Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MESAJE

Descinderi spre tipare, deschideri spre universal

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Genericul acestor note fugare s-a prefigurat după / din mai multe opţiuni: veşnic tânăra limbă română; meandrele bicentenarului; oglinda independenţei; 20 din 200 din 2000 sau 2000-200+20, două mii indicând identitatea daco-romană, două sute – sinistra colonie imperială şi douăzeci – anii salvării de uitare! Unghiuri de interpretare sau moduri de percepţie, fiecare dintre opţiunile sugerate deliberativ ar putea exprima caracteristici definitorii ale unei notorii reviste filologice şi cultural-literare aflate în prag de bilanţ aniversar: „Limba Română” – 20! Până la urmă am optat pentru formula din titlu, considerând-o adecvată cuprinderii, consistenţei şi orientărilor strategice ale acestei importante publicaţii cultural-ştiinţifice pentru întreaga spiritualitate românească. Pe drept cuvânt, prin înălţătoru-i mesaj, demn de columna trăiană, revista „Limba Română” ţintea a se înscrie în tiparele unui concept de aniversare hasdeiană.
Biografia unei reviste se constituie funciarmente din elanul colectivului / colegiului redacţional, registrul notorietăţilor şi materialelor publicate, aria de răspândire printre cititori, impactul ei sociocultural şi, nu în ultimul rând, modelul unui redactor-şef / director de opinie, angajat, cu totală dăruire, cu entuziasm nesecat şi un pic de nebunie pe deasupra, înhămându-se benevol şi pe un termen indefinit în acţiunea... de împingere a acestei locomotive cu zeci şi zeci de vagoane eşalonate pe ecartamentul neprevăzutului (adeseori, chiar redactorul fiind locomotiva eşaloanelor în aşteptare!). S-ar cuveni, la ceas aniversar, să-l pomenim cu un cuvânt de bine mai întâi pe redactorul-fondator al revistei „Limba Română”, regretatul Ion Dumeniuk, ucraineanul a cărui inimă a ars fără rezerve pentru cauza ce şi-a asumat-o – idealul deşteptării naţionale, înveşmântat în haina firească a limbii române.
Invariabil, la temelia acestui concept cultural se cer înşiruite numele unor Nicolae Mătcaş, Anatol Ciobanu, Marius Sala, Gheorghe Chivu, Dan Mănucă, Stelian Dumistrăcel, Valeriu Rusu, Dumitru Eremia, Theodor Codreanu, Silviu Berejan, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Grigore Vieru, Ion Ungureanu ş.a., care au confirmat prestigiul şi valoarea fenomenului. Unii dintre ei s-au retras, în al doilea deceniu, în umbra statică a altor cifre de înveşnicire, alţii au rămas să le desăvârşească opera. Şi în acest context al seninei tristeţi, al moştenitoarei cunoaşteri, voi să subliniez fidelitatea de Mercuţio al actualului redactor-şef Alexandru Bantoş faţă de iluştrii săi (şi ai noştri) predecesori. Este o fidelitate exemplară, materializată în consistente numere tematice de revistă, dar şi colecţii impunătoare de volume sintetice, editate sub egida Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”: Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române; Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic; Anatol Ciobanu, Reflecţii lingvistice; Nicolae Mătcaş, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul; precum şi impresionanta antologie de sinteze, documente şi comunicări Limba română este patria mea. Dialogurile aceluiaşi Al. Bantoş – Retrospectivă necesară – vin să întregească dimensiunile socioculturale şi biobibliografice ale unui vast concept spiritual de revitalizare a tradiţiei şi de perpetuare valorică prin consistenţa şi idealul de accedere şi sincronizare cu ritmurile culturii universale.
Revista „Limba Română” se înscrie tot mai temeinic în tradiţia publicisticii româneşti, fiind o demnă succesoare a „Daciei literare”, a „Familiei” şi a „Convorbirilor literare”, chiar dacă i-a lipsit o „Junime” de propensiune nucleară sau un „Luceafăr” inedit în paginile sale.
Pentru marja dâmboviţeană termenii ar putea apărea deplasaţi, dar raportată la realităţile noastre basarabene, la impactul şi consecvenţa demersului, comparaţia rămâne în picioare, atâta vreme cât însăşi revista „Limba Română” continuă să rămână pentru noi, pentru cultura română din acest spaţiu încă accidentat şi imprevizibil, drept flamură călăuzitoare, punct de reper şi paşaport de nobleţe, că nu ne-am uitat originile şi mai avem încă multe a spune lumii şi junimii viitoare.
Felicitări colegiale!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog