid decât orice dactilografă ori stenografă! Ei bine, aproape integral, cântecele pe care le auzim au textele scrise (parcă) exact în acest sistem al autotextului, al... autopilotului! Poţi face concursuri pentru ghicirea următorului vers. Bine, dacă ne amintim de principiul de funcţionare a autopilotului (pentru navele aeriene, maritime sau... terestre), ele sunt utilizate atunci când mişcarea e previzibilă: rectilinie, uniformă. Transferat în plan estetic, mecanismul ar însemna: evoluţie monocordă, liniară, conform clişeelor prestabilite.
Iată câteva modele în care funcţionează „autotextul”, rima şi ritmul fiind singurii vectori, urmaţi însă şi aceştia cu doza previzibilă de infidelitate: automatismele sunt năvalnice ca... puhoaiele primăvara! – cum vi se pare comparaţia? „Ai venit (...) în soarta mea (?) – ciudat(sic!?) / Ca-ntr-un basm adevărat (?!) / Dintr-un spaţiu – cel de vis (?) [...]” Urmează truismele-automatismele pure: „Încet păşeai... păşeai / Şi-mi părea că mă ştiai (De unde? De ce?) / Te priveam duios (cum altfel?) / Ca pe-un vis frumos (se putea altfel?)”... etc. (Galina Furdui, Steaua dragostei).
Fiindcă Galina Furdui (membru al U.S.M., am verificat) a scris texte pentru cântece în cantităţi industriale (e o profesionistă, cum s-ar zice), nu pot să nu mă mai opresc la un „şlagăr”: „Toamnă-i şi vânt / Se zbate (?) frunza alb (?!) la geam / Cad stropii (...!) de pe ram (?) [...] Toamnă-i şi vânt / Aud (?) cum vin cărunte (?!) ploi / Ştiu că mă vei uita (de ce, adică?) / Şi că voi rămânea(!!??) // Arde în flăcări (cum, altfel?) un vis (?) / Şi plec din lumea ta (...) de floare(!!!???) / [...] Focul trădării e-ascuns (!?) / Iubirea noastră a răpus (pe cineeee?)”. Mai în scurt: „Toamnă-i şi vânt / Şi luna-n cer s-a scrumuit (???!!!) / Eşti un pustiu(s-o ştii!) în sufletu-mi rănit [...] Struna va cânta (...) cu lacrima (!?)”.
Sau, în încheierea „secvenţei Furdui”, câteva rânduri fără sublinieri, aşa doar pentru a vedea unde conduce delirul autotextului. „Am văzut că veneai din depărtare / Coborai pe un drum de albă floare / Glasul tău purta pe-aripă dragostea / Pasul tău chema soarta mea...”. Ei bine, cum să fii exigent cu autorii manelelor or a tot felul de blondy-sexxy, dacă poeţii „profesionişti” scriu în acest hal al... petenţiozităţilor nepretenţioase?
Unele cântece sunt fără obiective majore, cum s-ar spune, „din oficiu” (categoria De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere). Altele însă au o ambiţie expusă răspicat, dar sofisticat ascunsă, astfel încât simţi că autorul vrea să spună ceva mult, atât doar... că nu poţi pricepe ce anume...
Iată un Cântec pentru dacii noştri (dacă are „doar” ambiţie de „poezie,” e cu atât mai trist), semnat Traianus (e membru al U.S.M., am verificat, să nu credeţi că e vorba de împăratul respectiv, acela n-avea nici simţ poetic, nici sentiment dacic): Dacii nu se dau pe bonuri (!), dacii noştri nu se vând, / Nu-i mai prognozaţi în roluri (?!), astăzi şi nicicând. / Dacii nu se dau valută (?), nici pe lei (?) nu se mai (!? Cândva se dădeau, cumva?) dau, / Sunt o stirpe absolută (!!!???), cum cândva erau (?). [...] Dacii merg spre niciodată (aiurea, adică?), dacii plâng în nicăieri (aşa se numea la ei batista?), / (...dar urmărişi raportul „de finalitate”) / Să mai nască înc-odată ţara lor de ieri (şi după rătăcirile astea, cam fără căpătâi, vor să-şi renască ţara?). Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici (iată cum!) şi mereu / Dau în leagăn Demnitatea (asta-i, domnule, d-aia n-o avem! E cam dată în leagăn, adică adormită, demnitatea noastră!) ca pe-un Dumnezeu (aici fac o pauză, că mă doare capul: Cum îl dădeau dacii noştri în leagăn pe Dumnezeu? Să-l adoarmă? Plângea Dumnezeu? Făcea capricii? Doamne, iartă-mă de câte îmi trec prin minte, după aceste „cântece”). / În zadar voiţi a-i smulge (de unde?), în zadar mitraliaţi (???!!! Cine?), / Dacii nu pot fi din ţara lor concediaţi (cum ar veni asta: „concediaţi din ţară”? şi... pentru ce? Probabil, pentru încălcarea regimului de muncă: în loc să lucreze, dau în leagăn demnitatea şi se plimbă, hai-hui, spre niciodată şi în nicăieri...!). / Dacii nu se dau pe pâine (Nu se schimbă pe pâine? Nu se servesc pe pâine?), nici pe vin cu prea mult rost (cum adică „vin cu... rost?”), / Dar sunt încă convertibili (iaca na, ba nu se dau pe nimic, ba sunt convertibili), precum au mai fost (?!! ne-a amăgit poetul în primele versuri?) [...]”.
Mă opresc aici. Accesaţi google şi citiţi mai departe, eu nu mai pot! Eu când vreau să fluier, fluier... poate de aceea că nu vreau să-mi amintesc de cuvintele cântecului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog