Poezia, precum banda lui Möbius...


Ciudat cum Şerban Foarţă, poet preţuit mai ales pentru arta sa de bijutier, îţi dă un puternic sentiment al timpului. Mai mult decât în multe alte locuri, creaţia lui – atât de elaborată, încât ai sentimentul că intri într-un labirint fascinant, plin de oglinzi livreşti – se hrăneşte din ameninţarea crepusculului. E, în realitate, un timp al glisării – prezenţa devine iluzie, iluzia devine corp –, timp al inconsistenţei, al abandonării naturii şi al oricărei forme de mimesis. Tocmai de aceea poetul restaurează mereu o altă realitate sau îşi fixează rădăcinile în una descompusă, din care n-a rămas decât melancolia. Vechi fotografii, scrisori din alt veac, personaje sau autori din altă lume, toate acestea fac parte din timpul utopic al unei prezenţe pierdute. Intră aici, ca un pre-text, şi trubadurii, şi Cântarea Cântărilor, şi Mallarmé, dar şi un I. L. Caragiale ori un Leonid Dimov. Acum, în Amor amoris, Eminescu. E ca şi cum, în imposibilitate de a-şi manifesta prezenţa prin sine însuşi (prezentul e gol), poetul apelează la tot felul de artificii, substituenţi, forme, „circumstanţe”. Tocmai am regăsit un poem – epistolă, de fapt, trimisă lui Alexandru Lungu –, al cărui subtitlu, „versuri de circumstanţă”, spune mult despre lirica lui Şerban Foarţă. Da, poezii ocazionale, de circumstanţă, scrie Şerban Foarţă, căci orice conjunctură e bună pentru a transforma nostalgia şi amintirea îndurerată în sens, pentru a depăşi sentimentul neantului prin chiar explorarea lui. Voi şi cita din acest poem: „Dovada-i că vă scriu la un computer / care uzurpă vechiul scris de mână, – / precum melana, auria lână, / şi clona Dolly, oierescul uter. // Vom aparţine genului neuter, / vom fi o speţă lâncedă şi spână, / vom arde gazu-ntreaga săptămână, / Pegasul va ajunge un biet scuter / (iar Argo, un cargou şi / sau un cuter). // Tot mai supuşi culorii ce se poartă, / ne vom distra scuipând în gură Luna; / ’nălţa-vom percing-ul la rang de artă, / un hârb de plastic fi-va o tanagră, – / Doamna Alice avea, pe rafturi, una... // Trimiteţi-mi, vă rog, Ninsoarea neagră!”. În acest timp degradat, poetului nu-i rămâne decât, privind spre timpul originar, cu nostalgia artei, să se înhame la înregistrarea căderii, un fel de fenomenologie a nimicului; în locul substanţei, formele, în locul plinului, golul. Dar e în permanenţă la mijloc o inconsistenţă care-şi cere forma. Aşa încât, dacă scrie poezii ocazionale, Şerban Foarţă o face pentru a da sens nimicului. Sau poate e numai pasiunea pentru vechi, labirintic, muzeu?! Deopotrivă pentru absenţă? În tot cazul, înrudit în spirit cu Al. Odobescu, Şerban Foarţă vânează un cititor pe care-l uimeşte, fie şi sub forma unei vagi nelinişti, dacă în afara textului va mai fi existând lumea.
 
* * *
În urmă cu ani, autorul lui Amor amoris publica o antologie numită Opera somnia. Simplu calambur, vom spune, şi pe bună dreptate, un calambur ca multe altele din opera magistrului, cum sunt şi tautofoniile sau holorimele, unul care dezvăluie până la urmă apartenenţa la onirism. Ca într-un somn, în care cuvinte imaginare iau formă şi capătă coerenţă după un magnetism propriu, legitimat ludic, poetul rămâne la intersecţia dintre gratuitate şi sens, dintre reflexivitate şi tranzitivitate; textul însuşi este transcendenţă şi imanenţă. Uzurpând substanţa, el însuşi devine substanţă. Textul şi numai textul, ca lege şi materie, ca principiu şi formă, ca idee şi „imagine sensibilă”. Dar aşa cum calamburul are o miză „ideologică” (implicând un subiect), şi gratuitatea în sine este dublată de o referinţă în planul existenţei, cu toată inteligenţa textuală implicată aici. Nu are nicio importanţă că această „miză ideologică” rămâne permanent în subtext, un fel de fluid subteran bănuit doar.
Poate că substanţa poeziei lui Şerban Foarţă este tocmai această tensiune dintre text şi lume, întrucât autotelicul text îşi creează până la urmă o identitate exterioară, manifestată fie şi numai ca proprie intensitate abisală, care, autodevorându-se, este nu doar un semn, ci şi, eminescian spus, o hieroglifă a lumii. În spatele ei, spiritul matein dus la extrem, acea fineţe de bijutier anonim care aboleşte timpul prin identificarea cu materia pe care o supune cizelării îndelungi. Vraja intrării în text ca într-un spaţiu mistic constituie obiectul unuia dintre poemele cele mai cuceritoare dintr-un volum intitulat Un castel din Spania pentru Annia, „reflexul” unui tablou de Hans Memling: „N-ai vrea să ştii, şi tu, ce carte, / de care nu se mai desparte, / citeşte acest vrednic domn, / uitând de masă şi de somn? / La pagina vreo patru sute, / privirile i-au fost cusute / cu aţa literelor mici / ca nişte rânduri de furnici. / Ţesut în scumpa terfeloagă, / el, unul, pare că se roagă... // O, cât m-aş bucura să fiu / în locul blândului său fiu / ce, semănând la păr cu Annia, / îi tot priveşte peste umăr, / de ceasuri fără şir şi număr, / nu buchea cărţii, dar citania!”.
Dacă nici unul dintre magiştrii români, e vorba de Mateiu Caragiale şi de Ion Barbu, nu atinge limitele la care Şerban Foarţă ajunge în această direcţie, a dematerializării lumii, a proiectării ei bidimensionale, exclusiv ca text (de fapt, şi Mateiu Caragiale, şi Ion Barbu coboară puternic în lava muzicală şi grea a vieţii), e de presupus că nici „discipolul” nu se rupe cu totul de substanţa concretă asupra căreia predecesorii şi-au exersat rafinamentele. Isarlâkul şi Nastratin Hogea sunt entităţi în care ideea şi materia nu sunt lumi complementare, ci lumi-sinteză. Autodevorarea relevă tocmai esenţa unui principiu originar unificator. Implicată, tema labirintului presupune glisarea între idee şi materie, între potenţialitate şi actualitate, între virtual şi real. Acest între nu alienează, ci instituie un spaţiu al salvării, spaţiul artei.
În fond, castelul din Spania, imagine emblematică a poeziei lui Şerban Foarţă, e o construcţie de semne la fel de fragilă precum fiinţa însăşi. Gratuit şi agonic, edificiul acesta îşi exhibă doar faţa solară, inocentă, dincolo de orgoliu şi vanităţi, ca într-o atmosferă de sfârşit de veac, în care strigătul este copleşit de bucuria autocontemplării. Necomunicându-se decât pe sine, limbajul capătă nuanţele seducătoare ale unui viciu. Drogul pe care ni-l oferă Şerban Foarţă ţine, din fericire, de esenţa artei. A consuma, din când în când, un astfel de drog pare vital, căci altfel arta ar risca să-şi piardă identitatea.
 
* * *
„Tout écrivain complet aboutit à un humoriste.” Iată cuvintele lui Mallarmé folosite de Şerban Foarţă, ca moto, în deschiderea volumului numit Caragialeta: nimic nefiresc, în fond, după ce poetul francez stătu cândva, după părerea lui Fundoianu, şi-n preajma lui Creangă. Dar ce e un humorist? Şi este Şerban Foarţă unul?! Un castel din Spania pentru Annia, volum invocat anterior, deschide ipoteza unui răspuns. O carte e în sine un spectacol pe care îl regizează, atras de fascinaţia ipoteticului, un spirit ludic, îmbătat de forme. Numai un humorist, coborând în materie cu pasiunea fixării detaliului, poate transforma realitatea în semn şi iluzie, eliberându-se de crize, angoase şi ideologii. La drept vorbind, aş spune că Şerban Foarţă descinde din spiritul medieval – şi mă gândesc la Villon – şi mai ales din cel renascentist, aş avea în vedere învelişul „euforic”, în care se livrează nu numai eul, ci chiar lumea. O ştim prea bine, nu-i e străin lui Şerban Foarţă nici manierismul epocilor mai târzii, de explorare prin artificii – şi prin uimire – a unei lumi ce n-are altă consistenţă decât cuvântul. Or, revenind: nici vanitate, nici deşertăciune la Şerban Foarţă, ci numai fascinaţia jocului; puse de-a valma într-un athanor, cuvintele şi lumile-şi găsesc şi logica, şi sensul suficiente să le justifice. Când arta-i pusă adesea în slujba unor utopii, mărturisind despre căderile fiinţei moderne, Şerban Foarţă recuperează un sens auroral, care „salvează” fără militantism şi fără exhibare. Alături, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu ori Ţepeneag. Deopotrivă, ca mai vechi, Caragiale, tatăl şi fiul împreună, ori Ion Barbu. Pentru ei toţi, artificiul nu e ornament, ci doar un mijloc de a pătrunde în miezul de inconsistenţă a lumii ca într-o feerie.
Miez de inconsistenţă?! Una din ultimele cărţi ale lui Şerban Foarţă are ca moto (jumătate de moto, căci cealaltă jumătate îi aparţine lui Goethe) dedicaţia lui Dimov de pe volumul său Spectacol, din 1979. Iată: „...pentru că mi-este strein până la scârbă procedeul inventării vide, al fantasticului întemeiat pe minciună pură”. Aşa încât, orice miez de inconsistenţă se naşte din învelişul concret. Este ceea ce face Şerban Foarţă în ultimele-i volume: kitsch-ul cotidian sau opera lui Caragiale, întâmplările cu Dimov sau scrierile unor poeţi medievali, toate acestea oferă garanţia aderenţei la prezenţă. Nimic nu este invenţie – deşi, cum ar trebui să putem demonstra, totul e iluzie: câmpul larg intertextual ca şi lumea concretă. De asemenea, nimic nu creează teroarea neantului (totul poate că o relevă), deşi, refuzând vidul, poezia lui Foarţă se întemeiază tocmai pe irelevanţa neantului. Iar asta pentru că lucrul în sine nu e neantul, ci fascinaţia lui. Or, fascinaţia rămâne în permanenţă la îndemâna subiectului. Nu întâmplător, în Caragialeta, un poem, imnic din moment ce se intitulează La Dobrogeanu-Gherea, e inspirat de „lecţia de filozofie” trăită de dramaturg în restaurantul materialistului din gara Ploieşti: „Cu ce rămâi din pulpa de viţel / pe care ai tranşat-o în folosul / clienţilor, şi-ai aruncat şi osul / la câinii care,-gară, n-au alt ţel // decât acesta?... Judecă niţel / şi-ai să constaţi că lucru-n sine-i grosul / jambon, din care,-acum, ai doar mirosul / rămas pe luciul lamei de oţel // a gândului-cuţit... Un damf de nume / rămâne şi când arbagicul rumen / sau ceapa vineţie, la nămiez // ori seara, le dospi de aparenţa / foiţelor ce le ascund esenţa, / şi, lăcrimând, n-ajungi la nici un miez”. În fine, un hedonist, ca şi Caragiale ori ca Ion Barbu, cu o senzorialitate rafinată şi gata să se-mbete sub faldurile minţii, Şerban Foarţă coboară în materie – materia aceasta preexistentă – pentru a construi spectacolul edificării în virtual. Astfel, iată volumul Spectacol cu Dimov: şi coperta, şi grafica interioară, cu desene de Şerban Foarţă, cu facsimiluri după dedicaţii, cu reproduceri ori portrete, şi colofonul sunt text. Cartea aceasta „evocativă”, pe care oricine altcineva ar fi putut-o rata (căci nu-i dat oricui să închine imnuri), invocă fapte, descrie obiecte, povesteşte mici anecdote ori reproduce „dimovisme”. Or, toate acestea pătrund în atmosfera rarefiată a tehnicii care se desparte de lume pentru a fi în sine sens. O spune chiar şi colofonul, al cărui final, cumva „apoteotic”, precizează: „Cât despre designul copertei, diafan, el închipuie, în celofan sau fără, un receptacol: un cratèr, o pâlnie (de vulcan), un potir, o cupă (ce-i ocupă două treimi din suprafaţă); o mască (de spectacol) pe o faţă; o jumătate de clepsidră; o elitră; scheletu,-ntors, al unei rochii malacov (cu coşul amplu şi, în talie, roşu); o cască,-toarsă, ca un gol care se cască sub cel al cărui nume e suspendat în aer, – nu fără plasă, dedesubt, a lui DIMOV”. Astfel, o copertă care vrea să fie, asemenea unei monade iluzorii şi burleşti, totul şi-n care se salvează, prin înscrierea în emblematic, Dimov.
Iată aici într-adevăr un spectacol, dar al spiritului care se consumă pe sine, al limbajului care se naşte devorându-se, al lumii ce se întemeiază printr-o pulverizare în fragmente. Astfel, nu-i Şerban Foarţă poet al deşertăciunii, când deşertăciunea suportă metamorfozele unei întemeieri. Asemenea oglinzii, banda lui Möbius, prezentă în acest imaginar, poate fi cheia jocului de-a feeria şi al proiectării în himeric. Atent la nervurile epicii „evocative”, un ochi pândeşte în permanenţă tehnica pentru a o denunţa sau pur şi simplu pentru a o institui ca lume. Ce-i, altfel, arta decât „o finalitate fără scop”, o pseudomorfoză care păstrează desenul tare dintr-un Gautier şi aburul ireal din Bosch ori mai degrabă din Vameşul Rousseau? Poezia lui Şerban Foarţă – o pledoarie făcută nu limbii (inteligenţei ei, cum s-a spus), ci spiritului – care se manifestă nu doar în holorime, deşi aici explicit. Un singur exemplu: „În van, cu vântul, azi, prin osu-i / fluieră moartea, noua, – ud / fluieră moartea: n-o aud! / În van, cuvântul; azi, prinosu-i // în lacrimi: simple danii... El, / un sânge rar, de nalbă pală, – / uns înger, arde-n albă pală! / În lacrimi simple, – Daniel”. Oricum, chiar moartea, aşa imaginată, devine un corp – o emblemă – fragment dintr-un blazon (de contemplat), care este al poeziei. O pledoarie făcută deci spiritului, singurul care foloseşte capcana epicului pentru a se rosti pe sine devorând materia care îi dă formă.
Fără îndoială că-n miezul acestei poetici, care-şi asumă ontologic livrescul şi meşteşugul, stă ezitarea în faţa timpului, acest ultim dat fundamental, fără corporalitate, deşi pretext obiectual, proiectat, ca soluţie a unei eternizări, în desenul vag al unei fabule. Mutată uneori în kitsch, eternizarea aceasta, fie ea şi desuetă, nu ocoleşte nostalgia, dar nici n-o exhibă. Iar timpul devine el însuşi un artificiu, glisând pe panta metamorfozei în virtual. Emblematic un poem, numit 1901, a.m., din volumul Caragialeta: „Să treci de pe-un trotoar pe altul / ca dintr-un veac în cestălalt, / să ţi se pară lesne saltul, / iar caldarâmul – un asfalt. // Pe Bulivar, la Eforie, / la ’901 fix, / vieaţa-i o euforie / şi nicio stradă nu-i un Styx. // [...] // O calfă trece peste şine, / privind la domnul fotograf, / în timp ce timpul umblă-n sine / ca,-n gol, un disc de fonograf. // [...]”. Astfel, nici timpul nu-i în poezia lui Şerban Foarţă decât mobilul edificării unui corp asemenea Aleph-ului borgesian. În termenii lui, al unui blazon. Ieşite din real, mutate în spaţiul pur al paginii (echivalent, iertaţi-mă, al spiritului), faptele se salvează de la degradare prin acest joc secund; şi, deşi păstrate fragmentar, ele reconstituie desenul interior al prezenţei în lume, ba chiar al lumii. Numit Blazoanele anatomiei feminine, volumul de traduceri din poeţii francezi ai renaşterii se instituie tocmai ca mutare a fiinţei în imagine neperisabilă: „Încă un mic efort, Messieurs, / şi veţi pricepe că un «corps» / ca ăsta cere un décor, / un cadru adecuat, o ramă / cu stemă-n vârf şi monogramă / în aur şi argint, – o piesă / heraldică, de principesă, / un smalţ heraldic, sau un scut / (heraldic, sau /de nenăscut) / un câmp heraldic / (fără popol / care să-l are), de sinopol, / de-un verde,-adică de smarald, / în care nu-ţi e frig, nici cald: / un loc sans peur et sans reproche, / străin de vitregul răboj / al timpului şi de rugina / acestuia-,nsoţind rugina, – ce va să zică: un blazon”.
Blazonul – imaginea condensată a lumii şi deopotrivă a morţii; imagine, din fragmente, ca într-un puzzle, a întregului, care se poate numi Dimov, Caragiale ori cotidianul epidermic. Dar, mai ales, Şerban Foarţă. El, în „turnirul” acesta al poeziei, în care, luptându-se cu amintirea altora sau cu textele lor, se edifică de fapt pe sine: corp iluzoriu şi consistent, în care neantul şi fascinaţia neantului articulează o viziune integrală. Blazonul, deci, al unui humorist care, în locul reprezentării, ne propune iluzii.