Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR RETROSPECTIV

Dialog în eternitate

Dorina BALMUŞ

Alte articole de
Dorina BALMUŞ
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

„Şi nu există moarte,
Pur şi simplu cad frunzele
Spre a ne vedea mai bine
Când suntem departe”. (Gr. Vieru)
 
Versurile vierene pot fi percepute ca un moto subtextual al ediţiei speciale In Memoriam Grigore Vieru, lansată de revista „Limba Română”, ediţie care instituie în esenţă un dialog în eternitate cu poetul devenit un fir al veşniciei, al permanenţei şi al neuitării („sunt iarbă, mai simplu nu pot fi...”).
Vocea poetului transpare prin însuşi glasul limbii române, în care şi-a găsit mormântul-eternitate ca o împlinire a testamentului poetic reprodus pe prima pagină a ediţiei: „Nicăieri nu există / Un pământ atât de frumos / Ca cel din Limba Română. / La marginea Ei / Mormântul să-mi fie”. Şi dacă limba română a fost „partea cea mai misterioasă a fiinţei poetului”, acum poetul a devenit o parte misterioasă a limbii române, fiind expresia profundă a „geniului ei” (Lucia Cifor).
Imperativitatea dialogului în eternitate cu poetul Grigore Vieru este dublu motivată: pe de o parte, este expresia unui omagiu adus de întreaga spiritualitate românească poetului care a fost cea mai dureroasă întrupare a acesteia; pe de altă parte, sugerează permanenţa mitului vierean, ale cărui însemne se situează între Orfeu şi Hristos. În ambele cazuri dialogul comportă caracterul unor „confesiuni în timp”, făcute de poet la modul direct (în cadrul convorbirilor reproduse cu Adrian Păunescu, Alexandru Bantoş, Eugenia Guzun) sau indirect (prin cugetări, aforisme şi texte poetice), dar şi de intelectualii contemporani, prin intermediul articolelor critice sau omagiale, a mesajelor şi gândurilor pentru Grigore Vieru.
Participarea scriitorilor, criticilor literari şi a intelectualilor de pe ambele maluri ale Prutului la acest act de comunicare în eternitate este o mărturie a faptului că distanţa dintre cele două maluri este, aşa cum afirma Grigore Vieru, „de-o inimă”, inimă care „nu desparte”, ci „uneşte” un popor născut din lacrima limbii române. Regretele eterne au marcat întreaga suflare românească, aşa cum deducem din mesajele şi articolele-discursuri ale celor implicaţi în dialog, ca o împlinire a crezului vierean că „...nu există graniţă / Prin care Cântecul / Nu ar putea să răzbată”.
Prezenţa poetului Grigore Vieru este resimţită prin intermediul cugetărilor despre limba română, despre neamul românesc şi despre misiunea artei într-un timp aflat sub semnul incertitudinii. Este un fel de Ia aminte, replica viereană pendulând între un „şopot” abia auzit, care trebuie ascultat şi înţeles cu inima, şi un strigăt existenţial (acel Strigat-am către tine), expresie a faptului că „timpul nu mai are răbdare”, solicitându-ne implicarea în destinul ţării.
Specificul dialogului cu poetul – în eternitate – este relevat prin dominanta de conţinut a articolelor-discursuri, care îl identifică pe poetul Grigore Vieru cu valorile general-umane pentru care a trăit, a luptat şi a învăţat să moară eminescian – mama, casa părintească, neuitarea copilăriei, Patria şi graiul matern, dar şi prin dominanta structurilor gramaticale – a prezentului etern, identificabibil în majoritatea titlurilor: Grigore Vieru există ca legendă vie (Adrian Dinu Rachieru), Grigore Vieru place tuturor celor care îl iubesc pe Eminescu (Andrei Strâmbeanu) etc. şi a viitorului, circumscris aceleiaşi dominante semantice: Eternă va fi poezia (Vitalie Răileanu).
Ipostazele vierene relevate succesiv în paginile ediţiei speciale In memoriam Grigore Vieru reflectă, şi ele, permanenţa crezului artistic şi social al poetului care rămâne a fi un mesager pentru Basarabia (Alexandru Bantoş) sau mesagerul Basarabiei victimizate (Mihai Ungheanu), dezvăluind adevăruri dureroase despre destinul ţării cu care s-a identificat – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată” (Poezia legată cu sârmă ghimpată – Cătălin Bordeianu; Un ostaş al cauzei naţionale – Grigore Vieru, Alexandru Zub etc.).
Lira înlăcrimată a poetului Grigore Vieru (o parafrază a afirmaţiei lui Eugen Simion) continuă să plângă pentru firul de dor care mai dăinuie pe meleagul nostru pribegit, lacrima poetului fiind, aşa cum afirmă Mihai Ungheanu, „suferinţa purificată”, dar şi suferinţa purificatoare, pentru că lacrima este spaţiul ontologic din care descinde poetul, este poetul însuşi (Între lacrimă şi Limba Română –Ion Melniciuc; Un poet cu lira-n lacrimi – Eugen Simion; Lui Grigore Vieru, Liniştea lacrimii – Mioara Kozak).
Poetul va rămâne mereu (şi dialogul în eternitate instituit de revista „Limba Română” este o mărturie în acest sens) o lacrimă de dor a neamului, or, nici „chiar moartea nu ştie pe unde să calce în urma unei lacrimi ce trage după ea un cer întreg de stele – aşa-i de orbitoare lumina umedă a ei”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog