Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POETUL, GRAIUL, PATRIA

Vieru exista ca o legendă vie

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

1. „A fi zilnic frumos şi simplu” – iată ce-şi dorea Grigore Vieru, un nume drag, aflat pe buzele tuturor. La prima vedere, avem de-a face cu un poet al locurilor comune; dar tocmai acolo – se ştie – roiesc marile întrebări, temele fundamentale mustind de sens. Nu atât experienţele estetizante, cât trăirile obsesive, întorcându-ne spre arhetipuri, definesc acest lirism de adâncime şi limpezime, turnat în tipar poporan şi îmbătat de misionarism poetic, afişând o aură mitică. Grigore Vieru a fost un entuziast. S-au scurs mulţi ani de la acel debut studenţesc sub grafie slavonă (1957), îmbrăţişând literatura pentru copii pe care, de fapt, n-a părăsit-o nicicând; suspectat de epigonism, comiţând – ziceau gurile rele – poezii „săteşti”, „băloase” poetul n-a ostenit şi aripile lui mari flutură pe cerul înalt al poeziei, „săpând” versuri, cheltuindu-se fără a-şi economisi „flăcăruia”, având grijă de grai ca nimeni altul.
Cu Grigore Vieru coborâm în starea „dintâi” a lumii: „Toate îmi par că sunt / Prima oară”. Spaţiul vierean ingenuu, răscolit de o bunătate primordială, se sprijină pe arhetipul mamei, ca simbol matricial. În mitologia sa, încercând a îmbuna lumea, poetul cheamă în sprijin spusa aforistică. Palpează elementaritatea, caută bucuriile simple, durează, într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat, o bază paremiologică, pe temelia cărţilor, invocând texte sapienţiale.
2. Să fie Grigore Vieru doar un poet notabil, cum crede „marele canonizator” (N. Manolescu)? Judecată nedreaptă, aşezată în vecinătatea altor reacţii, şi ele păcătuind prin inadecvare, străine de realităţile basarabene, de lectura contextuală a operei vierene, infestate de virusul invidiei, de gelozii poeticeşti ori clasamente încropite la cafenea, sub stindardul narcisismului de grup. Să fie o întâmplare că în istoria manolesciană nu a încăput nici un basarabean?
Nominalizat, într-o ciudată anchetă a României literare, printre primii zece poeţi români „din toate timpurile” (e drept, pe locul ultim, cu un vot acordat de Alex. Ştefănescu) sau, dimpotrivă, taxat ca „un poetastru de mâna a şaptea” (cum crede netulburat Mircea Mihăieş), scriind „versuri idioate” (apud Marius Chivu), Grigore Vieru este (şi rămâne), neîndoios, un poet-simbol. Dincolo de mode şi de-asupra atâtor adversităţi, el se bucură de o largă audienţă. În pofida atâtor cărţi publicate, el scrie puţin, fără răsfăţ lexical: prin simplitate şi imagistică limpidă, poetul lasă chiar senzaţia facilităţii, a desuetudinii, cultivând – zic unii – o estetică revolută. În realitate, Vieru există ca o legendă vie, însoţit de cohortele de cititori. Ca „apologet al vieţii” (M. Cimpoi), poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”, se vrea o „vioară ce vibrează”. Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scrie pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic, invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita – Hotin este fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici – Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, cu viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea circumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea, scoţând „pui de lumină” pe temelia „clasicismului gnomic”. Scrisul îngăduie „căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, exorcizând răutăţile lumii. Pricină pentru care lirica sa „dezgolită”, „înciudată”, developând suferinţa ca rană, este, deopotrivă, rugă şi blestem; cu un aer familial, aşezată în intimitatea temelor majore şi cucerind simplitatea adevărurilor fundamentale, pe temei etic, ea este – nu mai puţin – imprecaţie şi iertare, vibrantă şi radioasă, plină de frăgezimi, cu reverberaţii liliale şi o puternică amprentă deceptivă. Poet al candorilor (Ana Bantoş), primenind limbajul liric basarabean, firavul Vieru este şi bătăios. Verbul său, direct, tăios a emoţionat şi mobilizat românii est-pruteni, înrolaţi sub stindard eminescian, într-o miraculoasă cruciadă, vestind renaşterea naţională. Poate nu întâmplător volumul său de debut (1957), adresat celor mici, se chema Alarma. „Un capăt toate au sub cer”, spunea ferm poetul, supărat că Prutul „de-o vecie izvorăşte”, despărţind fraţii. Şi acest titlu premonitoriu, urmat de alte numeroase cărţi de succes, i-au asigurat o faimă durabilă, întreţinând magia Vieru (Theodor Codreanu). Surprinzător, întâi a fost vorba totuşi de o consacrare unională şi abia apoi a fost recunoscut şi acasă; cântând, inevitabil, şi „steluţa de octombrel” deşi contaminarea ideologică a fost superficială (cum demonstrează, temeinic, criticul de la Huşi, într-o carte despre „omul duminicii”).
3. Desigur, Grigore Vieru nu este un necunoscut în spaţiul românesc. Reticenţele, câte sunt, se vor şterge, sperăm. Rădăcina de foc urma la noi altor două volume: Steaua de vineri (1978) şi Izvorul şi clipa (1981). Deşi are în spate un şir impresionant de titluri, cu numeroase texte migratoare, poetul – hărţuit de atâtea solicitări – scrie puţin şi (cum se confesa) greu. Paginile sale sunt o lungă spovedanie, mărturisind o mare dragoste faţă de lume, o continuă zbatere, poetul rămânând o „ciudată alcătuire” (v. Poetul), o risipă de duioşie şi cuvioşenie. Firav, ros de suferinţe, el se oferea semenilor celebrând permanenţele. E în legătură intimă cu folclorul şi poezia înaintaşilor; de aici se adapă şi acest sol al continuităţii rămâne „nutrimentul sufletesc”. Amatorii de savantlâcuri, căutând referinţe aiurea, pică în eroare ignorând „sfintele repere”. Tot satul rămâne oaza de linişte, tot mama, casa, limba, patria vorbesc despre „prea plinul emoţional” al unui autor care, respectându-şi condiţia de scriitor, vrea să fie „om pentru alţii”, scormonind adâncurile fiinţei. Inspiratul Ioan Alexandru, însoţind cu câteva vorbe volumul pomenit mai sus, scria că poetul de la Chişinău este „un pom înflorit”. Citindu-l pe Vieru, ne simţim iluminaţi; fiindcă a vorbi sănătos limba mamei – avertiza poetul – rămâne o datorie patriotică.
4. Nu trebuie subestimată „pedagogia” liricii lui Vieru. Romantic într-un secol deromantizat, poetul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu poezia. El caută „umbra copilăriei” (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel „univers fericit” invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Cum poetul, spuneam, este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni în locul Ei? – se întreabă Vieru. O lume maternă, crescând sub acest simbol tutelar, stăpâneşte universul liric: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cântec spus / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape smulge / Un soare oglindit / De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi” (Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei” (e un accent bacovian aici), iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama – citim în Caut umbra – mi-a rămas patria”. Deci sfârşind antologic: „Mamă, / Tu eşti patria mea!” (v. Mamă, tu eşti...). Grigore Vieru este un reflexiv. Nu ne referim acum la ploaia de cugetări şi confesiuni, ci la temelia sapienţială a poeziei sale, mascându-şi truda; poetul, spuneam, vrea să gândească auzit, ascunzând în cutele textului boaba de transpiraţie. Dar chinul scrisului e recunoscut: „Scriind, / Parcă-aş ara cu o cruce” (Stare); lacrima suferinţei este „ca un creier de privighetoare”.
Şi pentru Grigore Vieru iubirea este axul lumii, născând lacrima. Râvnind simplitatea, limpiditatea (aşadar accesibilitatea), acest lirism are o misie: stă sub semnul urgenţei, ţinteşte comunicarea şi comuniunea. Era / este nevoie de o astfel de poezie şi îţi trebuie curaj pentru a scrie simplu. Stihurile sale se deschid nevoilor sufletului. Plăpândul poet ne coboară în timpul originar, fiind un „organ al naturii” (cf. M. Cimpoi). Dar omul adamic devine în menghina unei Istorii potrivnice omul christic, cotropit de suferinţă, demonstra criticul. Totuşi acest poet-simbol (nu doar pentru spaţiul basarabean), devenit un poet naţional, invitându-ne într-un univers auroral, înrourat, ne oferă un lirism al esenţelor (cum observa cândva Marin Sorescu). Iar lucrarea sa în cuvânt înseamnă neobositul mers către izvor, cinstind locul întemeierii, resacralizând lumea.
5. Citit în „ramă sămănătoristă” (cum o face Al. Cistelecan) şi „condamnat” pentru desuetudine, Gr. Vieru – ca poet-rapsod – cultivă de fapt un crez clasicist, gnomic, coborând în ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru „a prinde” rostirea esenţială a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religiozitatea). El toarnă într-o formulă cantabilă fondul creştin, mângâiat de fiorul cosmic. Ingenuitatea (recuperată) ne transportă într-un timp mitic, iar versul, gravid de afectivitate, bolnav de orfism, poartă o prospeţime nealterată. Omul Vieru, fragil, blând, cocoţat totuşi pe baricade, risipind bunătate, a devenit – ca poet mesianic – nu doar o respectată voce publică, ci un simbol basarabean, idolatrizat sau, dimpotrivă, târât în războaie de mahala. În care nu ezită a intra, paradoxal, cu violenţă pamfletară. El rămâne însă un „izvorist” (cum bine s-a spus), decretând „retragerea amniotică” (M. Cimpoi), defilând liric, sub impuls virginal, în Paradisul arhetipurilor.
Scriind cu lacrimi şi sporind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai, ne înghesuim. Cel „vândut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, afla în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte. Invitându-ne, compensator, „prin iarba verde de-acasă / Cu lanţul de rouă la glezne” fără a uita de bătăliile pe care le-a purtat, înfrângându-şi, prin verbul polemic fulgerat, blândeţea şi fragilitatea. Aparent monocordă (judecată lăţită de răuvoitori peste toată opera), lirica sa confirmă „frica de cuvânt” care îl încearcă pe Vieru, indiscutabil, un poet uriaş. Un poet care – spunea inspirat N. Dabija – este chiar un destin. Trecerea sa în veşnicie se leagă, deloc întâmplător, de numele lui Eminescu. Dispariţia lui mă obligă să mă grăbesc cu promisa antologie Poeţi din Basarabia. Care, fireşte, îi va fi dedicată...
P. S. Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscă anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate, cum observa recent, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor pe care acest „herald la românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerând ocrotire, le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât de frumos” (Alex. Ştefănescu), a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Mârşăvia de a-i ignora poezia nu poate fi iertată. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, în aceste clipe grele nu doar pentru basarabeni, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate. Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi. Românitatea îi rămâne datoare.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog