Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR RETROSPECTIV

Identitatea etnolingvistică românească în viziunea acad. Nicolae Corlăteanu. Opinii şi atitudini reflectate în revista „Limba Română”

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Studiile acad. Nicolae Corlăteanu, publicate în revista „Limba Română”, abordează probleme de primă importanţă în lingvistica timpului nostru,tratează procese, fenomene şi fapte de limbă în profunzime şi sub aspecte diverse. Sunt valoroase opiniile savantului privind statutul şi obiectivele fundamentale ale studierii limbii române: constituirea şi etapele evoluţiei limbii literare, sursele de îmbogăţire a lexicului şi a mijloacelor expresive, asigurarea condiţiilor favorabile de funcţionare a limbii de stat în toate domeniile şi sferele de activitate umană, rolul limbii române ca factor primordial în procesul de integrare şi consolidare a societăţii în Republica Moldova.
Limba română, remarcă reputatul lingvist, a avut ca bază de formare limba latină vorbită în provinciile romane nord- şi sud-dunărene, pe teritoriul locuit încă din antichitate de populaţiile trace şi ilire. Geto-dacii, o ramură etnică a tracilor, a imprimat latinei orientale un anumit specific şi colorit local prin elementele lexicale din limba acestora şi complexul lor sonor, păstrate în noul idiom romanic. Timp de câteva secole geto-dacii au însuşit limba latină şi au adoptat cultura de sorginte romană. Prin încrucişarea celor două limbi – latina şi geto-daca – o a treia limbă nu s-a creat, a învins latina ca idiom al unui popor de înaltă cultură şi civilizaţie europeană.
După cum se ştie, secolele IV-VIII, datorită modificărilor de structură gramaticală şi componenţă lexicală, au schimbat fizionomia latinei, atribuindu-i noului idiom, de formaţie regeneratoare, un statut etnolingvistic şi etnocultural propriu. Următoarele secole (IX-XIV) au prefigurat, sub toate aspectele, individualitatea limbii române. Secolele XVII-XIX reprezintă perioada decisivă în formarea şi statornicirea limbii române literare.
În viziunea acad. Nicolae Corlăteanu, trei surse principale au stat la baza constituirii şi dezvoltării limbii române literare: a) limba vorbită pe întreg masivul românesc nord-dunărean (Moldova, inclusiv Basarabia, Muntenia, Oltenia, Bucovina etc.); b) tradiţia lingvistică şi literară (cărţile vechi, cronicile etc.); c) operele scriitorilor clasici. La făurirea limbii noastre literare au contribuit scriitorii şi cărturarii din toate timpurile şi de pe toate meleagurile populate de români: I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo, D. Bolintineanu, M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă etc. [„Limba Română”, 2003, nr. 6-10, p. 32-35].
Este de menţionat opinia acad. Nicolae Corlăteanu: „Limba literară constituie o unitate lingvistică spaţială şi structurală de rang superior, având o răspândire teritorială şi socială generală”. Şi în continuare: „Limba literară asigură în modul cel mai adecvat necesităţile de redare a gândurilor şi sentimentelor vorbitorilor unui popor... Ea constituie un diasistem care s-a format în decursul secolelor... şi reprezintă tot ce conţine mai de preţ vorbirea vie, graiurile de pe întregul teritoriu al poporului dat” [„Limba Română”, 1995, nr. 4, p. 10-19].
Limba literară, subliniază autorul, este un idiom cu caracter universal, funcţionând în toate sferele de activitate umană a entităţii etnice respective. Limba literară are un caracter supradialectal, ea e superioară dialectelor, graiurilor, vorbirii populare vii, mijloacelor expresive de conversaţie obişnuită [„Limba Română”, 2003, nr. 6-10, p. 32]
Astfel, concluzia se impune de la sine: a coborî limba literară la rangul de grai teritorial, cum s-a încercat conform ideologiei regimului de odinioară, pentru a promova existenţa unei noi limbi romanice – „limba moldovenească”, deosebită de cea română, înseamnă a substitui întregul printr-o parte a sa, pentru că, în cazul dat, limba literară reprezintă întregul, generalul, iar graiul – o parte a întregului, particularul. Conform logicii postulatului dialecticii, generalul, fundamentalul, principalul include particularul, individualul, diversitatea.
În mai multe articole de revistă care au pregătit apariţia lucrării de înaltă prestanţă ştiinţifică Încadrarea lingvistică în realităţile europene (Chişinău, 2001)sunt tratate probleme de mare actualitate pentru limba română de azi, şi anume înnoirea, îmbogăţirea şi desăvârşirea vocabularului general şi, îndeosebi, a terminologiei diferitor discipline ştiinţifice, tehnice, dar şi literare propriu-zise. „În procesul de prefacere a societăţii, de trecere de la un stadiu social-economic la altul, de dobândire a unor cunoştinţe noi, privitoare la natura omului (microcosmos) şi la cea a lumii înconjurătoare (macrocosm), orice limbă modernă este chemată ca, prin mijloace expresive adecvate, să răspundă acestei necesităţi.” Aceasta pentru că, bunăoară, procesele de integrare europeană privesc atât structura, cât şi suprastructura societăţii, referindu-se nu numai la baza economică, ci şi la cea socială, politico-juridică, ştiinţifică, tehnică, avându-şi fiecare specificul şi diversele forme de manifestare [op. cit., p. 5].
Cunoaşterea limbii literare, însuşirea terminologiei ştiinţifice, consemnează autorul, va uşura calea celor tineri spre cuceririle ştiinţei, progresul tehnic, spre atingerea idealurilor supreme de păstrare şi dezvoltare a tradiţiilor seculare, pentru a ridica neamul nostru strămoşesc la un nou nivel de ştiinţă, cultură, aşezându-l alături, în rând cu toate popoarele civilizate ale lumii [„Limba Română”, 2003, nr. 6-10, p. 30].
În monografia Neologismul în opera eminesciană (Chişinău, 2004)lingvistul basarabean pune în evidenţă contribuţia lui M. Eminescu la constituirea, dezvoltarea şi perfecţionarea limbii literare româneşti. Marele scriitor este considerat drept novator de prim rang nu numai în literatură, creaţia poetică românească, ci şi în materie de limbă română, prin atenţia sa sporită faţă de mijloacele lingvistice de exprimare a ideilor şi sentimentelor, prin modul de utilizare a cuvintelor şi expresiilor autohtone, alături de cele cu caracter neologic, prin procedeele inovatoare de adoptare şi adaptare la sistemul limbii noastre a noilor cuvinte şi termeni. Se analizează procesul general istoric de formare a limbii literare româneşti şi se caracterizează, în special, originalitatea modului eminescian de a contribui la îmbogăţirea şi actualizarea vocabularului românesc prin intermediul neologismelor cu referire concretă la creaţia poetică, proza literară şi publicistica eminesciană[A se vedea şi „Limba Română”, 2003, nr. 6-10, p. 34-36].
Lucrările lingvistice ale acad. Nicolae Corlăteanu au servit drept fundament teoretic şi aplicativ-practic în tratarea multor probleme de actualitate stringentă, acestea referindu-se la statutul limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova, ea servind ca principal mijloc de comunicare interetnică pe teritoriul republicii şi ca factor primordial în procesul integrării şi consolidării societăţii civile la est de Prut.
În interpretarea savantului lingvist, limba română literară este expresia identităţii neamului românesc, este factorul unificator al românilor de pretutindeni. Ea ne uneşte pe noi, vorbitorii ei, oriunde ne-am găsi, la vest sau la est de Carpaţi, de la Tisa până la Nistru şi dincolo de Nistru. Sunt demne de consemnat gândurile profunde ale filologului basarabean: „Limba noastră literară, limba operelor literare şi a lucrărilor ştiinţifice, limba documentelor administrative etc. este... una singură şi se numeşte Limba Română,aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sârbesc, din Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.)... Limba Română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi” – este crezul testamentar al omului de ştiinţă Nicolae Corlăteanu [„Limba Română”,2005, nr. 4, p. 5-6].
Acad. Nicolae Corlăteanu susţine cu certitudine: „Dacă tindem să mergem pe calea progresului economic, social, politic, tehno-ştiinţific, cultural, e cazul să milităm şi pentru mijloace de exprimare adecvate, pentru o limbă care să corespundă epocii în care trăim, numind această limbă cu numele ei adevărat... Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele ei adevărat – română. Acest lucru nu afectează în niciun fel nici ambiţiile, nici orgoliul cuiva, cu atât mai mult independenţa şi suveranitatea statală a Republicii Moldova... Reformularea cuvenită a articolului 13 din Constituţie va servi drept chezăşie pentru însuşirea unei limbi literare (scrise şi orale) în formele cerute de normele respective cu toată terminologia ştiinţifică, tehnică, culturală, adecvată exigenţelor contemporaneităţii” – [„Limba Română”, 2003, nr. 6-10, p. 36-38; Limba română este patria mea. Studii, comentarii, documente. Antologie de texte publicate în revista „Limba Română”, ediţia a II-a, Chişinău, 2008, p. 42, 44].
E firesc şi natural, prin urmare, ca românii din Moldova să se numească, din punct de vedere teritorial, moldoveni, după cum românii din Muntenia – munteni, românii din Transilvania – transilvăneni, românii din Bucovina – bucovineni etc. Din punct de vedere etnic însă, noi toţi suntem şi ne numim români, pentru că aparţinem la o etnie română şi vorbim limba română, unica limbă de origine romanică în spaţiul carpato-danubiano-pontico-nistrean. După regiuni istorice se numesc şi ruşii – novgorodţî, pskoviteanî etc., dar nimeni nu i-a considerat vreodată pe aceştia vorbitori ai unor limbi aparte – novgorodeană, pskoviteană, ridicând în acest fel un grai sau un grup de graiuri la rang de limbă de sine stătătoare, deosebită de cea rusă autentică şi naturală. A vorbi însă de o limbă muntenească, de o limbă transilvăneană (ardeleană), de o limbă bucovineană, de o limbă moldovenească şi, culmea, de o etnie moldovenească, aşa cum se încumetă să declare pseudolingviştii şi pseudoistoricii de la noi, înseamnă a comite un fals ştiinţific şi istoric.
Părtaşii învederaţi ai moldovenismului ar trebui să mediteze cu luare aminte asupra spuselor marilor cărturari şi savanţi de altădată şi de azi: „Dragoş a adus în ţara Moldovei... româneasca limbă” (Dosoftei, 1624-1693),„Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceiaşi limbă ca şi moldovenii” (D. Cantemir, 1673-1723), „Limba română poate servi ca un nume comun al graiului valah şi al celui moldovenesc” (Iacob Ghinculov, 1800-1870), „Moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg, de acelaşi port şi aceiaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859), „Pe o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă” (M. Eminescu, 1850-1889), „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului” (Alexei Mateevici, 1888-1917), „Numai pentru faptul că I. V. Stalin aminteşte de «limba moldovenească», a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare” (Ruben Budagov, 1910-2001, lingvist rus), „Pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară” (Carlo Tagliavini, 1903-1982, lingvist italian).
 Istorică este şi va rămâne Hotărârea Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994: „Denumirea corectă a limbii noastre este limba română” [Limba română este patria mea..., p. 309].
Referindu-se nemijlocit la situaţia din Republica Moldova, lingvistul cu renume mondial, originar din Basarabia, Eugeniu Coşeriu, remarca în mod special: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” [Limba română este patria mea..., p. 34].
Acad. Nicolae Corlăteanu, în multe din studiile sale, ne atenţionează asupra unor adevăruri de netăgăduit. Limba şi etnia unui popor sunt entităţi veşnice, constante, intacte, independente faţă de dogmele ideologice şi doctrinele politice. Statutul ontologic al limbii şi specificul etnic al unei naţiuni nu se schimbă de la o epocă la alta, de la o stare socială la alta, de la un regim politic la altul. Substituirea de termeni glotici şi etnici nu poate fi, nici ea, expresia voinţei arbitrare a unor formaţiuni politice, fracţiuni sau partide, oricât de influente ar fi ele într-un moment dat. E bine ştiut că limba nu cunoaşte salturi în dezvoltarea sa, transformări de moment, neaşteptate. Statutul limbii nu poate fi revizuit, după cum nu pot fi revizuite formulele şi ecuaţiile matematice, după cum nu poate fi restructurată componenţa chimică a substanţelor, fără a le schimba sau a le lipsi de proprietăţile lor naturale.
Convingerile acad. Nicolae Corlăteanu cu referire la limba şi apartenenţa etnică a populaţiei majoritare din acest spaţiu sunt bazate pe principii şi argumente ştiinţifice, acestea având temeiuri trainice în specificul şi caracterul ontologic al idiomului şi al etniei poporului român. Opinia opozanţilor însă este de un subiectivism ipocrit şi ţine de intenţia falsificării, de indicaţiile unor ideologi sau ale unor formaţiuni politice.
Unitatea limbii române, vorbită în întreg spaţiul geografic dacoromân, a fost recunoscută la noi, la est de Prut, în istoricul an 1989, odată cu legiferarea limbii române ca limbă oficială pe teritoriul Republicii Moldova. Consfinţirea prin lege a statalităţii limbii române şi revenirea la grafia latină, veşmântul ei firesc, sunt opţiuni istorice ale românilor basarabeni în lupta lor de Eliberare, Renaştere şi Statornicire. „Consider că adoptarea legislaţiei lingvistice în 1989 a fost un eveniment ce i-a oferit populaţiei băştinaşe posibilitatea de a-şi redobândi demnitatea de neam şi i-a înlesnit calea spre împlinirea idealului naţional” – remarcă pe bună dreptate acad. Nicolae Corlăteanu [„Limba română”, 2004, nr. 7-8, p. 14].
Limba română a fost declarată pe teritoriul republicii drept limbă oficială, de stat, dar, cu părere de rău, nu a fost promovată şi respectată conform legii, nici chiar de cei care au învestit-o în drepturile sale legitime. Legea despre limba oficială a statului nu a fost respectată, cu toate că unul din articolele ei de bază stipulează: „Ca limbă de stat, limba moldovenească (corect română – n. A.E.) se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii”[Actele legislative ale R.S.S. Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti limbă de stat şi revenirea ei la grafia latină, Chişinău, 1990, p. 6].
E bine cunoscută astăzi tendinţa statelor europene de a se integra într-o comunitate internaţională capabilă să asigure stabilitatea socială şi progresul economic în fiecare ţară, pacea şi buna înţelegere între popoarele continentului. Comunitatea europeană însă presupune omogenitatea etnolingvistică şi culturală internă, consolidarea spirituală a societăţii din fiecare stat. Iată de ce edificarea unei societăţi trainice, sub toate aspectele, a devenit politica prioritară a parlamentelor şi guvernelor din majoritatea ţărilor europene.
E timpul ca în marea operă de instruire şi luminare lingvistică să se încadreze activ elitele comunităţii noastre, în special savanţii, scriitorii, oamenii de cultură şi artă. Lingviştilor le revin sarcini deosebite şi de mare răspundere: să realizeze studii şi cercetări de valoare sub aspect teoretic şi aplicativ-practic, în care să abordeze probleme majore şi de actualitate, contribuind, astfel, la ameliorarea situaţiei lingvistice în republică; instituţiile de cercetări ştiinţifice şi catedrele universitare de limbă română şi lingvistică romanică să-şi revadă din această perspectivă tematica investigaţiilor, evitând planificarea unor lucrări (monografii, teze de doctorat şi de licenţă etc.) de importanţă ştiinţifică şi randament practic minore.
Limba este mijlocul principal de comunicare între oameni, dar ea mai este şi un factor de prim-ordin în procesul de integrare şi consolidare a societăţii umane. Pe teritoriul Republicii Moldova limba română trebuie să devină catalizatorul unificării şi consolidării societăţii civile, dar pentru aceasta e necesar ca ea să fie respectată de toată lumea şi, bineînţeles, să fie însuşită şi vorbită de toţi cetăţenii republicii, indiferent de apartenenţa lor etnică. Limba oficială (de stat) trebuie să intre pe deplin în drepturile sale legitime.
E necesar să conştientizăm faptul că buna funcţionare a limbii române oficiale depinde de fiecare din noi, în sensul că permanent trebuie să o învăţăm şi să o vorbim corect. Limba română ne va uni pe toţi cei ce o vorbim – moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni –, indiferent de regiunile sau provinciile în care locuim. Limba, cugetul, simţirea, ca şi cântecul, nu cunosc hotare naturale şi nici frontiere politice.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog