Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ. PARCURS DIACRONIC

Cuptorul lui Heraclit

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Casa Limbii Române din Chişinău (înfiinţată în 1998) a devenit sălaşul revistei „Limba Română” care împlineşte două decenii de existenţă. Nu exagerez deloc zicând că alcătuiesc împreună principala formă instituţională de rezistenţă în faţa rusificării Basarabiei, care n-a încetat după izbânda parţială a mişcării de renaştere naţională din anii 1985-1990. Desigur, avangarda a constituit-o Uniunea Scriitorilor, dar în sânul acesteia s-a insinuat, pas cu pas, discordia dintre diferite grupări şi dintre orgoliile diverşilor scriitori care, toate la un loc, au slăbit forţa de penetrare în rândul opiniei publice, sfârşind, în ultimul an, cu o adâncire a animozităţilor care s-ar putea să aibă consecinţe deosebit de grave şi de lungă durată. Ce să mai vorbim de Frontul Popular devenit partid şi apoi neantizat de chiar liderii lui. Avantajul Casei Limbii Române şi al revistei cu aceeaşi numire constă, pe fundalul dezvoltării teoriei moldovenismului primitiv, tocmai în conservarea sintagmei „Limba Română”, pe care regretatul Grigore Vieru a scris-o întotdeauna, din clipa când a fost posibil în spaţiul public, cu majuscule. O singură publicaţie, cea mai populară din ultimele trei decenii, a mai avut iniţiativa să se declare, pe frontispiciu, publicaţie de limba română: „Literatura şi Arta”. Faptul mi se pare esenţial, fiindcă, după aproape două secole de rusificare, limba română a avut de luptat cu doi monştri şi după 1989: primul, presiunea politică şi economică a Moscovei, dublată de şantajul militar transnistrian, al doilea, născut din primul, doctrina pseudoştiinţifică a moldovenismului, menită să cimenteze mentalitatea că moldovenii basarabeni sunt o altă etnie, cu o altă limbă, plămădită din ramura slavă, dar cu unele influenţe româneşti provocate de „imperialismul” Ţării Româneşti care s-a extins în Moldova, în Ardeal, în Banat. Doctrina moldovenismului s-a cristalizat definitiv în 1924, când a fost înfiinţată Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, dincolo de Nistru, spre a pregăti terenul expansiunii sovietice asupra Basarabiei reunite cu patria-mamă la 27 martie 1918. Şi astăzi Basarabia este, proprio motu, o anexă a acestei pretinse Republici Transnistriene, în care doctrina moldovenismului nu constituie decât faza finală de pecetluire a rusificării moldovenilor, argumentul suprem fiind uriaşul depozit de armament rusesc stocat acolo. Şi a redevenit anexă din clipa declanşării războiului transnistrian care a dus la curmarea mişcării de renaştere naţională prin detronarea guvernării Mircea Druc. Tot ce a urmat a stat sub spaima, mai mult sau mai puţin vizibilă, că orice tentativă de continuare a revoluţiei naţionale nu mai are sorţi de izbândă în faţa curentului panslavist. În acest context, pasivitatea politicii româneşti, în context, a sporit această îngrijorare de care au profitat agrarienii, apoi comuniştii diriguiţi de Vladimir Voronin.
S-a făcut observaţia că, între toate fostele republici desprinse din imperiul sovietic, Republica Moldova are un statut aparte. A produs singura revoluţie în care marea bătălie s-a dus pentru limba naţională, limba lui Alexei Mateevici, poetul-preot devenit simbol al unui cenaclu de mare răsunet în acei ani. Dacă în Ţările Baltice politicul a fost mai puternic şi a reuşit să triumfe inclusiv asupra limbii de ocupaţie, în Moldova politicul n-a fost la înălţimea păzitorilor limbii române şi, la scurt timp, limba română n-a mai fost recunoscută oficial în Constituţie. Aici au intrat în joc cei care s-au erijat în stăpâni ai limbii, prin intermediul hibridului doctrinar sovietic numit moldovenism şi limbă moldovenească, hibrid slujit de pseudospecialişti precum Vasile Stati sau Victor Stepaniuc. Este ceea ce Martin Heidegger a numit uitarea adevărului Fiinţei sub impactul ideologiilor pseudomoderniste totalitare. Am mai invocat cele două enunţuri eminesciene fundamentale cu privire la adevăr şi limbă. Va trebui să le repetăm neobosit atâta vreme cât există şi va mai exista agresiune împotriva adevărului şi a limbii române: „Însfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”1. Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”2.
A face să renască fiinţa unui neam oprimat spiritual, lingvistic, cultural şi politic timp de aproape două veacuri, aşa cum s-a năzuit prin revoluţia basarabeană, înseamnă exact ceea ce spune Eminescu despre rezidirea sanctuarului limbii române şi, prin el, a însuşi trupului istoric al Basarabiei ca parte organică concrescută în matca românismului. De aceea este atât de mare responsabilitatea intelectualilor şi a politicienilor basarabeni (dar nu numai) în această fază incertă a istoriei româneşti, pe ambele maluri ale Prutului, pentru ca neamul acesta să nu dispară şi să-şi făurească viitorul pe care-l merită. Dar cum să rezideşti „sanctuarul limbii române”, „piatră cu piatră” cu „tot ceea ce a fost înainte”, când ideea românească, aceea „care-a predomnit în zidirea sanctuarului”, a fost umilită, maculată, agresată, interzisă de homunculul bizar care s-a vrut şi încă se vrea a fi stăpânul limbii şi al adevărului sub chipul struţo-cămilesc al „limbii moldoveneşti”?
Oare câţi înţeleg că problema aceasta nu ţine numai de istorie, pur şi simplu, ci, mai ales, de ontologia fundamentală, aşa cum a regândit-o în secolul al XX-lea Martin Heidegger? Şi ceea ce-i mai tulburător e că reflecţia filozofului german privitoare la adevărul Fiinţei şi al limbii este, în esenţa ei, eminesciană. Şi cine a înţeles mai bine drama Basarabiei decât Eminescu?
Când intelectualii basarabeni au pariat pe limba română, în renaşterea lor, ei parcă i-au ascultat pe Eminescu şi pe Heidegger. Iată ce spune autorul celebrei Scrisori despre „umanism” (1947): „În gândire Fiinţa ajunge să vorbească. Limba este locul de adăpost al Fiinţei. În lăcaşul ei trăieşte omul. Cei ce gândesc şi făuritorii de vers sunt veghetori ai acestui adăpost”3. Pe veghetorii aceştia, Heidegger îi numeşte păstori ai Fiinţei. Dacă limba română este una dintre cele mai bogate şi mai complexe din lume (Noica o aşeza alături de greaca veche şi de germana modernă, în ce priveşte posibilităţile de filozofare, de gândire a Fiinţei), se datorează, probabil, şi faptului că a fost creată chiar de păstori şi păzită, în veacuri, de păstorii cărturari ai Bisericii Ortodoxe Române, de la diaconul Coresi şi părintele-poet Alexei Mateevici până la mitropolitul Bartolomeu Anania, de la mitropolitul-poet Dosoftei până la Grigore Vieru, care, deşi n-a fost preot, a trăit ca nimeni altul taina care ne apără. În singurătatea păstoriei gândeşte, prin limbă, Fiinţa: „Fiinţa este paza care, în vederea adevărului ei, îl ocroteşte pe om în esenţa lui ec-statică, astfel încât ea adăposteşte ec-sistenţa în limbă. Iată de ce limba este deopotrivă loc de adăpost al Fiinţei şi lăcaşul esenţei omului. Şi tocmai pentru că limba este lăcaşul esenţei omului, umanităţile istorice şi oamenii nu pot fi acasă în limba lor atâta vreme cât limba a devenit o simplă carcasă în spatele căreia oamenii îşi văd de uneltirile lor”4. Heidegger face distincţie între ec-sistenţă şi simpla existenţă rătăcitoare a omului în istorie. În existenţă, oamenii îşi pot bate joc chiar şi de limbă, mutilând-o, precum autorul de dicţionare Vasile Stati, dar în „ec-sistenţă” rătăcirea nu e posibilă. Când Mateevici scria despre limba română că este „limba vechilor cazanii”, plânsă şi cântată „pe la vatra lor” de ţărani, el trăia ec-static adevărul limbii, acelaşi cu al Fiinţei. Ce altceva spune Grigore Vieru în cunoscuta poemă În limba ta? O ec-sistenţă care se înalţă în tăcere, cum spune acelaşi Heidegger, îngânat parcă de Vieru astfel: „Iar când nu poţi / nici plânge şi nici râde, / când nu poţi mângâia / şi nici cânta, / cu-al tău pământ, / cu cerul tău în faţă / tu taci atunce / tot în limba ta”. Numai în tăcere glasul Fiinţei poate fi auzit din nou, spune Heidegger: „Omul trebuie, înainte de a vorbi, să asculte din nou glasul Fiinţei, cu riscul ca sub semnul acestui glas exigent (Anspruch) să aibă puţin sau rar ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvântului caracterul nepreţuit al esenţei sale, iar omului lăcaşul pentru a locui în adevărul Fiinţei”5. Heidegger atrage atenţia că locuirea poetică în limbă este hölderliniană, nu idilică, sămănătoristă, sentimentală. Este locuire în adevăr, în sacru. Este regăsire a patriei pierdute. Ceea ce Mihai Cimpoi a înţeles din drama fiinţei basarabene când a coroborat-o cu mitul homeric al întoarcerii în Ithaca. Întoarcerea lui Hölderlin în patrie (vezi poemul Andenken), subliniază Heidegger, nu e egoism naţionalist, ci întoarcere cu toate popoarele spre origini, spre Fiinţă. Dar nu te poţi întoarce decât prin propria-ţi limbă pe cale de a fi uitată odată cu adevărul Fiinţei. Ulise este ispitit, în drumul său, să uite Ithaca. Ar fi putut rămâne în insula Sirenelor, la frumoasa Circe şi în atâtea alte locuri, dar nu l-a lăsat glasul Fiinţei, glasul patriei sale: „Lipsa de patrie, care rămâne să fie astfel gândită, rezidă în aceea că fiinţarea este abandonată de Fiinţă. Această lipsă este semnul că Fiinţa a fost uitată”6.
Identificarea limbii cu patria este şi cel mai adânc gând al lui Nichita Stănescu: „Limba română este patria mea”. Enunţul a devenit emblema-pavăză a Casei Limbii Române din Chişinău. Oare întâmplător? Menirea cea mai înaltă a celor puţini care trudesc în această instituţie este, în pofida, poate, a vieţilor consumate în existenţă personală (pradă tuturor vicisitudinilor istorice), aceea de ec-sistenţă în Fiinţa Limbii Române. Ca unul care colaborez de mulţi ani cu păstorii Casei Limbii Române, ştiu prin câte greutăţi şi agresiuni au trecut cei care o slujesc. Casa însăşi a fost agresată, batjocorită, incendiată. Comparativ cu alte instituţii, lăcaşul este dintre cele mai modeste din Chişinău, dar are o nobleţe indicibilă. Pentru că i-au păşit pragul sau au colaborat în paginile revistei personalităţi precum Eugeniu Coşeriu, Paul Miron, B. García Hernández, Rudolf Windisch, Guillaume Durand, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski, Nicolae Corlăteanu, Nicolae Mătcaş, Mioara Avram, Valeriu Rusu, Liviu Damian, Ion Ungureanu, Morteza Mahmoudian, Silviu Berejan, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Aureliu Busuioc, Eugen Beltechi, Al. Zub, Petru Soltan, Constantin Ciopraga, Anatol Ciobanu, Anatol Petrencu, Valeria Guţu-Romalo, G. Mihăilă, Stelian Dumistrăcel, Grigore Vieru, Victor Teleucă, Ana Bantoş, Mihai Cimpoi, Constantin Ţoiu, Alexandru Husar, Valentin Mândâcanu, Vladimir Beşleagă, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Dumitru Irimia, Dan Mănucă, Augustin Buzura, Mircea Borcilă, Marius Sala, Virgil Nemoianu, Ion Hadârcă, Adrian Dinu Rachieru, Viorica-Ela Caraman, Valentin Ciucă, Alexei Marinat, Nicolae Esinencu, Leonida Lari, Vasile Vasilache, Andrei Strâmbeanu, Mircea Dinescu, Şerban Codrin, Paul Mihail, Arcadie Suceveanu, Irina Condrea, Ion Melniciuc, Emilian Marcu, Gheorghe Chivu, Iurie Colesnic, Dumitru Tiutiuca, Ana Blandiana, Ion Ciocanu, Valeriu Matei, Iulian Filip, Maria Şleahtiţchi, Andrei Eşanu, Leo Butnaru, Dumitru Crudu, Vlad Pohilă, Vasile Şoimaru, Serafim Saka, Mircea V. Ciobanu, Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Mircea Druc, Gheorghe Popa, Mina Maria-Rusu, Pavel Şuşară, Gheorghe Vrabie, Lucian Vasiliu, Vsevolod Ciornei, Gheorghe Moldovanu, Iulian Boldea, Nicolae Rusu, Mircea Anghelescu, Ioan Holban, Alexandru Ruja, Grigore Ilisei, Mircea Ciubotaru, Viorel Dinescu, Lucian Lazăr, Vladimir Zagaevschi, Eugenia Bojoga, George Rusnac, Cristinel Munteanu, Emanuela Ilie, Aliona Grati, Mihai Posada, Alexandru Cazacu, Mioara Kozak, Pavel Balmuş, Eugen Munteanu, Teo Chiriac, Nicolae Roibu. Şi putem continua pe alte pagini enumerarea făcută aleatoriu.
Dacă zăboveşti o clipă asupra numelor aruncate în pagină, constaţi imediat că, în Casa Limbii Române, prin intermediul revistei „Limba Română”, una dintre cele maibune din întreg spaţiul românesc, s-au întâlnit nu numai cei cu afinităţi elective, ci şi adversari în spaţiul grupărilor literare din Basarabia şi din Ţară. Un fenomen care nu se întâmplă în celelalte reviste de pe ambele maluri ale Prutului. Şi asta spune mult asupra rostului „păstoresc” faţă de limba română şi faţă de Fiinţa românească. Aş spune, de aceea, că instituţia bidecenară de azi este cuptorul lui Heraclit. Fiindcă este deopotrivă lăcaş al limbii române şi Casa Fiinţei româneşti.
Legenda spune că faima filozofului Heraclit din Efes crescuse atât de mult, încât au început să vină, din diverse colţuri ale Greciei, grupuri de curioşi care să-l cunoască şi să se împărtăşească din înţelepciunea lui. Se aşteptau ca Heraclit să-i întâmpine într-un palat sau barem într-un templu, dar grea le-a fost mirarea când l-au văzut, zgribulit de frig, încălzindu-se lângă un cuptor. Cum vizitatorii s-au oprit scandalizaţi şi dispreţuitori, înţeleptul s-a ridicat şi le-a spus, ospitalier: „Poftiţi! Şi aici sunt zei!”.
Fireşte, nu e prea atrăgător un înţelept în zdrenţe şi zgribulit de frig. Imaginea acestui Heraclit îmi aminteşte de aceea a bătrânului Dascăl din Scrisoarea I. Casa Limbii Române poate să pară marginală şi neatrăgătoare puternicilor zilei. Dar ea este şi trebuie să fie sanctuarul de reclădit, în sens eminescian, sanctuarul Limbii Române. Cuptorul lui Heraclit.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog