Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Linia din palmă

Arcadie SUCEVEANU

Alte articole de
Arcadie SUCEVEANU
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Nu-mi amintesc de unde şi când
mi-a apărut linia vieţii în palmă
nu ştiu din ce (pre)existenţă îşi trage ea
existenţa
 
Cert este că a existat un punct,
un noduleţ de sânge
din care şi-a pornit începutul
Cu siguranţă, era ziua de 16 noiembrie a anului 1952
când mama se pomeni pentru a şasea oară
strigată de un înger cu o sabie de lumină la şold
zi umbrită de masca de oţel a lui Stalin zi în care apa Siretului
se încreţi uşor sub primul îngheţ
 
Apoi sângele m-a luat şi m-a condus
pe toată lungimea liniei. Ea creştea din sine
ca firul din burta păianjenului
străbătea podişul palmei, ca Nilul
cu zeci de afluenţi firavi şi delicaţi
 
Încetul cu încetul, s-a umplut de memorie,
de vorbire şi viziuni
a stat la taifas cu certitudinile,
s-a îngroşat de ţărână
 
O, niciodată n-am putut înţelege:
eu urmez linia sau linia se naşte din urma mea,
ca dintr-o roată rostogolită prin lume...
Niciodată nu am ştiut încotro se îndreaptă
spre ce tărâm, spre ce patrie
 
De-o parte şi de alta, se perindă, iată, cadrele lumii:
case, oraşe albastre, câmpuri cu păpădii, gări,
oameni, umbre, tablouri publicitare
 
Umedă încă la capăt, acum
o simt cum îşi inventează marginea:
de la acest punct încolo
îşi schimbă nuanţa, se curbează în sus
urcă în grabă Muntele Venus
de unde, ameţitoare,
se deschide
prăpastia
 
 
Noul iconar
                Lui Vasile Leviţchi,
                in aeternum
 
De câteva zile, apare printre discipoli
umbra Profesorului
 
Caii Hurmuzăcheştilor nechează-n lucarne
 
Ay, în absenţa solului, plantele-acestea
ar putea slobozi rădăcini
în paharul cu apă!
 
O lumină prevestitoare se aprinde pe ziduri
poeţii tineri duc în pumni lumini de cenaclu
uimiţi, negustorii din pieţe descoperă
chipul lui Franz Josef şi chipul lui Carol I
bătute adânc pe monede
 
„Înşelător e somnul Leviathanului, păgubos
e vinul de Ghetsimani” –
vorbirea lui se înscrie în părţi de vorbire
pe pereţii şcolii din sat
se-ncrustează armonios în lemnul catedrei
 
Se bucură zeii bătrâni
de sub pietre îşi dezgroapă inima
iconarii
Pe nesimţite sabia dintre noi se înmoaie
arginţii din palmele sicofanţilor se topesc
şi se scurg printre degete în pământ
 
Ay, ay, caii Hurmuzăcheştilor
beau amurg pe cupole!
 
O lună cu ciucuri verzi şi cu ciuf
stă înfiptă în dealul Ţeţinei.
Domnul Profesor o spintecă
surâzător cu un cuţit roşu de diamant
şi din burta ei scoate
luna „cea sfântă şi clară”
 
 
Anul Dragonului roşu
 
E anul Dragonului roşu
liniile vieţii ţi-au sărit din palmă
pe frunte
 
Vor învia personajele otrăvii
va rodi abundent mătrăguna
dimineţile îţi vei lustrui pantofii cu
catifeaua ultimei revoluţii
 
Fericiţi câinii instalaţi lângă muntele de gunoaie
fericită sabia adormind în patul
propriei străluciri
 
La fund de mare a fost găsit
un mesaj învelit în pânză cerată – dar nimic,
nimic nu s-a întâmplat. În fiecare zi
strângi în braţe aceeaşi lume neschimbată
cu aceiaşi câini vagabonzi, cu aceleaşi pisici indolente,
cu aceleaşi ploi galbene, biserici, medalii, mirese,
speranţe, cuţite
 
Semnele sunt clare
semnele sunt tot mai clare – va prospera (ca întotdeauna)
comerţul
grota va continua să înghită biblioteca
înnoroiat de materie spiritul
se va zbate-n zadar
 
Fericiţi câinii instalaţi lângă muntele de gunoaie
fericită sabia adormind în patul
propriei străluciri
 
 
Fantoma mâinii ce ne-a tras la sorţi
                Se dedică domnilor Vasile Pavel şi Dumitru Apetri
 
Heralzi cărunţi, călare pe flori de cireş
intrarăm în târgul Herţa
 
Era în Vinerea Neagră
conul Gheorghe Asachi ieşise
din bustul său afară
să-ntrebe de albina românească:
în care liliac ori stejar de la marginea latiniei
îşi mai are ea acum reşedinţa?
 
Cineva umblase prin natura lucrurilor, şi ierbii
i s-a spus să nu-şi mai zică iarbă,
vulturului, să se dea în neamul şopârlei
iar limbii, să se ruşineze de cuvintele
întemeietoare
 
Eram soldaţii propriului sânge, veneam în galop
de-a lungul unui sentiment
aproape vizibil şi pipăibil
mirosind a rupere de os, a spaimă de iepure
ţintuit sub laba leului
 
Inimile noastre râdeau bucuroase, apoi căzură-n
întunecată mâhnire, de parcă ni se
surpase în piept o icoană:
pe muchia dealului s-a arătat fantoma
mâinii ce ne-a tras la sorţi
 
De la numai 5 km depărtare, pe unde medii de
câţiva kiloherţi
venea sufletul nostru-n ecouri,
vândut (a câta oară?) la circul balcanic
de brokerii Isarlâcului
 
O-o-o! Pe aici suferinţa făcuse perle în inimi!
 
În biserică, îngenuncheaţi sub cruce am stat
şi picăturile de sânge din rănile Lui
picurau de-a dreptul în rănile noastre
 
Când deodată, în timp ce se întuneca,
s-a auzit ca o rupere de nori
de-a lungul ruperii de carne vie:
O, Eli, Eli, Lama Sabahtani –
şi de strigăt
s-au înroşit toţi pereţii, catapeteasma, uşile şi
icoanele, văzduhul şi
întreaga noastră existenţă
 
de la munte pân-la mare
                               17 aprilie 2009
 
 
Variaţii pe tema poeziei cu ochi albaştri
                Lui Grigore Vieru, in memoriam
 
I
A naibii specie,
poezia cu ochi albaştri!
 
E de ceva timp pe cale de dispariţie,
dar o veţi mai întâlni în provincii de ţară
abandonate, pe maluri de Prut, bunăoară,
acolo unde oamenii mai au
(helas!) sentimente
şi mai nutresc idealuri de neam
( vă puteţi imagina ce anacronisme
se mai întâmplă pe alocuri
la început de secol XXI!)
 
Din cuvintele ei
s-a scurs frumuseţea
a rămas să cânte doar
sarea
 
Înlăuntrul ei,
nu mai e loc de ironie, nici de
ludic, nici de intertextualitate
 
În schimb, ca să vezi! pe ramurile ei
semantice, păsările sunt chiar vii,
chiar autentice –
un fel de păsări de sânge, aş spune
Vocabulele ei emană miresme
aproape materiale
ce ţin de sete şi saţ
 
Ba mai mult: se zice că un întreg neam
crucificat (ce-i drept, defazat iremediabil,
estetic vorbind), din metaforele ei
îşi ia vopsele pentru ouăle de Paşti
iar din lutul literelor ei
oamenii îşi toarnă cărămizi pentru case
 
Într-o zi, moartea
sau poate chiar Dumnezeu,
vrând s-o piardă definitiv ca specie,
s-au gândit că e tocmai momentul
să îngroape Poezia cu ochi albaştri
într-o carte
să stea închisă acolo ca
într-un mormânt
 
Dar, în chip cu totul şi cu totul inexplicabil,
cartea când să se închidă,
s-a prins cerul
între coperte
 
II
                „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”
                                                     Grigore Vieru
 
Poezia i-a mâncat lacrima şi i-a băut ochii
 
Şi a fost zi, şi a fost seară
şi la o margine a literaturii române
s-a născut Poemul cu ochi albaştri
 
Şi Poemul acesta a crescut şi s-a înmulţit
şi sub frunzele-i înrourate
rândunica a prins să ciripească
în graiul de-acasă
Printre silabe s-au arătat
iezii lui Creangă şi-Arghezi
şi pentru întâia oară un soare mare,
cald, autohton
răsărea
din ochii mamei
 
A surâs şi s-a bucurat ca de-o minune
Poemul cu ochi albaştri
şi pentru suflete mari a cusut cămăşi de copil
a aprins bradul de Crăciun în şcoli
şi orfelinate
a însămânţat cu greieri, cu poz(n)e şi rugăciuni
cărţile de citire şi-Abecedarul
 
Dar mai întâi,
Poemul cu ochi albaştri a fost soldat
a avut armă, bocanci şi gamelă
şi n-a prea avut, cum s-a mai spus, viaţă personală
Aflat sub ordine,
a aprins crinii latini în grădina imperiului
a strecurat în culcuş de minotaur
subversive ouă de privighetoare
şi a împărţit, ca pe mici iconiţe,
pâiniţele ecumenice
ale Limbii române
 
În zilele de dezmăţată glorie a lui Pilat din Pont
s-a semeţit să absoarbă în lacrima sa
apa Prutului,
a încercat să îndrepte şira spinării, însecerată,
a Basarabiei
să deşurubeze mai multe capete turcite
din mocirla eretică
 
Cuvintele sale nu erau doar cuvinte,
erau forme de viaţă, mici energii
 
S-au alarmat oficialii şi procuratorii:
– Au vocea cui se-aude mereu
murmurând în arene parabola ierbii
răzvrătite sub coasă?
 
Şi din mărăcinişul începutului de mileniu
s-au arătat porcul, dihorele şi şacalul
i-au smuls din piept inima
Poemului cu ochi albaştri şi
i-au prefăcut-o într-o trâmbiţă neagră
 
Iar într-un miez de noapte, pe când Dumnezeu
uitase pe şosele ceaţa cea deasă
şi moartea se juca dinadins cu brelocul
de beton de la ceasul de buzunar
Poemul cu ochi albaştri
a rămas pe pământ doar cu sufletul
căci vasul friabil al trupului s-a spart
risipit în zaruri de lut
 
Ay, ay, şi a rămas fără umbră
Poemul cu ochi albaştri
sau şi-a tras peste fiinţă umbra
zeului ce l-a născut?
 
 
Zeu incaş în Montmartre
 
La Paris întotdeauna se ajunge prea târziu. În vitrinele din Montmartre măş-
tile gloriei surâd obosite la trecători. În cafenele stai de vorbă
cu paradoxurile,
le aliniezi pe tăblia mesei şi le hrăneşti ca pe viermi
de mătase. Aici, arta de mult şi-a scuturat semnificaţiile în scru-
miere. Peria de şters praful de pe tavan
a fost cândva trena unui sonet. Afară,
vântul mână pe străduţe aureolele
fericiţilor, anarhişti de bistrou în costume de pe vremea
celui de-al doilea Imperiu te salută distraţi
ca pe un zeu incaş parfumat cu mirodenii. E-hei! dacă ai avea joben,
ai scoate din el un stol de vrăbii, dacă
ai avea puţin curaj – ai deschide
pe acoperişurile din vale un sindicat de hogeaguri. Ameţit de aburii
iconoclaşti ai cafelei, simţi deodată în palmă cheiţa
de la poezia universală şi-ntrebi
ca odinioară fericiţii din Bateau Lavoir: de aici
se mai poate pleca undeva?
                               Paris, octombrie 2009
 
 
După-amiază arhaică
 
În Joia Mare biserica din Suceveni
miroase-a deşertăciune
învinsă
 
Copiii adună prin curţi vrafuri de nori
aşteptând cântarea cocoşului din parabolă
 
Ah, iertaţi-mă, voi, douămiişti, şi voi,
dezinhibate spirite postmoderniste,
dar nu-mi pot înfrânge ruşinoasa vetusteţe idilică
comunicându-vă, aici şi acum, că în lunca Siretului
vântul miop al Buneivestiri alăptează
mâţişorii în sălcii,
că dimineţile pe-aici poate fi văzut Dumnezeu
în redingota lui Vasile Alecsandri:
poc-poc, ciocăneşte uşor, deschizând
ambasade în trunchiuri
dictând structura pânzei de păianjen ori
drumul cârtiţei pe sub pământ...
 
Tot omul e bun şi blând şi arhaic
părând să poarte taina răspunsului
pe buze
 
După-amiaza ţi-o pierzi prin lutării
alegi vopsele pentru iconari
ori stai de vorbă cu paraclisierul ce-adună
liliecii morţi din clopotniţă
 
Cu pâinea psalmilor sub căpătâi,
seara adormi fericit, convins că viaţa ta
e cercul mic
înscris
în Cercul cel mare
 
 
Pahare vărsate peste faţa de masă
                               Amintirii tatălui meu
 
Şi a rămas pe casă Îngerul, ca o antenă tv,
să ne comunice mesajele tale de dincolo
de acolo de unde nu poate ajunge
puterea de înţelegere
a oamenilor
 
Dar nu, niciun ecou nu vine
dinspre marginea de sus a materiei
 
Nu ştiu unde eşti şi cât eşti
acum
 
Poate că sufletul tău
stă aplecat la fereastra lumii celeilalte
şi îşi aduce aminte de trupul său
ce doarme printre pomi de primăvară
ori poate ne priveşti şi ne plângi de milă
că nu ştim să vorbim decât prin cuvinte
şi nu putem depăşi limita (im)pusă
de un Dumnezeu care decide mereu pentru noi
fără să ne întrebe nimic
niciodată
 
Te-ai schimbat într-un fir subţire de nor?
ţi-ai regăsit trupul de dinainte de naştere
ca pe o flacără îngheţată?
 
De la capătul acestei lumi mă uit în trecutul tău
ca într-o fântână tot mai adâncă
Garoafa roşie a sângelui meu
cea care în tine îşi are originea
arde neruşinat de vie în soarele îmbietor
al acestei amiezi de aprilie
 
Ţi-ai schimbat memoria,
ţi-ai schimbat paradigma?
 
Uneori, seara, stând la masă, ni se pare că auzim
vocea ta inconfundabilă,
vocea ta venită ca din senin,
vărsând pahare pline peste
faţa de masă
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog