Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Jurnal (fragmente)

Mihail GRECU

Alte articole de
Mihail GRECU
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

22 noiembrie 1966
Astăzi împlinesc 50 de ani!
Ei şi... mare brânză!
Am reuşit să dezrădăcinez din mine (ceea ce este adânc infiltrat în oameni) sentimentul de gravitate... Mare stupiditate!
Când omul e mic, are nevoie de aceste calităţi. Ele îi dau pondere. Societatea face totul pentru asta. Obuh mi-a trimis telegramă, parcă prin asta ar vrea să-mi demonstreze ataşamentul şi simpatia. Când era vorba despre punerea preţului pe lucrări – pe nevastă-sa a găsit de cuviinţă să o susţină, iar pe mine – nu! De telegramă, de o onomastică n-a uitat! Aici i-aici! Mare stupiditate şi făţărnicie!
Mijloacele de expresie
Odată cu descoperirea (plăcilor) înscrierii la banda de magnetofon a cântului şi a vorbirii, modificând viteza învârtirii (a bandei), se dobândise surprize „muzicale”. Ele au apărut întâmplător şi acum există aceste fenomene ca şi susurul de apă, trăsnetul, cântul păsărilor etc. ... Iată deci ceva ce n-a fost în natură şi apare din „tehnica” veacului.
N. Iorga: „În ceea ce mă priveşte, aş fi vroit să am mai mult talent poetic pentru a mă apropia mai mult de adevăr”.
 
8 ianuarie 1970
Orice lucru pozitiv, prin dezvoltare, capătă sensuri negative.
Oamenii tind să se exprime cât mai clar. Este această tendinţă foarte importantă – ea ne scoate din expuneri confuze, ambigue etc. Această tendinţă i-a făcut pe oameni să fie foarte concişi şi succinţi. Un om inteligent într-o pagină îndeasă atâtea gânduri! ... Şi este negativ astăzi acest lucru... Nu pot cuprinde toate gândurile deodată.
Deci... Trebuie să nu scriem atât de condensat.
...Poftim... am scos o dorinţă ce la prima vedere este înapoiată şi stupidă. Să nu ne grăbim! Lucrurile se schimbă, cerinţele la fel... Dar poate cei tineri vor fi mai receptivi!
Frumuseţea unei reproduceri nu este acelaşi lucru cu frumuseţea a ceea ce reproduce.
O frumoasă femeie sculptată încă nu înseamnă „sculptură frumoasă”.
 
6 februarie 1970
Marin Preda...
M-a lovit emoţia cumplită. Fiinţa pe care am avut-o în faţă parcă ţi-e soră sau mamă. Dar oare nu aşa ar trebui să se întâmple tot timpul?
Trebuie să vină o nenorocire ca să ne simţim apropiaţi şi să avem vie în minte ideea că, înainte de a fi orice-am fi, suntem oameni?...
Marin Sorescu:
„Acolo şezuru şi plânsuru”
„Contemporanul”, vineri, 4 septembrie 1970
D. I. Suchianu la 75 de ani
– Îmi place cel mai mult bunătatea, mă agasează fudulia. Bunătatea o văd în relaţie organică cu inteligenţa...
A fi înţeles înseamnă a înţelege omului, subliniez omului, substantiv la dativ şi nu la acuzativ...
– E o mare infirmitate a limbii noastre, pentru că, spunând „am astăzi 70 de ani”, numeri, de fapt, anii pe care nu-i mai ai şi nu pe acei pe care urmezi să-i mai ai. De aceea am să vă spun că am 80 de ani, cam atâta cât cred că am să mai zăbovesc de acum încolo pe această planetă. După care voi mai vedea...
 
4 martie 1970
N. Grigorescu, Şt. Luchian au înţeles că oricât te-ai strădui să pictezi impresia de la natură, n-ai s-o poţi niciodată face exact. Pictura e pictură, culoare şi nu viaţă.
Aceştia doi spuneau că natura trebuie s-o furi! Să nu te surprindă însă.
Astăzi, pentru nu ştiu a câta oară, descopăr un pas înainte faţă de ei: „Să stau cu spatele la ceea ce pictez după natură”.
Trebuie să furi şi să găseşti echivalenţele tale de sensibilitate coloristică. E ceea ce am gândit acum vreo 7-8 ani, dar la alt „nivel” (acelaşi lucru).
 
 
16 septembrie 1970
Mesajul?! Oare nu-i o piedică în calea picturii?! Este oare un sistem de elaborare a pânzei, a obiectelor?!
Poate sentimentul?! Mesajul însă nu trebuie să fie o problemă!
 
3 septembrie 1971 (Brâncuşi)
Misiunea artei este să creeze bucurie. Nu se poate crea artistic decât în echilibru şi în pace sufletească. Pacea se obţine prin renunţare. Linişte şi bucurie. Bucurie şi pace.
„Nu cred în suferinţa creatoare.”
 
13 aprilie 1976
Permanenţa spiritualităţii omului pe parcursul veacurilor, iar în pictură – pe parcursul şcolilor de pictură – am înţeles-o de la M. Eliade. Astăzi i-am trimis lui Bernstein B. un răspuns la scrisoarea lui, în care dumnealui îşi exprima părerea că prea mă avânt în teoretizări şi mă las dus de ştiinţe şi filozofie, fiindu-i frică să nu-mi pierd spontaneitatea în pictură.
Am ajuns mulţămită lui M. Eliade la o definiţie a geniului prin înţelegerea că tradiţia este permanenţa spiritualităţii omului de la epoca de piatră până-n zilele noastre. Deci geniul este omul ce are prezent în el tradiţia permanenţei spirituale omeneşti, plus nivelul filozofic, ştiinţific al timpului său. Dar poate înlocuiesc noţiunea de geniu cu: artistul este omul ce simte permanenţa tradiţiei spirituale omeneşti, în tot ce a avut ea uman, plus înţelegerea filozofiei şi ştiinţei timpului în care a trăit.
Astăzi figura părintelui cosmonauticii Ţiolcovski a apărut într-un documentar foarte vechi şi o expresie a lui m-a frapat. Suntem la începuturi... de fapt totul este numai început, iar sfârşit, capăt nici nu există...
Tindem spre perfecţiunea expresiei, dar ea n-are sfârşit...
Я понял что
– Традиция это духовная жизнь человека с его активным отношением к жизни от рабовладельческого общества до сегодняшнего дня смысла доброты, справедливости, гуманности до коммунизма нашего времени, а инновация это научные открытия, технический прогресс нашего времени. Инновация это форма нашего времени.
 
22 aprilie 1976
Dacă totul are un sfârşit, începând cu viaţa omului şi continuând cu soarele, se impune o altă înţelegere a vieţii. Fără regrete că viaţa e scurtă, că odată şi soarele va dispare. Am nevoie de o altă înţelegere – Hic et nunc. Trăiesc, lucrez, aduc bucurie oamenilor, atât, atât... nimic din viitor... Numai prezentul contează. Marele prezent, jos cu prostiile create de idealişti...
Asta deloc nu înseamnă că, dacă ai construit o casă, ai sădit un pom, trebuie să distrugi totul, „după tine potop – nu-mi pasă”. După noi rămâne totul, dar e important că am făcut ceva şi pentru noi, şi pentru cei din jurul nostru, dar nu gândul la următoarele generaţii...
Nu poţi iubi pe cei din viitor şi nici viitorul.
Să iubim pe cei din jurul nostru – e foarte mult acest lucru. De unde a venit această deplasare în psihologie? Nu de la faptul că cei săraci cu duhul, ce nu-şi iubeau viaţa, semenii, au inventat viaţa de apoi şi demagogicul altruism pentru generaţiile ce vin?
 
28 aprilie 1976
Când eram tânăr, vedeam pasărea în zbor, astăzi „zborul”.
Pe timpuri vedeam culorile lui Van Gogh, astăzi durerile lui.
Şcolile de pictură, curentele sunt trecătoare. Tradiţia lor stă în permanenţa spiritualităţii omeneşti, bunătate, frumuseţe, progres, tot ceea ce ne mişcă, ne şlefuieşte sufletul.
 
26 mai 1976
Umilul, cucernicia pentru că nu înţeleg nimic din ceea ce mă înconjoară. Totul este miracol. Ce fericire că nu am aroganţa atotştiutorului în faţa naturii. Am mai vorbit eu nu odată despre paradoxul „micului” şi „marelui” din om. Astăzi vreau să arunc „marele” din om şi să rămână pentru artist numai micul. Numai micul, neimportantul este mare în artă, este răscolitor.
Răscolitoare este o ulcică numai pentru mine. Cât pe ce eram să pierd miracolul ei.
Mare lucru... e rotundă, făcută la roată... perfectă... aproape... ei şi... a făcut-o cineva... e simplu...
Aiurea! Nu e simplu deloc! E minune. Copil fiind, vedeam minunea, maturi când ne facem, se pierde miracolul. Uite că am revenit la vechea problemă... şi Brâncuşi spunea „Murim când încetăm să fim copii”... Nu e chiar astfel. Copilul are ceva, dar numai ceva din ceea ce intuiesc astăzi. Copilul are starea de puritate morală prin necunoaştere. Una e să fii curat că n-ai umblat prin murdării, şi alta e să fii curat, să te fi păstrat curat, naiv, umil, pios. Să te afli în faţa unei ulcele ca în faţa unui miracol. Căci şi cosmosul, şi ulcica îmi sunt necunoscute... de neexplicat cum s-a făcut ea rotundă, perfectă, şi are încă atâtea calităţi!
 
7 iunie 1976
Am văzut nişte lucrări lipsite de sclipire, interes plastic ce prezintă doar partea socială. Ce este în fond socialismul vulgar în artă? Nu culorile reale, stinse, armonizările cromatice de culori apropiate trebuia să-mi repugne! Nu!
Lipsa de fantezie, frumuseţe, organizare subiectivă a obiectivului lumii înconjurătoare.
Jocul facturilor, practicat de mine de ani de zile, este şi el necesar ca adaos la pictura mea, care rămâne modestă în culoare şi se face mai expresivă ca limbaj prin facturi. Merg la studii după natură, după o pauză de 3-4 ani.
Paleta va fi numai din culori teroase. Voi scoate de data aceasta miracolul pictural din modestele culori. Sunt convins. Revin la teza lui Veronese, renăscută de Delacroix: cu noroiul de pe trotuar voi picta un nud superb de blondină.
Zic, revin, dar la alt nivel decât la ei! Culorile tari pot fi folosite pe ici-colea, dar... aşa precum simt femeile ce se îmbracă cu sau fără gust, tot aşa şi pictorii folosesc cu sau fără gust culorile ţipătoare.
Principiile picturii moderne – suprafaţa egalizată a pânzei, pluritate de sensuri – rămân în vigoare. Posibil că ele s-au născut mulţumită folosirii culorilor tari. Nu cred că a fost o greşeală „culorile tari”, greşeala e să rămâi la ele după ce mulţămită lor s-a deschis un nou orizont care nu ţinea numai de ele.
 
1 noiembrie 1976
Criza de nemulţumire de ceea ce fac, criza unui gol interior ţine de două săptămâni. Mă uit prin cărţi de artă, citesc beletristică, nimic nu mă mişcă cu adevărat, adânc. Pentru a câta mia oară acelaşi lucru. Parcă aş trece printr-un purgatoriu care curăţă, azvârle toate cele trecătoare, efemere, neimportante. De azi încolo voi picta numai ceea ce mă mişcă cu adevărat. Numai miezul vieţii, numai esenţele, numai ceea ce ţine de emoţie, ceea ce poate emoţiona şi pe alţii...
Oare nu greşesc?!
Dar poate fi intuiţia, hazardul meu, un dirijor mai bun decât conştientul?
Ce să fie, cum să fie?!
Nu pătrunde banalitatea în mine? La şaizeci de ani şi încă nu ştiu nimic. Am vorbit cu tineri şi mai vârstnici. Spre exemplu, A. Strâmbeanu este de părere că numai esenţele trăirilor – sentimentele cele mai simple – omeneşti sunt importante. Dar, în definitiv, ce vreau eu în artă? O totală tabula rasa!? Dar poate că e bine această criză? Pentru a câta oară?! Dar poate Strâmbeanu are dreptate că numai ceea ce ţine de sufletul nostru merită să fie aşternut. Dar ce? Oare talentul, lucrarea ţine numai de sinceritate? Dar poate sinceritatea evoluează şi ea, se dezvoltă. Căci una este să fii sincer la patruzeci de ani şi alta e la şaizeci. Poate că cea de la şaizeci este şi purificată. În fond, poate că nu este vorba de vârstă, dar de o revenire la sinceritate – omenesc, etern şi dacă odată nu a reuşit, trebuie revenit de mai multe ori, şlefuindu-se! Dar ce-mi rămâne încă afară de ea?
 
7 noiembrie 1976
Acelaşi gând de atâtea ori spus, dar spus altfel, capătă o nouă valoare.
Când suntem sub influenţa şcolilor din trecut, suntem epigoni, când suntem influenţaţi de contemporani, ne desfiinţăm ca artişti.
...Sau poate invers.
 
16 noiembrie 1980
Când pentru prima dată am văzut „Cocoşul” lui Brâncuşi, am sesizat faptul că cele 5-6 trepte de la gâtul cocoşului sunt „Cu-cu-ri-gu-uu” şi au trecut de atunci ani şi ani ca să înţeleg că Brâncuşi s-a inspirat nu atât de cocoş, cât de cântecul lui. Mişcarea aceasta a gândului vine de abia după „Întru” al lui C. Noica. M-a cucerit încă din 1968-’69, dar aplicarea a venit de abia după douăzeci de ani.
Cât de greu este să deosebeşti motivul de inspiraţie şi cât de uşor să-l încurci cu o bizarerie – fie şi extraordinară –, rădăcina rămânând ascunsă, deşi vizibilă.
 
29 iunie 1981
Ieri A. Strâmbeanu a trecut pe la mine cu cumnatul său, un băieţaş de 12 ani. Le-am arătat câteva lucrări (Vlăduţ s-a apropiat sufleteşte de mine). Am pus şi „Poarta celor două inimi”.
L-am întrebat pe Vlăduţ ce vede pictat... dacă recunoaşte inimile de pe poartă...
S-a apropiat de urechea mea şi mi-a spus:
– Mi-e ruşine să spun.
– Ei, Vlăduţ, fii curajos, spune-mi.
– Poarta asta este „Veşnica dragoste”.
Nu-mi venea să cred urechilor... S-a produs o identitate între mine şi băiat!
Pe Mozart la 6 ani sau 8 l-ar fi întrebat cineva de ce a pus aceste două note alături, de ce nu altele, de ce nu alt acord? Copilul Mozart ar fi spus că aceste note „Se iubesc”.
 
5 iulie 1981
După perioada de influenţă a muzicii populare contemporane, lucrările de tinereţe ale lui G. Enescu, Rapsodii, le-am simţit ca un fel de, să mi se ierte comparaţia, „potpuriuri”, în ultima perioadă însă Enescu devine personal prin adâncirea în muzica populară de la începuturi, când aceasta era atonă, mai puţin melodică, însă fascinantă, miraculoasă, mitică. Perioada ce-l anticipă pe Schönberg. Procesul are un sens exact: de la „Porţile frumoase” la „Porţile mitice”. „Porţile frumoase”, până şi ele nu citează motivul numai, ci dezvoltă estetica populară sau duhul artei populare şi nu, să zic aşa, litera ei. Unii, nu toţi, au înţeles că pentru arta populară contemporană, ca şi pentru cea din trecut, de altfel, materialul (din care se face o lucrare) joacă un rol primordial, el, materialul, dictează. Vioara are cântecele ei, iar cimpoiul, ţambalul – alte melodii, alte ritmuri. Dar asta este altă poveste. Aşa cum altă poveste e cea în care cioplind o floare din piatră trebuie să faci ca piatra să aducă a floare.
 
4 august 1981
Am urmărit un fluture cum zboară pe vânt. Nu ştiu ce o fi urmărind, dar foloseşte vântul pentru scopul său. Nici nu se lasă dus de el, dar nici nu i se împotriveşte.
El lucrează împreună cu natura, până şi el, dar artistul? Artistul este încăpăţânat, pardon, inteligent, deştept şi îndărătnic şi nu vrea să lucreze ca natura, să conlucreze cu natura. Măria Sa Artistul... Vai de steaua lui... el vrea să domine natura!!!
 
10 septembrie 1981
La radio Iaşi. Talentul nu este viziunea frumoasă şi precisă care îţi apare. Talentul este vaga memorie, nedefinită, fără un reazem precis. De aici, din starea această se naşte opera. (Se pare că sunt gândurile lui Proust.)
 
27 octombrie 1985
Sentimentalismul... Cei ce nu au nimic a spune sunt împotriva lui! Bacovia nu este sentimental?... S-avem pardon! Rembrandt nu este sentimental?
Beethoven nu este sentimental?
S-avem iertare!
Un intelectual lipsit de talent fuge de sentimentalism, fuge de duios, fuge de mişcător şi-l numeşte sentimental. Forma estetică de mare cultură nu are frică de sentimentalism. Adevărul vieţii, frumuseţea artei!!!
Nu poţi stoarce lacrimi dintr-un superficial, el nu ştie nici adevărul vieţii, care este tragic, dar nici nu ştie ce este frumuseţea artei formale de la greci până la Kandinsky, Stravinsky, Bekett, Ionescu.
Primul curent care a afirmat sentimentalismul a fost romantismul şi apoi expresionismul!
Doar arta populară care porneşte de la suflet în toate timpurile şi la toate popoarele a fost sentimentală.
 
25 ianuarie 1986
Cât timp eram tânăr, eram confuz în exprimare, în scris, în pictură.
Sentimente aveam, dar nu le puteam exprima. Fericirea mea a venit de acolo că tot timpul îmi perfecţionam mijlocul de expresie în vorbire, în scris, în pictură. Am ajuns la faptul că limba este conţinutul, culoarea, expresia; jocul vopselei naşte conţinutul.
S-au inversat lucrurile. Dacă de la început mergeam pe drumul conţinutului, acum merg pe drumul formei, mijloacelor de expresie. Conţinutul se naşte de la sine, simplu şi foarte natural.
 
 
 
Text inedit, incluzând fragmente din jurnalul lui Mihail Grecu (anii 1957-1990), publicat prin generozitatea pictorului Dumitru Peicev, ginerele renumituui artist basarabean, care a salvat documentul, împreună cu numeroase lucrări plastice, din atelierul lui Mihail Grecu distrus de o inundaţie.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog