Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Tablourile sunt ca oamenii, nu se simt bine oriunde

Oleg SEREBRIAN

Alte articole de
Oleg SEREBRIAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Era o zi de august când am păşit pentru prima dată pragul atelierului lui Andrei Sârbu de pe strada Dimo. Era august 1996. Cu puţine zile mai devreme la Hârjauca luase sfârşit prima şcoală de vară organizată în Republica Moldova de Fundaţia Soros, mai bine zis de Programul Est-Est al acesteia, pentru tineri jurnalişti din România şi Basarabia. Pe atunci eram şi eu coordonator de program la Fundaţia Soros-Moldova, iar doamna Ana Coreţchi, cea care patrona sus-amintitul program, era colega mea de birou. Întrucât în scurt timp urma şi eu să organizez o şcoală de vară, dânsa mi-a propus să merg la Hârjauca, să văd chiar la faţa locului cum decurge evenimentul. Anume acolo, la Hârjauca, am cunoscut-o pe jurnalista Antonina Sârbu, soţia pictorului Andrei Sârbu, oaspetele căruia aveam sa fiu peste câteva zile.
Era primul atelier al unui pictor pe care l-am vizitat. Îmi amintesc si acum, foarte desluşit, mirosul de struguri din curtea atelierului. Nu ştiu de ce anume acest detaliu olfactiv mi s-a întipărit atât de profund în memorie. Poate pentru că şi Andrei Sârbu e un pictor „nazal”. Pânzele lui miros. Gutui, flori. Acel galben ce face apel neîntârziat la aromele toamnei. Chiar si „Arheologiile” sale fac mai curând trimitere la o memorie olfactivă decât la una vizuală, prima fiind negreşit mai puternică decât ar crede mulţi.
De fapt, pe Andrei Sârbu, pictorul, l-am cunoscut indirect ceva mai devreme, în biroul Lorinei Bălteanu, pe atunci directoare a Fundaţiei Soros, care era o îndrăgostită de opera maestrului. În cabinetul ei de la Fundaţie atârna un tablou mare, din care se revărsa un verde indolent, secondat de un galben pe cât de aprins, pe atât de paşnic. De câte ori intram in biroul Lorinei, mă gândeam că acest tablou are ceva foarte intrigant în el. Într-o zi am întrebat-o cine-i autorul acelei pânze.
– Îţi place, întrebă ea neîncrezătoare, strivind cu mişcări aproape feroce un muc de ţigară într-o scrumieră neagră.
Am matahăit afirmativ din cap. Ştiu că am făcut-o ezitant, deşi nu ştiu de ce-am ezitat să zic explicit „da”.
– E cel mai bun pictor din Basarabia, zise ea pe un ton categoric.
Am mai mătăhăit o dată din cap, de astă dată în semn de mirare, privind mai cu luare aminte la geometriile din pânză. Nu ştiu de ce mi-am zis atunci că aşa ar putea picta numai un matematician, in fine, un om din lumea „exactului”.
Interlocutoarea mea aruncă şi ea o privire evazivă spre tablou şi adăugă pe un ton ce admitea o concesie:
– În fine, e unul dintre cei mai buni şi inteligenţi pictori de la noi. Îi spune Andrei Sârbu...
Aşa că atunci când aflasem de la Ana Coreţchi că doamna cu alunecări romantice de la şcoala de vară de la Hârjauca era soţia „pictorului aceluia care-i place Lorinei”, ştiam deja cine-i Andrei Sârbu.
Atunci, la prima noastră întâlnire de la atelierul din strada Dimo, l-am găsit foarte cald, uman. Şi foarte calm, ceea ce se putea ghici şi din pânzele sale. Nu mi s-a părut foarte vorbăreţ, deşi era, fără îndoială, un om extrem de deschis şi sociabil, dar era mai degrabă acel rarisim caz care e dispus mai mult să asculte. Era un bun ascultător. Discutasem despre artă, despre pictură mai cu seamă, despre nuanţe, despre semnificaţia culorilor în diferite culturi dar şi timpuri. Doamna Sârbu ne făcuse un ceai, după care am rugat să văd ceva din lucrările pe care le avea în atelier. Recunosc că eram curios doar să le văd. Erau neobişnuite tablourile lui. Poate de asta unii au zis că Andrei Sârbu era mai curând cubist sau constructivist, alţii au preferat să-l definească cu un termen mai general, zicându-i modernist, în timp ce mulţi se mulţumeau să-l aprecieze ca abstracţionist. După mine Andrei Sârbu e un pictor inclasabil, un eclectic, ca mulţi dintre colegii săi din spaţiul post-sovietic, creaţia cărora a fost marcată, voluntar sau nevoit, de cumpăna de epoci. Anume aşa l-am simţit şi definit atunci.
Nu eram înghesuit de bani. Achiziţia de obiecte de artă nu se număra printre priorităţile zilei, dar îndată ce am văzut primele tablouri m-am şi întrebat: „Cât o fi costând?”.
Ne-am aşezat. Doamna Sârbu ne-a mai dat un ceai. Ţin minte că într-un moment discuţia nu se prea lega. Mă gândeam la altceva, la economiile de 500 de dolari pe care le făcusem. Ce puteam face cu ei? De fapt îmi făceam atâtea planuri. Oricum, cu 500 de dolari n-aş fi făcut nimic din toate acelea.
– Si tablourile astea, pentru ce le faceţi? Le vindeţi? întreba-i deodată.
– Da, strecură calm autorul.
Se mai gândi un pic şi adăugă:
– Nu pe toate. De unele mă ataşez prea mult. Astea rămân cu mine.
– Şi acela? „Arheologia”?
Soţii Sârbu îşi zâmbiră. Era clar că era „dintr-acelea” care rămân.
– Ambasadoarea SUA ne-a propus pe el un preţ foarte tentant, zise doamna Sârbu. Dar Andrei...
– Aţi vrea să-l cumpăraţi? interveni pictorul.
Dădui neîncrezut din cap. Nu eram sigur că puteam propune un preţ mai tentant decât ambasadoarea SUA.
– Vi-l las cu 200 de dolari. Sunt sigur că se va simţi bine la dumneata. Ştii, tablourile sunt ca şi oamenii, ca şi plantele, nu se simt bine oriunde. Sunt vii.
Bineînţeles, preţul era mai mult decât cu un simplu „discount”. Era aproape un cadou. Nu m-am mai gândit nicio clipă. Aşa am intrat în posesia uneia dintre pânzele cele mai valoroase semnate de Andrei Sârbu.
– Iar asta, „Gutuiele”, cât face? Şi celălalt, cu floarea-soarelui?
Nu are rost să spun că mi-am mistuit pe loc economiile. M-am întors acasă cu cele trei tablouri ale lui Andrei Sârbu, primele din ceea ce avea să devină mai târziu mica mea colecţie de pictură. Dar şi mândria acestei colecţii.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog