Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Nicolae Râmbu, Valoarea sentimentului şi sentimentul valorii

Cristina GAVRILUŢĂ

Alte articole de
Cristina GAVRILUŢĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Apărută în 2010 la Editura Grinta, Cluj-Napoca, lucrarea universitarului şi filozofului ieşean Nicolae Râmbu, Valoarea sentimentului şi sentimentul valorii, readuce în prim-plan o temă clasică şi de o incontestabilă actualitate: relaţia dintre sentiment şi valoare. Lucrarea se impune încă de la început prin maniera originală de abordare a subiectului. Aşadar, cititorul nu descoperă doar un discurs filozofic abstract, situat eminamente în lumea ideilor, el are şansa de a participa împreună cu autorul la construirea şi descoperirea sensurilor profunde ale valorii şi sentimentului. Întreaga lucrare se conturează în jurul a cinci figuri emblematice ale literaturii şi religiei: Don Quijote, Casanova, Werther, Wilhelm Meister, Iisus Hristos. Fiecare dintre acestea reprezintă un ideal-tip ce reflectă într-o manieră profundă şi plină de semnificaţie relaţia dintre sentiment şi valoare. Astfel, dacă lui Don Quijote i-ar corespunde tipul idealist, lui Casanova figura seducătorului aventurier, lui Werther cea a sinucigaşului, Wilhelm Meister asumă figura ucenicului, lui Iisus i-ar corespunde, în viziunea curajoasă şi subtilă a autorului, figura idiotului în sensul dat acestuia de Dostoievski în romanul cu acelaşi titlu. Aparent paradoxale, aceste tipologii umane, pe care le dezvăluie cu talent filozofic autorul, au marea calitate de a salva într-o manieră inedită, prea puţin acceptată de lumea în care se mişcă personajele, dar şi de lumea noastră, valori şi sentimente care demult au căzut pradă uzanţelor şi stereotipiilor sociale, contextelor şi ideologiilor curente.
Fiecare personaj, în felul său, exprimă la modul absolut ataşamentul faţă de valori şi sentimente care devin axa sau centrul existenţei lor.
De exemplu, Don Quijote, aşa cum arată profesorul Nicolae Râmbu, reuşeşte să convertească valorile în ideal graţie credinţei şi sentimentelor puternice. În felul acesta, personajul lui Cervantes surprinde esenţa existenţei şi adevărul. Totuşi soarta sa în lume nu este tocmai de invidiat: asemeni celui care reuşeşte să distingă între lumea ideilor şi lumea umbrelor din peştera platoniciană, Don Quijote trăieşte drama de a fi neînţeles, de a fi luat în derâdere. „În cele din urmă, oricine a crezut cu adevărat în valori şi s-a sacrificat pentru ele a fost o Tristă Figură” (p. 10). Condiţia personajului se schimbă radical atunci când raportarea se face la sine. Idealul şi frumuseţea valorilor se răsfrâng asupra sa. Tinereţea, vitalitatea, imaginaţia, curajul sunt, din această perspectivă, consecinţe ale valorilor pe care le împărtăşeşte. Parafrazându-l pe N. Steindhardt, am putea spune că Don Quijote dăruind dobândeşte în chip miraculos virtuţi şi sentimente. Mai precis, el depăşeşte simţul comun care datorează atât de multe simţurilor şi ia umbrele drept adevăruri. „Simţul omenesc nu doar reflectă realitatea, ci o modelează după ideile şi idealurile sale. Lumea este bună sau rea, frumoasă sau urâtă, absurdă sau plină de sens în funcţie de cel care o reconstruieşte plecând de la datele înşelătoare ale simţurilor” (p. 13). Faptul că aşa stau lucrurile este dovedit de secvenţa vindecării şi a căderii în normalitate. Ea echivalează cu moartea valorilor şi lipsa sensului de a trăi. Profesorul ieşean observă cu subtilitate că personajul Don Quijote este ilustrarea perfectă a unei dileme axiologice, cea dintre idealism şi înţelepciune. Plecând însă de la fenomenologia hegeliană şi subtilităţile filozofiei nietzschiene, Nicolae Râmbu reinterpretează figura înţeleptului din aforismele lui Arthur Schopenhauer şi salvează definitiv idealismul donquijotesc.
Casanova face parte din aceeaşi arie a personajelor excepţionale care sparg clişeele cotidiene, exersând cu consecvenţă o altă filozofie de viaţă. „Filozofia lui Casanova este un continuu exerciţiu de fericire” (p. 36). Autorul transpune această filozofie într-o formidabilă ecuaţie axiologică: „fericirea este o valoare-scop, în timp ce plăcerea este o valoare-mijloc. Mai mult încă, plăcerea conduce la fericire numai în măsura în care ea încetează” (p. 37). Felul acesta de a gândi lumea îl face pe Casanova să-şi trăiască viaţa ca un joc. În viziunea autorului ieşean, ludicul acestei existenţe nu înseamnă câtuşi de puţin lipsă de principii, valori şi sentimente. Este vorba, în fond, de alegerea posibilităţii de a trăi cu „maximă voluptate orice satisfacţie pe care ţi-o oferă destinul” (p. 58). Descoperind fericirea cu şi prin pasiune, Casanova află esenţa naturii umane şi, în particular, a celei feminine. Exersând fericirea, el reuşeşte să transpună în registrul ideatic sentimente şi valori în faţa cărora natura umană rezonează. Acesta este şi motivul pentru care el a devenit seducătorul prin excelenţă. Trăind viaţa ca joc şi filozofia ca aventură, personajul şi opera sa pot stârni, la un moment dat, dileme axiologice. Discursul despre sinucidere surprinde tocmai acest aspect. Cel care exersează fericirea cu maximă voluptate cochetează în singurătate cu ideea sinuciderii. Acesta poate fi şi un semn că el a aflat cu adevărat fericirea. Or, valorile şi sentimentele în doze absolute pot sminti, pot deveni povară muritorului de rând. Credem că ideea de sinucidere are mai curând valoare compensatorie şi de echilibrare în faţa unei fericiri copleşitoare.
Tot în registrul marilor dileme axiologice exprimate în lucrarea Valoarea sentimentului şi sentimentul valorii se circumscrie şi existenţa lui Werther, dar şi a lui Goethe, autorul acestui personaj. Întruchipând figura sinucigaşului, Werther are oarecum o condiţie paradoxală: vindecă şi îmbolnăveşte deopotrivă. Naşterea personajului devine un act de eliberare pentru autorul operei. Goethe scapă astfel de obsesia sinuciderii. Acelaşi personaj literar este şi cel ce va genera Werthmania, un val de sinucideri ce aveau ca pretext suferinţele tânărului.
Filozoful ieşean se întreba pe bună dreptate cum poate o capodoperă să salveze şi să ucidă? Care este esenţa acestui conflict? Răspunsurile sunt susţinute de o serie de răspunsuri filozofice date de „un expert” în problematica sinuciderii, Emil Cioran. „Orice carte este o sinucidere amânată” (p. 71) în viziunea lui Cioran, în sensul că transpunerea valorilor într-un act de creaţie poate elibera omul de dilemele şi tensiunile axiologice care-i pot stăpâni existenţa. Aşa s-a întâmplat şi cu Goethe. În schimb, s-au sinucis cei care păstrau în interior datele unei capodopere şi nu au avut capacitatea de a transpune în act creativ conflictul valoric care-i stăpânea. Nicolae Râmbu sesizează cu fineţe că „ceea ce se petrece la un nivel elementar în sufletul fiecărui om ia proporţii grandioase în hipersensibilitatea personajului lui Goethe. Orice conştiinţă axiologică normală (subliniază autorul ieşean) recunoaşte fără rezerve iubirea, prietenia, loialitatea, adevărul etc. ca valori pozitive. Tragic este faptul că în profunzimile sufletului omenesc valorile pozitive nu pot trăi decât conflictual” (p. 80). Dacă valorile şi sentimentele sunt consubstanţiale fiinţei umane, exprimarea lor este adesea viciată de cultură, context şi factori exteriori. Puţini sunt cei care reuşesc să le arate lumii în plinătatea lor. Cum bine a arătat Nicolae Râmbu, ei riscă să fie socotiţi smintiţi, aventurieri, sinucigaşi sau idioţi. Sinuciderea ca replică definitivă dată morţii este, poate, răspunsul cel mai facil pe care-l poate da cel aflat sub „tirania valorilor”. Mult mai dificil este travaliul creaţiei, al exprimării într-o manieră originală. Casanova, Don Quijote, prinţul Mâşkin sunt personaje emblematice în acest sens. Din această pricină gestul liber, creativ poate fi un act eliberator, greu de acceptat de o lume comună şi rigidă.
Asumându-şi paternitatea unui alt personaj celebru (Wilhelm Meister), Goethe aduce în prim-plan problematica valorilor formării. Filozoful ieşean, Nicolae Râmbu, ne propune o interpretare a anilor de formare în cheie hegeliană. Ucenicia lui Wilhelm surprinsă de Goethe nefiind altceva decât o metaforă a ceea ce autorul lucrării numeşte cu inspiraţie a fi „arta de a trăi”. În spiritul dialecticii hegeliene, autorul arată că „o experienţă împinge eul în mod fatal spre o alta, aşa cum raţiunea este determinată să tragă o anumită concluzie din două judecăţi care constituie premisele unui raţionament. (...) Dacă trăieşti experienţa iubirii, atunci vei trăi cu necesitate şi experienţa decepţiei” (p. 92). Valorile şi tensiunile pe care ele le nasc în sufletul omului nu pot fi ocolite. Doar felul în care acestea se exprimă poate fi diferit. Conformitatea şi nonconformitatea fiind două expresii distincte ale manifestării lor în lume. În esenţă, experienţa lui Wilhelm Meister sugerează, în opinia filozofului ieşean, că existenţa umană se înscrie între hazard şi necesitate şi că, singură, fiinţa umană ajunge să-şi sculpteze existenţa. Anii de ucenicie pot ilustra însă şi imaginea vieţii, a formării ca o lungă perioadă de iniţiere. Miza ar fi cunoaşterea de sine şi aflarea sensurilor ultime ale existenţei. Personajul lui Goethe are, din această perspectivă, un destin nefericit: neavând cum să-şi împlinească pasiunea, o ucide lăsându-se pradă raţiunii sobre şi reci. Greu de spus dacă drumul formării sale a fost parcurs până la capăt sau dacă a fost un eşec. Cu certitudine însă atunci când valorile ce zac în noi nu găsesc căi de împlinire devenim banali, înflexibili, obişnuiţi, „suntem – în expresia lui Nicolae Râmbu – mai degrabă pierduţi în ceea ce devenim, decât împliniţi” (p. 103). Cel mult riscăm să devenim înţelepţi, cum bine sublinia profesorul ieşean.
Iisus este a cincea ipostază emblematică a celui care împărtăşeşte într-o manieră absolută idealul. Reluând textul nietzschian, Anticristul, şi având ca punct de reper romanul Idiotul a lui Dostoievski, Nicolae Râmbu face o subtilă analiză asupra discursului filozofic nihilist care plasează figura Mântuitorului în zona smintelii şi idioţeniei. În fapt, crede gânditorul ieşean, este vorba despre o imagine dureros de actuală care, pentru omul obişnuit, produce o dramatică răsturnare a valorilor. Pentru majoritatea dintre noi, prizonieri în peştera simţurilor, cel ce vede şi înţelege cu adevărat este smintit şi idiot, sărac cu duhul. Cum bine a surprins autorul cărţii puse în discuţie, faptul poate fi descoperit în capodopere literare de mare forţă (Cervantes, Goethe, Casanova, Dostoievski sunt doar câteva exemple). Toate aceste personaje îşi găsesc cumva împlinirea existenţială prin figura exemplară a Mântuitorului Iisus. Într-un fel, el este expresia vie a unui paradox axiologic în comunitate: veritabilele valori îl apropie pe om de ideal, de divinitate, îndepărtându-l de lume. „Din punct de vedere axiologic, nu Iisus, nu Don Quijote, nu prinţul Mâşkin sau orice alt idealist autentic sunt nişte bolnavi, dimpotrivă, ei simbolizează sănătatea spiritului, normalitatea conştiinţei axiologice, integritatea de a percepe cele mai înalte valori, în vreme ce restul, cei de rând de asemenea «idioţi» sunt oameni bolnavi” (p. 138).
Cele cinci personaje sunt tot atâtea teme de meditaţie asupra felului în care lumea ierarhizează printre lucruri sentimentul şi idealul atunci când acestea se exprimă în valori absolute. Parafrazându-l pe autor, putem spune că fiecare dintre aceste personaje trăiesc condiţia dublă, aceea de bolnavi şi de medici ai culturii. În această paradoxală ecuaţie axiologică, filozofia ar avea, în opinia autorului, un rol terapeutic.
 
*
Pentru început am dorit să fac o prezentare sintetică a lucrării Valoarea sentimentului şi sentimentul valorii semnată de profesorul şi filozoful Nicolae Râmbu. Nu am reuşit. Apoi am dorit să contopesc cele şapte secţiuni ale cărţii într-un discurs mai abstract despre valoare şi sentiment. Nici asta nu am reuşit. Am vrut, mai apoi, să vorbesc despre autor ca despre un fin cunoscător al filozofiei germane cu mari sensibilităţi pentru romantism, dar nu am avut vreme. M-am lăsat prinsă de vraja celor cinci personaje şi le-am făcut să vorbească. Apoi am căzut pe gânduri... Cred că adevărata valoare a acestei cărţi este aceea de a trezi în noi sentimentul valorii. Şi acesta este meritul autorului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog