Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DOUĂ DECENII ÎN SERVICIUL CULTURII NAŢIONALE

Revista „Limba Română” din Chişinău – un nucleu al românismului autentic

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXI, 2011

Pentru tipar

1. Pentru a evidenţia mai bine ceea ce mi-am propus să arăt, mă voi servi, dintru început, de o analogie [din] lingvistică. De obicei, pentru a lumina anumite aspecte ale limbii, apelăm la alte obiecte sau fenomene ale realităţii cu care o comparăm. Cu această ocazie însă, în sprijinul ideii pe care o voi dezvolta – dată fiind şi importanţa limbii naţionale pentru chestiunea vizată –, aş dori să procedez invers: să compar altceva cu limba în devenirea ei, pornind de la o teorie lingvistică. Este vorba de aşa-numita „teorie a ariilor” susţinută de lingvistul italian Matteo Bartoli, în 1925, care se referea, printre altele, şi la norma ariilor laterale, definite astfel: „Vor fi numite arii laterale, de pildă, Iberia şi Dacia în raport cu Galia Transalpină şi Italia, iar acestea două vor fi chemate arii de mijloc”1. Şi demonstra că, în general, cu privire la păstrarea faptelor de limbă mai vechi, ariile laterale (şi, de altfel, şi ariile izolate) sunt mai conservatoare decât zonele centrale2. Sextil Puşcariu explică acest proces în maniera sa metaforică, de mare dascăl:
„Răspândirea unui fenomen de limbă a fost asemănată cu cercurile din ce în ce mai mari ce se formează pe luciul unei ape în care arunci o pietricică. Hărţile atlaselor lingvistice ne sugerează mai degrabă altă imagine. Inovaţiile se propagă aşa cum se revarsă o apă ce iese din matca ei, inundând împrejurimea. Cât timp terenul e uscat, ochiul nu distinge micile deosebiri de nivel; abia când e inundat, vezi cum apa urmează curbe ce-ţi par capricioase, lăsând din loc în loc ostroave neacoperite de apă”3.
Despre arii laterale şi ţinuturi izolate conservatoare se poate vorbi atât la nivelul întregii Romanii (al întregului spaţiu romanizat), cât şi la nivelul fiecărei zone romanice în parte (Iberia, Dacia, Galia, Italia). Puşcariu dovedeşte acest lucru, dând exemplul latinescului arena „nisip”, care în România s-a păstrat ca arină, iar în Spania ca arena, cu aceeaşi semnificaţie, în timp ce în Franţa şi în Italia sinonimul latinesc sabulum, mai puţin arhaic, a dat corespondentele romanice sable, respectiv sabbio. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi pe teritoriul României: doar la periferia nordică a ţării s-a păstrat vechiul arină (cu varianta anină), în centru impunându-se nisip, de origine slavă, şi, pe porţiuni mai restrânse, homoc, de provenienţă maghiară.
Teoria ariilor (în special conceptul de „normă a ariilor laterale”) a fost considerată folositoare, bunăoară, şi pentru folclorişti. Utilizând-o ca argument, unii au încercat să demonstreze că balada Mioriţa s-a născut în nordul Transilvaniei4.
Voi face apel la teoria respectivă, dar dintr-o optică figurată, pentru a sugera că românismul s-a cam „subţiat” (geografic vorbind) prin părţile din centru, rezistând într-o formă autentică mai curând în unele arii laterale sau izolate.
2. Putem afirma, în consecinţă, fără teama de a greşi, că pe harta românismului, la Chişinău, în jurul dlui Alexandru Bantoş şi prin oameni ca Domnia Sa, supravieţuieşte un nucleu tare, o zonă ce conservă românismul autentic. Un loc în care limba română este „ţinută la icoană” şi este considerată încă „atributul esenţial al identităţii naţionale”, un loc în care Eminescu are valoare absolută de simbol, un loc în care numele lui Ştefan cel Mare este rostit cu emoţie, un loc în care unii oameni, din categoria acelora care „durează catedrale” (cum s-a spus şi despre regretatul Dumitru Irimia), se luptă – cu un curaj nebun sau de neînţeles pentru alţii – să-şi păstreze / să ne păstreze valorile esenţiale, să le cultive şi să le promoveze. Sunt lucruri care, de la o vreme şi mult prea des, în România au ajuns să fie ignorate, minimalizate ori, şi mai grav, batjocorite.
3. Domnul Al. Bantoş şi cei din preajma sa ne reamintesc ce înseamnă să fii român. Dar ce înseamnă a fi român? Ce înseamnă cuvântul român? Dincolo de sensul de bază, care indică apartenenţa la o anumită comunitate idiomatică – aşadar, determinată istoric –, dicţionarele noastre (DEX, MDA etc.) înregistrează şi alte semnificaţii ale termenului. Român mai înseamnă şi „creştin (ortodox)”, şi „ţăran” (în sensul de „iobag”), dar şi „bărbat” (inclusiv „soţ”), şi, mai ales, „om în general”.
3.1. Cum se explică ultima semnificaţie, aceea de „om în general”? Ei bine, explicaţiile sunt de natură lingvistică şi putem extrage şi în această privinţă (ca în atâtea altele) o idee din înţelepciunea pe care, cu generozitate copleşitoare, ne-a împărtăşit-o Eugeniu Coşeriu.
„În multe limbi, sunt socotiţi şi numiţi «vorbitori» numai cei care vorbesc limba respectivă, adică numai cei care ştiu să vorbească, iar cei care nu vorbesc limba sunt «nevorbitorii», sunt «muţii», cei care bolborosesc, sunt «barbarii». [...] Şi, când se spune despre aceşti vorbitori că sunt oameni, cum se spune, de exemplu, în limbile bantu, se spune, în realitate, tocmai că bantu înseamnă «oamenii» pur şi simplu, ceilalţi sunt «neoamenii». Se face, deci, această identificare între limbaj în general şi o limbă, ceea ce înseamnă nu numai că limbajul – ceea ce ştim cu toţii – se prezintă în mod necesar sub formă de limbă, ci că fiecare din aceste limbi este pentru vorbitorii ei – şi pentru vorbitori, în general – limbajul pur şi simplu, modul în care această comunitate a interpretat lumea şi o oferă ca lume universală tuturor celorlalte comunităţi”5.
Tot cu ajutorul lui Coşeriu înţelegem cum trebuie interpretată corect o „anecdotă” care circulă prin manualele de (sau introducerile în) lingvistică6, amuzându-i pe unii, dar fără să fie însoţită de o explicaţie justă (adică, de „poanta” ei). Se povesteşte că marele romanist Hugo Schuchardt ar fi intrat în vorbă, la un pahar de vin, într-o cârciumă, cu un ţăran italian care, auzind că domnul din faţa sa ştia multe limbi, i-a cerut să-i spună cum se zice la „pahar” în cutare sau cutare limbă. Aflând răspunsurile, ţăranul a replicat: „Ma quello che è, è un bicchiere!” („Dar ceea ce e [de fapt], e un pahar!”). Care este însă sensul grav şi profund al acestei istorioare? Coşeriu ne lămureşte în felul următor: „...se înţelege că celelalte limbi, limbile străine, pentru vorbitorul naiv, sunt numai nomenclaturi, mai mult sau mai puţin arbitrare, şi că limba adevărată, limba care corespunde esenţei lucrurilor este limba proprie, naţională”7.
Abia acum pricepem de ce, din nume propriu, român8 ajunge nume comun exprimând esenţa, adică universalul. Şi cum este omul în general, adică (mai corect spus) omul universal? Este aşa cum trebuie să fie, are numai calităţi. Şi în momentul în care treci – ca aspiraţie sau ca ideal al vorbitorului obişnuit – dincolo de determinarea istorică (nemaicontând cum am caracterizat noi, mai mult sau mai puţin obiectivi, propriul neam, firea acestuia, sau cum au făcut-o şi alţii, inventariindu-ne şi defectele), ei bine, în acel moment, orice om cu calităţi, orice om ajuns „cum trebuie să fie” (ori „cumsecade”, cum ar zice Sadoveanu9), indiferent de originea sa etnică, poate fi numit român. Şi, într-adevăr, cunoaştem cazuri de străini care au devenit şi s-au dovedit mai români decât mulţi români10. Se înţelege că mă refer, în acest context, la Ion Dumeniuk.
3.2. Cândva, li se recunoştea românilor, ca virtute specifică, şi curajul sau vitejia. Calitatea aceasta mai supravieţuieşte pe alocuri, în sufletele unor români adevăraţi, cum este şi Alexandru Bantoş, care a lucrat şi lucrează neînfricat, neabătut, pentru a le da şi altora să bea din fântâna adevărului11. Din acest motiv, ne putem întreba, cu temei: Va fi avut oare, vreodată, şi cuvântul român sensul de „viteaz”? Se pare că da.
Voi încerca să ofer argumente pentru a ilustra tocmai calitatea aceasta a curajului, aşa cum se prezintă ea în conştiinţa simplului vorbitor, întrucât – veţi vedea imediat – român înseamnă şi „viteaz”, după cum orice viteaz poate fi socotit român. Am ales exemple din literatură, deoarece literatura veritabilă, ca şi limbajul, exprimă esenţa, fiind – cum îi plăcea lui Coşeriu să o definească – aprehensiunea (sau intuiţia) universalului în faptul concret. Şi m-am oprit la un singur moment istoric, dar emblematic pentru români, Războiul de Independenţă de la 1877 şi la modul în care o anumită stare de spirit generată de acesta a fost reflectată în conştiinţa românilor şi, ca atare, şi în literatură.
Imortalizând artistic clipele în care, prin lupte crâncene, românii au dovedit lumii întregi un eroism incredibil, Vasile Alecsandri exclama în poezia Odă ostaşilor români (scrisă chiar în acel an): „Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! / Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.” Iată cum român, sub presiunea contextului istoric, ajunge sinonim cu viteaz!
Să vedem dacă se poate şi invers, dacă viteaz este totuna cu român. Cred că Emil Gârleanu, în scurta naraţiune Un viteaz [publicată în 1908]12, surprinde tocmai acest aspect. Într-o încleştare armată, din timpul războiului amintit, un foarte tânăr ofiţer turc (un „başbuzuc”) rezistă eroic, de unul singur, în faţa călăraşilor români. Dovedeşte o îndârjire şi o pricepere ieşite din comun, luptând atât cu hamgerul, cât şi cu revolverul. În cele din urmă, pentru a nu fi prins de români, îşi ucide calul, iar acesta, în cădere, îl striveşte şi pe el, omorându-l pe loc. Vitejia lui reuşeşte să stârnească admiraţia românilor într-o aşa măsură, încât unul dintre cei răniţi în confruntare, sângerând încă, „îşi scăpă gândul printre dinţi: – Straşnic român [subl. aut. – E.G.], măi băieţi, mă!...”.
Este uimitor (şi totuşi explicabil) cum, în faţa unei calităţi atât de preţuite (fie că-i zicem curaj sau vitejie, fie că o numim bărbăţie), celelalte semnificaţii ale cuvântului român se anulează şi nu mai contează că cineva este, din punct de vedere etnic, turc, şi nu român, că îţi este (chiar prin tradiţie) duşman, şi nu prieten, că este musulman, şi nu creştin ortodox... Pentru omul simplu, plecat de acasă pe front, tânărul ofiţer turc capătă, într-o străfulgerare involuntară a gândului, dimensiunea omului aşa cum trebuie să fie, ca întruchipare a curajului şi a demnităţii. Dacă echivalenţa Român = Viteaz, stabilită de Alecsandri, poate părea un artificiu poetic, un „ocazionalism”, nu cred că se poate afirma acelaşi lucru despre semnificaţia intuită şi subliniată de Gârleanu.
4. Am început cu o analogie luată din lingvistică. Aş încheia într-o manieră similară. Un învăţat german, Ernst Gamillscheg, într-o lucrare publicată în 1940, Über die herkunft der Rumänen, plecând tot de la realitatea înfăţişată de atlasele lingvistice, identifica pe teritoriul patriei noastre anumite nuclee13 de romanitate („vetre lingvistice”, cum le-a numit imediat după aceea Emil Petrovici) de unde s-au extins ulterior, şi în celelalte zone, limba română şi românismul. Unii i-au dat dreptate savantului în cauză, alţii l-au contrazis. Nu acest aspect interesează aici. Pornind de la o asemenea imagine, la ceas aniversar, ţin să îi urez revistei „Limba română” din Chişinău viaţă lungă şi rodnică! Iar inimoşilor săi slujitori le doresc să păstreze neobosiţi tăria acestui nucleu, pentru a transmite în continuare românilor de peste tot razele românismului curat şi autentic.
 
Note
1 Matteo Bartoli, Introduzione alla neolinguistica (1925), în Lucia Wald şi Nadia Anghelescu (redactori responsabili), Teorie şi metodă în lingvistica din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Texte comentate, Universitatea din Bucureşti, 1984, p. 177-184 (citatul, la p. 179).
2 Eugeniu Coşeriu, în studiul Geografia lingvistică, a oferit exemple suplimentare şi convingătoare în acest sens. Astfel, formele spaniole (hermoso, mesa, hervir, entonces, día, más) şi cele româneşti (frumos, masă, a fierbe, atunci, zi, mai), provenind din cuvintele latineşti formosus, mensa, fervere, tunc, dies, magis, sunt mai vechi decât corespondentele franceze (beau, table, bouillir, alors, jour, plus) şi italiene (bello, tavola, bollire, allora, giorno, più), care provin din lat. bellus, tabula, bullire, illa hora, diurnus, plus (vezi Eugen Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994, p. 67-68).
3 Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală [1940], vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 209.
4 Vezi o dare de seamă în această privinţă la Dorin Ştef, Mioriţa s-a născut în nordul Transilvaniei, în „Memoria ethnologica”, nr. 21-23 (anul VII), ianuarie-iunie 2007, p. 2099-2101.
5 Eugen[iu] Coşeriu, Unitate lingvistică – unitate naţională, în Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 183.
6 Vezi, de pildă, Al. Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 5-6.
7 E. Coşeriu, op. cit., p. 184.
8 Dacă s-ar aplica şi la noi o regulă pe care o găsim în ortografia altor limbi, ar trebui să scriem, firesc, cu majusculă Român (şi German, Francez, Rus etc.).
9 Vorbele lui Sadoveanu (puse în gura unui personaj ce-i dă sfaturi unui tânăr) ilustrează o deontologie universală: „Fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci” (La noi în Viişoara). Consider că această cumsecădenie ori acest a fi cum-se-cade trebuie interpretat drept „a fi cum trebuie, a fi cum este necesar să fie”.
10 După cum – în direcţie inversă – şi unii români au reuşit să-şi asume pe deplin identitatea altor popoare. Excepţionala poezie a lui Eugeniu Coşeriu, Sângele nostru, este, în această privinţă, revelatorie, de aceea ne permitem să o cităm aici în întregime: „Din sângele nostru / s-au hrănit câteva popoare. / Din sângele nostru / s-au născut / poeţi şi cărturari ruşi. / Mai ruşi decât ruşii. / Din sângele nostru / s-au născut / voievozi şi regi maghiari, / hatmani de cazaci, / fruntaşi albanezi, / fruntaşi sârbi, / fruntaşi chirghizi. / Din sângele nostru / s-au născut / cârmuitori, / eroi şi vlădici greci. / Mai greci decât grecii. / Dar să nu vă temeţi! / Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi / – sângele / pe care vi l-am dăruit / la nord şi la sud de Dunăre! / Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi / Şi pe cel / pe care îl mai avem. / Lăsaţi-ne şi nouă măcar câteva picături / ca să ne putem înfăţişa cu ele / ca noi înşine / la judecata de apoi.”
11 Că virtutea respectivă este tot mai rară o confirmă, cu amărăciune, şi Alexandru Bantoş într-un interviu (Am cultivat mituri false, care nu pun preţ pe demnitate şi curaj, în „Limba română”, nr. 9-10/2010).
12 În Emil Gârleanu, Scrieri alese, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p. 16-19.
13 În germană autorul folosea termenul Kerngebiet „sâmbure”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog