Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POETUL, GRAIUL, PATRIA

Mesager pentru Basarabia

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Destin irepetabil în istoria Basarabiei, Grigore Vieru lasă moştenire o operă ce abia acum, după trecerea lui la cele veşnice, îşi va contura adevăratele ei dimensiuni. E vorba nu doar de creaţia poetică, domeniu în care Grigore Vieru a perseverat constant şi cu apreciabile rezultate de-a lungul a peste cinci decenii, poezia lui iradiind parcă, în lipsa poetului, noi valenţe emoţionale şi de expresie. Altă conotaţie comportă, de asemenea, prestaţia publicistică şi aforistică a poetului, tematica textelor (articole, replici, interviuri, cugetări etc.) subliniind actualitatea lor stringentă. Privită retrospectiv, activitatea distinsului nostru contemporan, în integritatea ei, se prezintă drept model de credincioasă slujire a patrimoniului spiritual moştenit de la străbuni, justificând deplin rolul de exponent fidel al comunităţii din care descinde: „Eu sunt poetul acestui neam / Şi-atunci când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când cântece nu am...”.
Îmbrăcat în togă de ascet, dar şi de tribun, ascultă „cu inima freamătul vremii”, încearcă să surprindă „cum bate la uşă destinul”, îngemănându-şi soarta proprie cu cea a semenilor săi: „Ciudată alcătuire – / Tribunul şi ascetul / Acest, ah, duh al vieţii, / Ce îl numim poetul”.
Grigore Vieru mărturiseşte că în literatură vine din mare singurătate şi din suferinţă, din suferinţa celor mulţi, din calvarul Basarabiei şi al Limbii Române, din teama de nu a regăsi drumul spre izvor. Majoritatea scrierilor sale denotă că poetul se afla permanent în căutare, într-o necontenită şi febrilă stare de reconstituire a obârşiei, a unităţii, a rădăcinii primordiale. Concludent în acest sens este volumul Cel care sunt (Chişinău, Literatura artistică, 1987), dedicat „Mamei Eudochia şi marelui Eminescu”, având capitolele intitulate: I.  Rădăcina de aer (versuri pentru copii), II. Rădăcina de pământ (versuri lirice), III. Rădăcina de lacrimă (litanii pentru orgă), IV. Rădăcina de foc (creionări, interviuri, note). Rugat în 1979 să vorbească despre începuturile sale poetice, Grigore Vieru precizează: „Din păcate nu vin de la, ci merg spre el (spre izvor – Al. B.). Am spus «din păcate», pentru că era firesc să mă adăp la el în copilărie încă. Izvor însemnând pentru mine folclor, Eminescu. Izvorul este o metaforă. Prima şi cea mai puternică şi viguroasă metaforă a unui popor creator. O metaforă din care poţi trăi ca din pâine”.
„Izvorul” va fi descoperit târziu, în vremea studenţiei poetului, când se mai domoleşte procesul acerb de deznaţionalizare programată a românilor basarabeni, după moartea lui Stalin fiindu-le înlesnit pentru o scurtă perioadă accesul la cultura şi literatura română.
Poetul parcurge drumul anevoios, dificil, dar necesar, către izvor, ghidat intuitiv de fireasca dorinţă de a cunoaşte universul matricial, indiferent de jertfa pe care i-o va cere acest itinerar fără de care este imposibilă reanimarea conştiinţei naţionale a celor mulţi. E o muncă sisifică, e o luptă fără sfârşit, e chinul lui Christos, e o condiţie sufletească asumată benevol care nu va mai fi abandonată niciodată: „scriind, / parcă aş ara cu o cruce”. Aşadar, existenţa artistului, sensul vieţii lui are ca punct de reper sacralitatea gestului menit să reaprindă candela speranţei, a credinţei şi a dreptăţii în casele basarabenilor. „Opera sa, în totul, constată acad. Constantin Ciopraga, se vrea sinteză a vocilor din juru-i în dialog cu vocea-i interioară.”
Vasile Vasilache, unul dintre puţinii scriitori basarabeni care nu a pactizat cu regimul sovietic, rămânând până la finele vieţii un răzvrătit al sorţii, îi făcea lui Grigore Vieru o caracterizare pe cât de simplă, pe atât de sugestivă şi adevărată: „Grigore Vieru e un nerv dezgolit”. Pe bună dreptate, poetul, marcat de o sensibilitate ieşită din comun, se manifestă, invariabil, în calitate de martor ocular ce nu poate tolera fărădelegea şi nedreptatea („Nu sunt un om curajos, pur şi simplu mi-e ruşine să ocolesc adevărul”), atitudine şi condiţie existenţială imperativă pentru un educator şi modelator de conştiinţe, aşa cum se cade a fi un scriitor.
Având la îndemână cel mai eficient şi mai puternic mijloc de instruire şi de supravieţuire – limba maternă –, poetul capătă înzestrarea şi atributele de invincibil luptător. Este o idee care-i acaparează din tinereţe fiinţa, devenind ulterior adevărata sa natură: „Chiar dacă mor, trebuie să înving; chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt”. Confruntarea – în plan artistic, ştiinţific, social, politic etc. – cu fenomenele (şi, evident, cu protagoniştii acestora!) ce se derulează strâmb şi contra firii devine o parte din biografia sa, dar şi un stigmat de care poetul nu va scăpa decât după moarte. Cu înfăţişare de schivnic sau de vechi cărturar, coborât de la mănăstirile din Ţara de Sus, emanând în jur blândeţe, încredere şi echilibru, trăsături mai rar întâlnite în aceste vremi tulburi învălmăşind şi întunecând sufletul omului, poetul, „galben ca gutuiul”, cu o constituţie fizică firavă („sunt mai mult oase decât carne şi oase”), devine în mod miraculos apărătorul, dascălul şi călăuza conaţionalilor săi, care, supuşi unei draconice „sterilizări spirituale”, riscau după 1944 să devină (şi mulţi dintre ei au devenit!) un „popor de hibrizi” (M. Eliade), refractari la mersul istoriei. Este motivul axial ce-l determină pe Vieru să purceadă la elaborarea unei „cărţi de învăţătură” (M. Cimpoi) pentru „a crea”, alături de alţi confraţi de cuget şi simţire, premisele „schimbării la faţă” a acestei palme de pământ înstrăinat. Primele volume dedicate copiilor, apoi surprinzătoarele şi neobişnuitele până atunci Abecedare şi Albinuţe, alcătuite împreună cu prietenul şi remarcabilul scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, vor pune temelia unui nou concept, naţional, românesc, de educare a sensibilităţii tinerei generaţii. Într-un poem dedicat cunoscutului prozator, Grigore Vieru mărturiseşte peste ani: „Tu ştii / Că un cântec frumos / Pentru copii / Poate salva în viitor / O Patrie”. Dar în situaţia când Prutul e apă de hotar, iar „Basarabia e un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”, Patria noastră e Limba Română. Or, Patria, Limba Română, Plaiul natal converg spre aceeaşi noţiune generatoare de sens şi remodelatoare de fire – izvorul. Când nu putea să-i spună pe nume graiului strămoşesc, Grigore Vieru îşi intitula poemele simplu: Limba noastră, ca şi Mateevici, Frumoasă-i limba noastră, Graiul, În limba ta, sau Mamă, tu eşti..., în care cititorii de toate vârstele află cu fascinaţie cele mai curate, cele mai luminoase, cele mai autentice şi tulburătoare versuri despre limba maternă şi despre forţa ei tămăduitoare. Limba maternă, sugerează poetul, este cea care ne poate ajuta să trecem peste arşiţa pustiitoare a istoriei, pentru că „nu există o cazemată mai sigură în faţa duşmanului decât cea săpată adânc în limba neamului său”. Datori, prin urmare, suntem, accentuează poetul, să conştientizăm că „limba unui popor este chiar sângele acestui popor” şi că „cine îşi schimbă limba, îşi schimbă Patria”.
Atunci când vine vorba de limba română („Pur şi simplu, ziditu-m-am de viu / În Templul Limbii Române”), poetul se transfigurează într-un energic şi aprig apărător al ei, calităţile sale de tribun, şi mai ales de polemist din stirpea lui Tudor Arghezi, nu lasă loc pentru ezitare şi compromis. Nimeni, nici străinul şi nici rătăcitul de un neam cu tine nu are dreptul să atenteze la demnitatea şi dreptatea graiului matern, să aducă atingere acestui dat hărăzit de Dumnezeu: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele, afară de una singură – asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Fire evlavioasă, creştină, poetul are certitudinea că limba maternă e o noţiune sacră („Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”), iată de ce e gata oricând să se ridice cu toată puterea şi cu toate mijloacele de care dispune în apărarea ei. Bărbat de mare caracter, polemist incisiv şi de temut, poetul, solicitat de împrejurări, traversează firesc, senin, cu conştiinţa împăcată, drumul sinuos şi ruinător de spirit de la candoarea versului liric la virulenţa verbului cu imprecaţii sociale. Poetul este necruţător cu cei care „plutesc” şi care nu vor să pătrundă esenţa problemei: „Vorbiţi moldoveneşte, dacă vă place să spuneţi aşa, dar nu pociţi şi nu tulburaţi frumuseţea Limbii Române, căci nu în suferinţa voastră s-a fost născut”, pentru că tot Vieru spune într-un poem mai vechi: „Toate se schimbă în viaţă / Numai izvorul nu”. Iată de ce important este ca strălucirea de cleştar a izvorului să ne lumineze destinul. Mai mult decât actual este apelul poetului: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţa şi lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei”. Numai astfel avem şansa de a ne schimba soarta, numai aşa suntem în drept să gândim la ziua de mâine, la care poetul visează şi de dincolo de moarte: „Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât nişte steaguri pe care le agit către ea în semn de prietenie”. Până a vedea însă împlinită ziua de mâine, cum se arată a fi ziua de azi? „O zi zgribulită. Zgribulite biserici. Sentimente şi nădejdi zgribulite. Zgribulită şi Limba Română. Aştept, se destăinuie poetul, alt Chişinău şi nu mai vine.”
Va veni! Cu siguranţă va veni, pentru că izvorul nu poate seca atunci când te dumereşti că viaţa înseamnă libertate, iar „libertatea nu se învaţă la şcoală şi nici la biserică. Libertatea se învaţă în luptă”. Atât cât vom şti să luptăm: „Zadarnic ne împărţiţi / Dinainte coliva. / Căci tot ce împotrivă ne stă / De tainele noastre / Pieri-va, pieri-va.”
 
* * *
Grigore Vieru a fost unul dintre fondatorii şi susţinătorii revistei noastre, unul dintre autorii ei consacraţi, ceea ce ne-a determinat să programăm o Ediţie Specială având drept obiectiv înfăţişarea figurii emblematice a poetului. În acest scop, ne-am adresat mai multor scriitori, critici literari, intelectuali de la noi şi de peste hotare cu invitaţia de a participa la elaborarea acestui număr de revistă.
Textele incluse între copertele revistei constituie o sursă generoasă pentru a cunoaşte ce a gândit şi ce a scris Grigore Vieru despre limba română, despre neamul românesc, despre misiunea artei poetice în acest timp zbuciumat şi plin de incertitudini. Ancheta In memoriam Grigore Vieru a cuprins următoarele întrebări:
1. Ce calităţi ale scrisului i-au asigurat poetului o imensă popularitate în rândul cititorilor din Basarabia?
2. Cum este receptată opera viereană în întreg spaţiul limbii române?
3. Poate fi oare explicată / înţeleasă / justificată reticenţa unor condeieri, a unor interpreţi ai procesului literar contemporan faţă de creaţia lui Grigore Vieru?
4. Care este contribuţia lui Grigore Vieru la reconstituirea şi redefinirea adevărului privind identitatea şi unitatea noastră etnolingvistică?
5. În ce mod lirica şi publicistica, activitatea socială şi politică a lui Grigore Vieru exprimă „conştiinţa valorii umane a limbii” (Alex. Ştefănescu)?
Colegiul de redacţie al revistei „Limba Română” mulţumeşte tuturor celor care au onorat invitaţia de a evoca figura poetului, pedagogului, publicistului, politicianului şi filozofului Grigore Vieru.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog