Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Români moldoveni din talpă suntem. Giurgiuleşti şi Anadol – două sate înnemurite

Maria MOCANU

Alte articole de
Maria MOCANU
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Giurgiuleşti şi Anadol – două sate româneşti din Sudul Basarabiei care mi-au marcat copilăria, Giurgiuleşti fiind satul de baştină al tatălui meu, iar Anadol, la vreo 7 km distanţă – satul natal al maicii mele. Mulţi flăcăi de la Giurgiuleşti luau mirese de la Anadol şi multe fete de la Giurgiuleşti îşi găseau ursiţii la Anadol. Aşa se făcea că mai fiecare giurgiuleştean avea neamuri în satul vecin şi, bineînţeles, viceversa. La Giurgiuleşti sărbătorile se ţineau şi se mai ţin pe stil nou, iar la Anadol – pe stil vechi, de parcă totul a fost pus la cale aşa ca la sărbătorile pe stil nou să vină neamurile de la Anadol la cei de la Giurgiuleşti şi la sărbătorile pe stil vechi să plece rubedeniile de la Giurgiuleşti la cele din Anadol.
Aceste sate învecinate au foarte multe în comun, dar tăvălugul istoriei le-a depărtat oarecum. Este cunoscut faptul că Anadol a fost rupt de către tătuca Stalin de la Moldova-mamă şi aruncat, împotriva voinţei lui, în componenţa Ucrainei. În cadrul fostei Uniuni Sovietice, Ucraina şi Moldova erau republici-surori şi aveau sau, mai bine zis, li se impuneau aceleaşi idealuri. Acum e mai complicat pentru rudele apropiate să se revadă. La petreceri, nunţi, cumetrii şi zile de naştere se duc mai rar, că de, bucuria e bucurie, o poţi exprima cumva şi la telefon. Dar la înmormântări trebuie să fie prezenţi, că durerea se cere împărtăşită totuşi pe viu, altfel e păcat. Trec vama coroanele de flori dintr-o parte în alta, pentru că a transmis cineva în Reni la târg că a murit cutare a lui cutare şi trimite vorbă să vină să-l petreacă pe ultimul drum. Nu-i întâmplător deloc nici faptul că ambele sate poartă hramul Sfântului Gheorghe. Sătenii celor două localităţi s-au străduit pe parcursul anilor să-şi păstreze identitatea. A existat întotdeauna o concurenţă firească între cele două sate, fiecare dintre ele impunându-şi mândria şi demnitatea de a fi el însuşi. Felul de a se îmbrăca, felul de a vorbi era distins de către noi, copiii, imediat. Atunci când ne luau părinţii la târg în Reni, pe cei din Anadol îi depistam după prepoziţia pe. Ei ziceau pa, de exemplu, pa deal, pa vali, pa la magazin. La Giurgiuleşti se spunea (pă deal, pă vali), iar la Câşliţa şi Slobozia, sate învecinate de pe malul Prutului, se spunea (pî deal, vali, pî la magazin). Era mare bucurie pentru mine atunci când aflam că urma să plec pentru câteva zile în Anadol să-mi văd buneii, mătuşile, verişorii. Am revenit pe parcursul anilor în satul de baştină al mamei mele ori de câte ori am avut ocazia. De curând am efectuat o expediţie folclorică în zona de sud a Basarabiei. Cu bucurie, cu mult drag, dar şi cu temerea de a fi martora dispariţiei frumuseţilor de odinioară, m-am oprit prin Anadol.
Satul Anadol, raionul Reni, regiunea Odesa, este notat pe harta lui Bawr, întocmită în baza informaţiilor colectate în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), menţionat printre localităţile cu imigranţi transdunăreni veniţi pe aceste meleaguri începând cu anul 1795. În 1806 localitatea Anadol număra 148 de oameni, iar în 1816 – 374. În 1827 creşte numărul coloniştilor de origine română [Ion Chirtoagă, Din istoria Moldovei de sud-est, Editura Muzeum, 1999, p. 154]. În sec. XVIII-XIX satul a fost populat de un număr considerabil de bulgari, dovadă a rămas denumirea toponimică a unei părţi a satului – Bulgăreasca, precum şi alte nume, cântece bulgăreşti, texte de colinde, lăzărel sau sorcova care se mai păstrează şi azi. Se ştie că bulgarii au fost atraşi de către autorităţile ruseşti în aceleaşi condiţii ca şi minorităţile germane, ademeniţi prin împământenire şi prin scutirea de impozite. „Cele mai vechi dintre imigraţiile bulgarilor în Sudul Basarabiei se datează între anii 1769 şi 1791, când bulgarii care fugeau de asupririle turceşti găsesc ospitalitate pe moşiile boierilor moldoveni din această provincie, cu învoirea domnilor ţării” (Caraman Petru, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică). După cel de-al Doilea Război Mondial autorităţile sovietice au schimbat prin rusificare toate denumirile localităţilor din regiunea Odesa, astfel Cartal devine Orlovca, Barta – Plavni, Babele – Oziornoe, iar Anadol a devenit Dolinscoe. Iată ce mi-a povestit despre Anadolul de astăzi primarul satului, dl Victor Fetelea: „Avem în sat 2.100 de locuitori, erau 3.100, dar în jur de o mie de oameni au plecat la Odesa. Mulţi au plecat şi peste hotare, dar cei mai mulţi sunt plecaţi la Odesa. În sat sunt numai moldoveni. Şcoala urmează acum să treacă toată numai în limba rusă. Mai sunt doar două clase în limba maternă. Copiii mei au învăţat la şcoală în limba rusă. La facultate învaţă în limba ucraineană. Băiatul meu învaţă la Odesa, iar fiica – la Cetatea Albă (Belgorod Dnestrovsc)”. Primarul, citindu-mi nedumerirea din ochi, adăugă: „Din partea asta chiar nu avem nicio apărare – «Dacă ai învăţat moldoveneşte, trebuie să te duci în Moldova», ne spun. Dar în Moldova nu se pot angaja la lucru. Dacă ne revoltăm în apărarea limbii materne, continuă primarul, nu ne ia nimeni în seamă. Ne spun adesea că dacă vrem ca odraslele noastre să studieze în moldoveneşte, să-i dăm la şcoala din Giurgiuleşti”. Ion Ciobanu, în vârstă de 80 de ani, ne mărturiseşte cu vădită îngrijorare: „Acum limba asta a noastră moldovenească ni-i frică să nu dispară”. „În familie vorbesc cu copiii ruseşte ca să le fie mai uşor la şcoală. Se pierde limba noastră. Ucraineşte la noi nu vorbeşte nimeni. Multe cuvinte ruseşti foloseşte tineretul în vorbire. Părinţii au vrut să dea copiii lor în clase ruseşti. Mai mult de jumătate de sat sunt la Odesa, sunt plecaţi şi la Moscova, la Leningrad, mulţi lucrează la Reni. Trăim bine, slavă Domnului. A fost secetă anul ăsta şi nu s-a prea făcut roada, da avem oloi, unsoare, vin, grăunţe”, ne spune Anica Ciobanu din aceeaşi localitate.
La întrebarea mea dacă locuitorii satului Anadol sunt pro-europeni sau pro-ruşi, răspunsurile au fost destul de categorice: „Satul a votat cu Rusia, cu Ianucovici, a susţinut primarul. Când a venit Iuşenco la putere, s-a scumpit totul, acum satul a votat cu Rusia, vrem cu ruşii. Dacă ne ducem cu Europa, ruşii ne iau tot. S-a mai păstrat până azi colhozul. Lucrează lumea, da-i greu. S-a scumpit benzina, motorina. Colhozul s-a oprit. Oamenii nu vor să ia pământ, că n-au cu ce-l lucra. Sunt numai 15 tractoare în sat pentru 3 mii de hectare de pământ”... Efrosinia Gherghiu, o femeie trecută de 50 de ani, educatoare la grădiniţa din Anadol, ne spune încrezătoare: „Noi vrem cu ruşii, nu vrem în U.E. Noi ascultăm la radio ce se întâmplă în U.E. Să vie să-mi înregistreze mie păsările, animalele de pe lângă casă şi să nu pot eu să-mi tai o găină pentru o zeamă când vreau eu”!?
Cât despre obiceiurile tradiţionale, am constatat că acestea s-au păstrat pe alocuri mai bine, pe alocuri mai alterate, dar totuşi nu lipsesc cu desăvârşire din viaţa spirituală a satului. „Umblă copiii cu lăzărelul, cu sorcova, cu colinda, cu uratu şi e bine că umblă. Ultimii vreo trei ani tot mai mulţi umblă. Şi la casa de cultură fac câte o serbare şi-şi amintesc de obiceiurile vechi, poate asta-i mai atrage. La şcoală li se mai vorbeşte despre obiceiuri, ne mărturiseşte Valentina Fetelea, pensionară, fostă învăţătoare. La întrebarea mea dacă se interzicea practicarea obiceiurilor pe când lucra la şcoală, dumneaei a ezitat un moment, apoi mi-a zis cu o umbră de furie în voce: „Eu când îmi amintesc în ce străşnicie am trăit... Veneau comisii de la raion, din Reni. Cei din comisie luau geanta copilului, dădeau cărţile la o parte şi o scuturau pe masă. Dacă găseau fărmături de pască sau coji de ouă, te făceau albie de porci, la toate adunările te declinau”. Întrebând-o de când au început să introducă în şcoală limba rusă, doamna Fetelea îmi răspunde la fel de încruntată: „Asta a fost acum 20 de ani. Eu lucram cu clase moldoveneşti. Directorul şcolii, Siminenco, care era rus, vine şi ne spune: «Vom deschide în şcoală clase ruseşti». Nu se gândeşte mult şi îmi dă mie o clasă rusă. Eu am început să plâng. «Duceţi-vă, îmi spune directorul, vă aşteaptă părinţii, vorbiţi cu ei». Îi întreb pe părinţi: «De ce aţi fost de acord? Eu cum să-i învăţ? Acasă vorbiţi cu ei ruseşte?». Mi s-a răspuns: «Nu». «Atunci cum daţi voi copiii, dacă ei nu ştiu un cuvânt în ruseşte?». «Îi veţi învăţa», mi-au zis părinţii. Erau 19 copii. Au dat ordin de la raion ca să deschidă clase ruseşti. Vă imaginaţi, nu s-a revoltat nimeni. Ieşeau copiii la repaus şi uneori se încăierau, când ieşeam să-i liniştesc, mi se spunea: «S-au bătut ruşii cu moldovenii», adică cei din clasa rusă cu cei din clasa moldovenească. Acum, după ce s-a rusificat şcoala, se începe procesul ucrainizării. E trist de tot. N-avem în sat niciun ucrainean, continuă doamna Valentina, dar ni s-a spus: «Trăiţi în Ucraina şi trebuie să ştiţi ucraineasca, trebuie să învăţaţi limba». Săracii învăţători din şcoală, cât sunt de necăjiţi. Sunt obligaţi să completeze catalogul în ucraineşte. Au trimis acum în şcoală patru învăţători de limba ucraineană, au redus orele de limba rusă, au redus şi mai mult orele de română. Eu-s tare contra. Se mai revoltă lumea, dar nu toţi părinţii sunt îngrijoraţi. Învaţă şi engleza. În sat avem numai moldoveni. La bibliotecă avem numai cărţi în alte limbi decât româneşti. Încotro mergem, ce va fi mai departe, chiar nu ştiu”. Deşi autohton şi compact, elementul românesc din aceste localităţi s-ar putea să nu reziste. Este posibilă deznaţionalizarea băştinaşilor de către slavi, asimilarea în modul cel mai brutal al limbii şi culturii acestora. Este prea insistentă activitatea elementului slav faţă de uimitoarea pasivitate şi acomodare a celui românesc, or, se ştie că atunci când se ciocnesc câteva limbi, dăinuie una.
Satul Giurgiuleşti, raionul Cahul, Republica Moldova, este de asemenea notat pe harta lui Bawr. În timpul războiului din 1806-1812 populaţia românească din sat s-a refugiat. În 1809 au fost înregistraţi 10 lipoveni. Ulterior în localitate au sosit imigranţi transdunăreni, deoarece în toamna anului 1811 au fost înregistraţi 230 de imigranţi dobrogeni de origine română. În 1827 în Giurgiuleşti locuiau 396 de români [Ion Chirtoagă, op. cit., 1999, p. 1521]. Tot aici putem menţiona starea de lucruri în satul Mândreşti, care mai târziu trece în componenţa satului Giurgiuleşti. În 1806 satul Mândreşti avea circa 50 de români dobrogeni. În 1816 localitatea avea 50 de colonişti „noi” şi 129 de „vechi” [Ion Chirtoagă, op. cit., 1999, p. 1521]. În 1930 comuna Giurgiuleşti din judeţul Ismail avea 1.944 de locuitori, dintre care 1.914 români. Ţinem să menţionăm că şi în această localitate la începutul sec. XIX s-au refugiat bulgari, găgăuzi, grecicare au fost asimilaţi de populaţia băştinaşă. În 2005 populaţia românească din localitate constituia peste 99% şi doar 1% bulgari, găgăuzi, greci şi alte etnii. În satele din Lunca de Jos a Prutului (Giurgiuleşti, Câşliţa, Slobozia Mare, Văleni ş.a.) a avut loc o sinteză etnolingvistică şi culturală, în cursul căreia cei veniţi au fost asimilaţi de către populaţia autohtonă. Giurgiuleştenii au mult caracter, mândrie naţională şi cred în valorile europene, dovadă e şi faptul că la ultimele alegeri parlamentare 95% au votat democraţia. Liceul din localitate, care poartă numele lui M. Sadoveanu, este unul de nivel înalt, iar liceenii i-au susţinut la 7 aprilie 2009 pe tinerii din capitală, organizând marşuri de la şcoală până la vamă şi înapoi, scandând lozinci anticomuniste. Generaţiile mai în vârstă nu tânjesc după epoca socialistă: „Noi vrem în legea noastră moldovenească, nu ne pare rău că nu avem pensii dublu ca ăia din Anadol, că banu-i o belea, da cu banu faci ce-i vrea. Da până la urmă, bani şi ţiganii au”, ne spune Dona Ciorbă în vârstă de 78 de ani. Folclorul şi tradiţiile prosperă, simţindu-se la ele acasă. La întrebarea „Ce posturi de televiziune vizionaţi?”, Ion Ciobanu din Anadol îmi răspunde: „Ne uităm la români, la muzică, la ştiri. Duminica ne uităm la Tezaur folcloric. „Urmărim TVR 1, PRO TV, Cahul şi Ucraina – programele 1, 2, 3, afirmă primarul Anadolului. Mai mult România privim, spun corect buletinele meteo. La ucraineni nu înţelegem limba şi nu ne prea uităm. La bătrâni când mă duc pe acasă constat că privesc numai românii, TVR 1, cu antenă de cameră privesc TVR 1, Chişinăul nu-l putem prinde”. „Îmi plac programele de muzică populară, emisiunile despre bătrânii singuri, aşa cum sunt eu – Valentina Fetelea – nu pot să-mi stăpânesc lacrimile”. „Mă uit numai la TVR. Când cântă unu româneşte, îmi place tare, ne mărturiseşte Dona Ciorbă, când cântă moldoveneşte, plâng după el, da du-te să-ţi cânte ţi-bula, ţi ni bula, când nu înţelegi nicio boabă. Româneşte vrem, români moldoveni din talpă suntem”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog