Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REPERE

Credinţă, sacrificiu şi destin

Eugeniu COŞERIU

Alte articole de
Eugeniu COŞERIU
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Discurs rostit la şedinţa festivă prilejuită de împlinirea unui deceniu de apariţie a revistei „Limba Română”
 
Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, domnilor academicieni, dragi colegi şi dragii mei basarabeni!
Eu mă pregătisem pentru sărbătorirea revistei „Limba Română”, dar a trebuit să constat că, în mare parte, sărbătoritul am fost eu şi deci trebuie mai întâi să mulţumesc celor care au luat iniţiativa acestei sărbătoriri pentru toate distincţiile care mi s-au acordat şi să vă mulţumesc tuturor pentru dragostea pe care mi-aţi arătat-o, poate neştiind că această dragoste este şi a fost totdeauna reciprocă, anticipată, pentru toţi cei care mă cunoşteau şi pentru cei care nu mă cunoşteau.
Să ne întoarcem însă la revista „Limba Română”. Într-un scurt comentariu, la Bălţi, tot cu ocazia aniversării revistei „Limba Română”, spuneam că această publicaţie este aşa cum trebuie să fie o revistă care se numeşte „Limba Română”, aici, în Republica Moldova, şi chiar pe întreg teritoriul limbii româneşti. Spuneam aceasta, fiindcă printre principiile mele, principii deontologice şi etice care privesc, pe de o parte, natura şi esenţa ştiinţei şi, pe de altă parte, morala, etica omului de ştiinţă, un principiu, ultimul în ordinea în care se prezintă, însă primul poate în ordinea reală, este principiul binelui public, pentru omul de ştiinţă: principiul responsabilităţii sociale şi culturale. Adevăratul om de ştiinţă înţelege că nu face cultură şi nu face ştiinţă numai pentru universalitate şi rămânând în turnul său de fildeş, că ştiinţa, mai ales o ştiinţă a culturii cum este lingvistica, se face pentru toţi, fiindcă ne interesează pe toţi şi că deci omul de ştiinţă are şi datoria să se ocupe cu tot ceea ce îl interesează pe vorbitor. Şi pe vorbitor îl interesează poziţia limbii lui în cultură, îl interesează politica lingvistică, îl interesează toate problemele practice de cultivare a limbii ş.a.m.d. Spun de multe ori că lingvistul nu trebuie să uite că limbajul funcţionează prin şi pentru vorbitori, nu prin şi pentru lingvişti. Ceea ce-l interesează pe vorbitor şi ceea ce-l doare pe vorbitor trebuie să-l intereseze şi pe lingvist, chiar dacă lingvistul se ocupă numai de teoria limbajului la nivelul cel mai înalt şi cel mai general. De aceea spuneam că revista „Limba Română” co­res­punde acestui principiu de etică culturală.
Să ne întoarcem cu gân­dul la anii 1988-1989. De ce era nevoie atunci pe terenul limbii române şi al tradiţiilor cultu­rale române? Începuse deja reacţiunea după ani foarte întunecaţi. Intelectualii se mişcaseră, începuse entuziasmul pentru limba şi cultura naţională, poeţii îşi dăduseră seama că „nu au dreptul la eroare”. Începuse şi reluarea legăturilor la acest nivel al intelectualilor, al cultivatorilor de limbă, începuse reluarea legăturilor cu toată tradiţia culturii româneşti şi a limbii române. Însă, mai întâi, limba română nu era în realitate recunos­cută. Nu era recunoscută în două sensuri. Nu era recunoscută aici, în Republica Moldovenească de pe atunci, ca limbă de stat şi nu era recunoscută ca limbă de cultură.
Situaţia limbii naţionale aici era cu totul alta, decât, de exemplu, în Georgia, în Armenia sau în Ţările Baltice. Nu trebuie să credem că peste tot în Uniunea Sovietică situaţia limbilor naţionale ar fi fost aceeaşi. Când am fost în Georgia, la Universitatea din Tiflis, marele lingvist de acolo Arnold Cicobava îmi ceruse să dau o conferinţă şi i-am spus că aveam deja una pregătită, scrisă, tradusă în limba rusă. Şi dumnealui mi-a spus: „Nu, la noi nu se poate, fiindcă aceasta este o univer­sitate georgiană şi aici ori vorbiţi georgiana, ori vorbiţi în orice altă limbă şi noi vă traducem”. Şi aşa a fost. Am rămas cu conferinţa mea rusească în buzunar. Am vorbit în limba germană şi conferinţa a ţinut mai mult de trei ore, fiindcă o studentă din Germania, o studentă georgiană, a tradus cuvânt cu cuvânt tot ce am spus. Deci statutul real al limbii georgiene era cu totul altfel decât cel al limbii naţionale de aici, unde nimeni nu ţi-ar fi spus că nu e oportun să-ţi ţii conferinţa, fiind străin, în limba rusă.
Pe de altă parte, limba naţională de aici nu era recunoscută nici în ceea ce priveşte identitatea ei istorică, nu era recunoscută ca fiind nu „aceeaşi cu”, pentru că nu e vorba de două lucruri identice, ci fiind pur şi simplu limba română şi nimic altceva. În acest sens, pe atunci, această limbă era încă limba numită oficial moldove­nească, cu toată rezistenţa nu numai a lingviştilor străini care spuneau că limba moldovenească e pur şi simplu limba română scrisă cu caractere ruseşti, ci şi cu toată rezistenţa unor lingvişti sovietici ruşi, foarte oneşti, care spuneau că e, pur şi simplu, aceeaşi limbă vorbită în două state diferite, ca în cazul altor limbi care nu-şi schimbă identitatea istorică prin faptul că sunt vorbite în Ger­mania, în Elveţia şi în Austria, de exemplu. aici eram într-o situaţie stranie în care nu se găseau alte republici din Uniune: o singură republică se afla, din câte ştiu, în aceeaşi situaţie, adică i se atribuia o limbă nouă şi diferită de limba ei tradiţională. Era Tadjikistanul, căruia i se atribuia o limbă tadjică, nouă, existentă de abia în epoca sovietică. În Republica Moldovenească de atunci exista chiar lume convinsă că e nevoie de traduceri din limba română în limba „moldovenească”; şi se spune că cineva i-ar fi propus şi lui Sadoveanu să-l traducă şi că acesta ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă care este şi a mea: „Audz, mişăii! Sî ma traducî pi mini în limba me”.
Era nevoie deci de un organ care să precizeze toate aceste chestiuni, care să facă din limba română nu numai limbă de stat, cu acest nume şi sub această formă, ci şi limba de cultură a acestei republici.
Să facă astfel încât limba română să fie limba republicii în toate domeniile culturii, în viaţa publică, în administraţie, în şcoală ş.a.m.d. Să se poată spune şi aici: nu, aceasta este o universitate românească şi aici trebuie ori să vorbiţi româneşte, ori, dacă nu, vă traducem. Era nevoie de un organ care să dea bătălia pentru limbă şi nu într-o lună, într-o zi, pentru a cuceri numai cu numele calitatea de limbă de stat, ci pentru a cuceri într-adevăr cultura, administraţia şi politica în acest stat.
În al doilea rând, limba naţională pe care acum putem s-o numim limba română nu era în realitate cunoscută în epoca „bilingvismului armonios”, limba română era, de fapt, redusă la sărăcie, era redusă la ocazii de familie, cu totul locale de întrebuinţare: nu era aici, în realitate, o situaţie de bilingvism, era o situaţie de diglosie, cu o vădită inegalitate între limba imperiului şi limba naţională a acestei regiuni. Limba cu care te puteai duce peste tot era alta, nu era limba naţională. Cu limba naţională te puteai duce, din când în când, pe undeva şi nu peste tot. Până şi foarte mulţi dintre intelectuali, dacă nu erau scriitori, dacă nu erau muncitori ai limbii, cunoşteau limba română, mai ales în ce priveşte sintaxa, uneori şi în ce priveşte fonetica (pe care ţăranii n-au pierdut-o niciodată), numai într-o măsură relativă. Deci era necesar ca un organ public să înceapă cultivarea limbii, să fie un organ permanent de cultivare a limbii, de corectare a greşelilor de limbă, chiar şi între intelectuali, de precizare a terminologiei, de flexibili­zare a sintaxei după modelele pe care le aveam şi le avem în tradiţiile de dincolo de Prut. Era necesar un astfel de organ.
În al treilea rând, se rupsese, se întrerupsese tradiţia culturală a limbii române. Adică tradiţia noastră, a basarabenilor, chiar tradiţia lui Sta­mati, tradiţia lui Hasdeu, tradiţia care continuă apoi cu Alecu Russo, cu Donici, până la Stere, Buzdugan ş.a. această tradiţie rămăsese întreruptă, fiindcă se afirma că toţi aceşti scriitori care într-adevăr au fost şi făuritori ai limbii române, că aceşti scriitori au fost prin tendinţa lor, prin ideologia lor mai curând scriitori români decât moldoveni. Şi toată tradiţia cealaltă din restul României se uitase în mare parte. Mie mi-a povestit Grigore Vieru că foarte târziu a auzit de Eminescu şi alţii mi-au povestit cât au trebuit să sufere ca să redescopere tradiţiile culturale româneşti, ca să afle că totuşi şi această părticică de Univers îşi are tradiţiile ei culturale, solide, serioase, vechi şi că se poate pune în multe domenii la nivelul „luminii care venea de la răsărit”. Trebuia ca această tradiţie să fie reînviată, să se lege din nou şi mai ales să se cultive cunoaşterea ei efectivă şi conştiinţa demnităţii ei. Adică să nu se mai creadă că noi, cei de tradiţie culturală română, avem numai o cultură inferioară, cultura „indigenilor” care pot să-şi scrie limba lor numai pentru a face literatură locală în limba lor. Să se afle că avem şi ştiinţă de cel mai înalt nivel, şi poezie, şi literatură de nivel internaţional, literatură scrisă chiar şi de autori „moldoveni”, dar moldoveni români. Să afle toţi, de exemplu, ce spunea Călinescu despre nuvela Alexandru Lăpuşneanul a lui Negruzzi (şi el, într-un sens, „basarabean”), anume că este o operă care ar fi devenit celebră ca Hamlet, dacă limba română ar fi fost o limbă universală (şi e vorba de o judecată critică serioasă şi solidă, nu de o izbucnire de orgoliu naţional). Această tradiţie trebuia reluată şi reînviată în conştiinţa intelec­tualilor şi neintelectualilor: să ştie tot poporul că vorbeşte româneşte şi că în această limbă a fost creată o cultură de valoare universală. Era nevoie de un organ care să îndeplinească această misiune, să se întoarcă la tradiţii şi să poată educa conştiinţele în acest sens.
Tradiţia aceasta este însă şi o tradiţie diferenţiată, nu numai o tradiţie comună. Era nevoie de un organ care să arate care este şi diversitatea în unitatea acestei tradiţii, care să ne poată spune care a fost individualitatea culturală a Sucevei, sau a Bucovinei în general, care a fost individualitatea Maramu­reşului şi cum a fost apreciată această individualitate culturală şi naţională în acelaşi timp de anumiţi poeţi, care au devenit, pe drept cuvânt, un mit şi nu un mit absurd cum s-a crezut. era nevoie, totodată, să se prezinte, pentru cei care cunoşteau limba numai până la un anumit punct, vechile modele de limbă. Nu ca să fie doar imitate, ci pentru ca aceste modele să fie un îndemn la creativitate, la acea creativitate pe care şi noi, ţăranii moldoveni din Ţara de Sus şi din Ţara de Jos, n-am pierdut-o niciodată, fiindcă întotdeauna am fost vorbitori de limba română. Dacă ni se dau modele, dacă se şterge slinul şi mucegaiul, atunci putem crea mai departe şi colabora şi noi la creşterea limbii româneşti. Deci era nevoie de un organ care să publice aceste modele de limbă. Era nevoie de un organ care să publice şi ce se putea obţine prin noua educaţie lingvistică, adică poezii şi proze de debut ale tinerelor talente de aici, ca să se vadă că sămânţa bună nu piere atunci când cade pe un teren fertil.
Era nevoie de un organ care să recucerească tradiţia şi în ceea ce priveşte per­soanele, oamenii care au creat această tradiţie aici în Basarabia şi dincolo de Prut, care să-i recucerească şi să-i readucă „acasă” şi pe unii fii îndepărtaţi, dar nu risipitori, ca, de exemplu, cel care se afla la Tübingen. deşi, cum a spus-o poetul Dabija, în realitate nu plecase niciodată de la Mihăileni. Era nevoie, în sfârşit, să se răspândească modelele de limbă şi ştirile despre tot ce se făcea pe tărâmul limbii româneşti şi despre toate luptele pentru afirmarea limbii româneşti, în popor, în şcoli, printre învăţători, pentru că ei erau şi sunt cei care vor duce mai departe această creştere a limbii. Era nevoie din când în când să se adune lucrurile mai importante din acest domeniu, comunicările şi rapoartele la congrese sau la alte întruniri şi să se împartă, eventual, chiar gratuit, pentru că nu toată lumea, în condiţiile care se creaseră, putea cumpăra revistele şi volumele respective.
După cum vedeţi, am descris o misiune, am încercat să arăt de ce era nevoie în acei ani, înainte de 1991, când a apărut pentru prima dată revista „Limba Română”. Am descris tocmai misiunea revistei „Limba Română”: de această revistă era nevoie atunci şi dacă atunci era nevoie de această revistă şi de tot ce a făcut cu atâta râvnă, cu atât entuziasm şi atâtea sacrificii în aceşti ani, astăzi trebuie să spunem că revista nu e numai necesară: în condiţiile politico-culturale şi de politică lingvistică la care am ajuns în ultima vreme, a devenit de-a dreptul indispensabilă.
să nu lăsăm deci să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă şi să decadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe şi să ne ajute cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii româneşti şi la cultivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare şi această revistă, dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura naţională, ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentală a omului ca fiinţă spirituală: limbajul; dimensiune care pentru noi se prezintă sub forma limbii noastre istorice: limba română. Ceea ce înseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea Dumnezeu cumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai suntem noi înşine.
 
Chişinău, 21 mai 2001
Sala Mare a Academiei de Ştiinţe a Moldovei
 
„Limba Română”, nr. 4-8, 2001, p. 32-37
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog