Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MASĂ ROTUNDĂ

După douăzeci de ani

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Dincolo de amprenta nostalgică a oricărui bilanţ, cele două decenii scurse de la ivirea pe lume a revistei „Limba Română”, înfrângând obstacole, vitregia contextului şi adversităţile semenilor, obligă la optimism. Şi, inevitabil, la ceas bilanţier, propun un program pentru anii care vin, or, se ştie prea bine, românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure), iar fenomenul basarabean – un fenomen românesc in extremis. Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene, a fost exilată, glotonimul limba moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului, a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată de pe calea reîntregirii.
S-ar impune, cred, să chestionăm sociologic contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geopolitică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând pe fundalul moldovenismului primitiv o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii, ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie), alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) şi ridică, imperativ, problema marginalităţii. Ceea ce înseamnă că fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică, spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă sau modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare; şi dacă, sub tutela acestei culturi globale (de referinţă), cultura basarabeană a devenit o sub-cultură (nu în sens axiologic). Cum raporturile dintre culturi sunt, se ştie, raporturi de forţă, o astfel de intersectare (întâlnire) face din aculturaţie (termen inventat, se pare, de J. W. Powell) un fenomen normal; doar că difuziunea culturală se poate desfăşura cu sens unic, prin asimilare, schimbând modelele (patterns) culturale iniţiale şi impunând chiar etnocidul ca deculturaţie programată. Este limpede că o cultură în stare pură, sustrasă influenţelor, într-o iluzorie independenţă nu poate fi concepută.
Pe de altă parte, orice dinamism cultural (numit culturaţie de Denys Cuche) este şi un proiect existenţial, purtând – în cazul Basarabiei – pecetea unei istorii propagandistice, atentând la identitatea naţională. Charles King vorbea chiar, surprinzător, de un „naţionalism negociabil”. Dar ocupaţia ruso-sovietică a condus la prăbuşirea conştiinţei naţionale sub flamura „rusismului”, iar impactul ideologic din fosta R.S.S.M. a avut consecinţe catastrofale. „Ispita slavă” (despre care vorbea Mircea Vulcănescu) se putea exprima prin religiozitate, exaltare, delicateţe, exploatarea socialului ş.a. Dar în câmpul literaturii comandamentele ideologice au decapitat instituţia criticii literare, transformând-o în simplu şi docil instrument (executor politic). S-a şi lansat sintagma de „critică reptiliană” (Leo Butnaru), virusul ideologic infectând literatura epocii.
Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată, când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că după un secol de înstrăinare necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice”. Totuşi aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului, încât a discuta despre literatura basarabeană înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru limbă, istorie şi neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori care repudiau „estetica de partid” (Marian Popa), alergică la sacru, manevrând exemplul lui Homo sovieticus şi încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural.
Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu, fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului” (Jean-Loup Amselle), vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos, n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste”, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale, dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară”. Iată sensul şi misia în care trebuie să „lucreze” revista, căreia îi dorim, la ceas aniversar, viaţă lungă şi succese pe măsură. Prilej de a reaminti un mare adevăr: „O ţară nu se termină la graniţele ei, ci acolo unde încetează să i se vorbească limba”. Iar revista, apărată şi ctitorită de un vrednic colectiv, apără astfel ŢARA.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog