Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DOUĂ DECENII ÎN SERVICIUL CULTURII NAŢIONALE

Salahorind la cetatea limbii române

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Profesorul Nicolae Mătcaş a scris acest articol acum un an, cu prilejul unui popas aniversar al colegului nostru Alexandru Bantoş. Menţionăm că în preajma şi după ziua sa de naştere, 23 iunie 2010, redacţia a primit şi alte texte omagiale, între care cele purtând semnătura domnilor Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Iulian Filip, Constantin Şchiopu ş.a. Atunci nu s-a pus în discuţie publicarea lor, întrucât cel „vizat” considera că „nu a venit încă ora bilanţului”. Iată că între timp revista noastră, condusă practic de la fondare de către actualul redactor-şef, a împlinit două decenii de apariţie neîntreruptă, motiv care ne-a determinat să revenim la articolele aflate în portofoliul redacţiei. De această dată, am reuşit să obţinem „undă verde” pentru textul de faţă, „deoarece dezvăluie aspecte mai puţin cunoscute din existenţa şi experienţa «Limbii Române»”. Încredinţăm, aşadar, cititorului rândurile înşirate cu emoţie şi nostalgie de către profesorul Nicolae Mătcaş, unul dintre ctitorii publicaţiei, despre atmosfera şi dificultăţile ce au însoţit pe parcursul a două decenii o revistă cu blazon distinct în peisajul instituţiilor naţionale de cultură.
 
L.R.
 
 
Deşi mai călcasem până atunci pragul revistei „Moldova” şi cred că ne şi ştiam din vedere, am făcut propriu-zis cunoştinţă cu Alexandru Bantoş personal prin octombrie 1989. Aveam un sentiment de mândrie neafişată pentru publicaţia care, sovietizată şi cenzurată, ne scotea totuşi numele în lume. Chiar genericul „De la Naslavcea la Giurgiuleşti” îmi susţinea acest sentiment în condiţiile în care lumea de la noi nu putea pronunţa africatele ge, gi, preluând pronunţia rusească („binefăcătoare”!) Djurdjuleştî sau, mai „moldovenizată” (!), Jiurjiuleşti. Un tânăr chipeş, cum se spune, fără mustaţă, îmbrăcat în costum la patru ace, cu cravată, ceea ce nu se prea practică printre jurnaliştii aflaţi mereu în treabă şi veşnic grăbiţi, cu părul vâlvoi, cu o privire care părea să te străpungă aproape ostentativ, mi se prezentă dezinvolt [cu formulele de rigoare pentru asemenea cazuri („Domnule profesor, mă numesc Alexandru Bantoş, sunt de la revista «Moldova». Vă cunosc de la şedinţele Comisiei Interdepartamentale, din presă şi de la Televiziune, unde colaboraţi cu fostul meu profesor Ion Dumeniuk” etc.)] şi îmi solicită un interviu. De când mă ştiu am emoţii în faţa cuvântului tipărit, dar şi un respect aparte faţa de munca scriitorului şi a jurnalistului, care trebuie să-şi câştige într-un mod neordinar bucăţica de pâine. Curajul tânărului de a mă aborda direct mă intrigă, iar faptul că reprezenta, în plus, o revistă prestigioasă atunci mă făcu să accept imediat propunerea şi să purcedem la treabă. Jurnalistul avea avantajul de a-şi fi formulat întrebările din timp, sobru şi succint; intervievatul, care mai era şi filolog pe deasupra, având cusurul de a vorbi fără a putea fi oprit, – dezavantajul de a transpira ca la examen fără niciun temei în faţa reportofonului fără suflet şi simţire şi de a devia mereu de la subiect prin hăţişurile detaliilor, care îi păreau la fel de importante ca şi tema abordată. Ce va fi făcut tânărul jurnalist cu materialul înregistrat, cât se va fi chinuit să-l reducă şi ca volum, şi ca poliloghie, numai el ştie. Atâta ţin minte, că interviul cu titlul corespunzător euforiei generale de după aprobarea legislaţiei lingvistice din 31 august 1989, dar şi stării de nelinişte a subsemnatului în legătură cu problemele care urmau să fie soluţionate pentru repunerea în toate funcţiile sociale a limbii materne (Izbânda şi răspântia graiului), a apărut în nr. 12/1989 al revistei „Moldova”, periat şi subţiat, turnat în tipare de vorbire care îmi venea să cred că îmi aparţin. M-am convins o dată în plus că un jurnalist cu har este ca şi un actor miruit cu talent de Cel de Sus: se poate transfigura în comportamentul, modul de gândire şi de exprimare ale personajului pe care îl întruchipează.
Ajuns, în iunie 1990, la pupitrul Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului, prins în vâltoarea acţiunilor de revenire la valorile naţionale şi de accedere la schimbările produse în sistemele de învăţământ din România şi din Europa, îmi revenea şi sarcina de a invita redacţiile revistelor de sub tutela ministerului („Columna”, viitoarele „Limba Română”, „Făclia”, „Noi”, „Alunelul”, „Florile dalbe”) şi a le propune să-şi schimbe orientarea (unele chiar şi titlurile ideologizate: „Scânteia leninistă”, „Tânărul leninist”) spre noua mentalitate şi noile perspective, chemându-le să promoveze esenţa reformelor la care ne angajasem. Eram indignat de faptul că redactorul revistei „Limba noastră” (titlu relativ proaspăt pentru cunoscuta „Limba şi literatura moldovenească în şcoală”), în loc să-i ajute pe profesorii de limbă şi literatură cu materiale care să conţină analiza operelor artistice din patrimoniul general românesc pe care urmau să le predea elevilor în şcoală, dar pe care (opere) nu le studiaseră, în virtutea condiţiilor vitrege cunoscute, la facultate, o transformase într-o tribună personală de răfuială cu oamenii de litere neagreaţi sau cu adversarii de idei. Îi propusesem colegului de luptă pentru limbă şi alfabet Ion Dumeniuk să preia conducerea revistei. Acceptă, nu înainte de a-mi înainta două condiţii: 1) de a schimba componenţa redacţiei şi a colegiului, formând o echipă nouă pe propria răspundere; 2) schimbarea titlului revistei din „Limba noastră” în „Limba Română”. Prima condiţie am acceptat-o din mers. În suflet, îmi plăcea şi cea de-a doua, dar am încercat să-i reproşez că o revistă cu titlu similar apare de mai multă vreme în România. „Da, Nicolae, e adevărat, însă românul din Ţară ştie ce limbă vorbeşte, pe când aici, la noi, acest titlu poartă o semnificaţie dublă: revista are menirea, pe de o parte, să-l convingă pe orice basarabean, mai cu seamă acum, când am revenit la grafia latină, că limba din Basarabia e aceeaşi ca şi cea din România şi că ea trebuie vorbită la fel de îngrijit, pe de altă parte, să-l facă să conştientizeze că, vorbind aceeaşi limbă, având aceeaşi literatură, cultură, istorie, este şi el român”. Argument imbatabil, mi-am zis, şi l-am felicitat pe noul redactor. Într-o discuţie ulterioară privind strategia revistei, formatul, colegiul de redacţie, eventualii colaboratori, I. Dumeniuk l-a prezentat pe fostul meu intervievator de la revista „Moldova”, Alexandru Bantoş, în calitate de locţiitor al redactorului-şef şi partener al acestuia, asigurându-mă de competenţele domnului Bantoş şi de perspectivele publicaţiei.
Timpul ne-a dat dreptate (mie şi lui Ion Dumeniuk) în privinţa capacităţilor profesionale şi manageriale ale tânărului redactor-şef adjunct şi a perspectivelor revistei „Limba Română”, care a ajuns să fie considerată de exegeţi notorii precum Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Gheorghe Mihăilă, Mioara Avram, Dumitru Irimia, Dan Mănucă, Stelian Dumistrăcel, Valeriu şi Aurelia Rusu, Gheorghe Chivu, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Nicolae Saramandu ş.a. drept una dintre cele mai prestigioase reviste de lingvistică şi cultură din întreg arealul românesc. Primul număr apăru la începutul verii lui 1991, când glotonimul „limba română” era puţin utilizat la Chişinău. N-am să uit niciodată cu ce bucurie venise Ion Dumeniuk la minister să savurez şi eu mirosul îmbătător de plumb de tipografie. Editorialul insufla cititorului încrederea că va râspândi lumina adevărului despre noi şi limba noastră, contribuind la promovarea întregului patrimoniu cultural românesc. Cine vrea să se convingă dacă s-a purces imediat la realizarea programului editorial nu are decât să parcurgă sumarul primelor numere. Cu regret însă, Ion Dumeniuk s-a aflat la timona corabiei numită „Limba Română” doar până la 3 noiembrie 1992, inima profesorului încetând să bată în preajma sicrielor martirilor Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. După trecerea la cele veşnice a temerarului luptător ucrainean pentru cauza românismului în Basarabia (ucrainean mai român decât mulţi români verzi de la noi), nu s-a mai discutat candidatura noului redactor-şef. Deşi fără titluri şi onoruri, a fost acceptat direct adjunctul, mâna dreaptă a lui Ion Dumeniuk, pentru că, la ora aceea de politică şi construcţie lingvistică (ca să încerc a folosi în accepţie pozitivă două sintagme al căror sens fusese compromis în perioada sovietică din start chiar de cei care le lansaseră), la conducerea revistei valorau nu toga sau toca de doctor honoris causa, ci competenţa, capacităţile de organizare, elanul, curajul şi, nu în ultimul rând, patriotismul, devotamentul faţă de cauza asumată. Redactori onorifici avem şi la alte publicaţii; redactori fără orgolii şi vanităţi, care să ştie şi să poată să organizeze colectivul şi să muncească de rând cu colegii, mai puţini. Bantoş le avea şi le are pe toate.
Profesionist autentic şi om de caracter, onest, sincer, intransigent şi intolerant faţă de lucrul făcut de mântuială sau faţă de comportamentul dubios, patriot, având norocul să lucreze ceva timp la revistă şi la Departamentul de Stat al Limbilor în preajma lui Ion Dumeniuk, Alexandru Bantoş n-a putut să nu-şi menţină aceste calităţi native sau educate în familie, fără a fi tentat să preia şi altele, remarcabile, de la mentorul său spiritual, pe care literalmente îl venerează: spirit combativ, exigenţă maximă, cultura relaţiilor de comunicare, capacitatea de a alege echipa şi de a educa spiritul muncii de echipă, curajul de a spune oricui adevărul în faţă, refuzul oricăror menajamente, detestarea minciunii, a laşităţii etc. Al. Bantoş a impus un ritm de lucru pe care trebuie să înveţi şi să reuşeşti a-l menţine: apariţia numărului revistei poate întârzia numai din lipsa banilor, nicidecum din motive de randament. Scoatem numărul la timp şi apoi respirăm mai larg, ne relaxăm uşor, însă... redactarea următorului număr deja a început – acesta e principiul de care se călăuzeşte în activitatea sa domnul redactor. Domnia Sa a dat un nou curs publicaţiei, păstrând totuşi reperele itinerarului stabilite la fondare. Diversificând numărul rubricilor permanente, Alexandru Bantoş a extins orizontul tematic al revistei, dându-i o orientare ştiinţifică şi culturală şi sporindu-şi astfel considerabil numărul de cititori: de la lingviştii propriu-zişi şi profesorii metodişti, cu care şi-a început existenţa, la iubitorii de literatură, de arte plastice şi design, de istorie şi cultură, de frumos, într-un cuvânt, la cititorul cu cele mai largi interese. E o pierdere sau un câştig? Cu tot egoismul profesional, înclin să afirm că balanţa obiectivităţii indică spre polul câştig.
Comunicativ şi delicat, domnul redactor a reuşit să atragă pe parcurs în componenţa colegiului de redacţie şi în coloanele revistei personalităţi notorii din lumea ştiinţei, culturii, literaturii, artei din Basarabia, din Ţară, de peste hotare, din diasporă, de talia lui Eugeniu Coşeriu, George Uscătescu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Coteanu, Anatolie Ciobanu, Dennis Deletant, Valeriu Rusu, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Marius Sala, Gheorghe Mihăilă, Valeria Guţu-Romalo, Gheorghe Chivu, Mircea Borcilă, Solomon Marcus, Eugen Simion, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Alexandru Zub, George Pruteanu, Eugen Grebenicov, Bartolomeu Valeriu Anania, Nicolae Corneanu, Alex. Ştefănescu, Dumitru Tiutiuca, Onufrie Vinţeler, Rajmund Piotrowski, Andrei Eşanu, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Alexandru Lungu, Ion Ciocanu, Andrei Strâmbeanu, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Anatol Codru, Vasile Tărâţeanu, Sorin Anca, Nichita Danilov, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Vrabie, Tudor Zbârnea, Anatol Danilişin, Anatol Rurac, Mihai Ţăruş ş.a., care au sporit, indiscutabil, prestigiul revistei chişinăuiene, făcând-o cunoscută şi populară în toate colţurile lumii, de la Chişinău la Bucureşti, Cluj, Cernăuţi, Heidelberg, Berlin, Aix-en-Provence, Madrid, Moscova, Chicago, Sidney, Honolulu...
Manager desăvârşit, caracter hotărât, optimist, stăpân pe cuvântul dat, Alexandru Bantoş a ştiut să ţină pe linia de plutire corabia revistei în cele mai dificile condiţii social-politice şi financiare, inclusiv în interminabila perioadă de criză, reuşind să scoată banii necesari pentru editare (şi pentru retribuirea muncii unei mâini de salariaţi harnici) şi din piatră seacă. În toamna lui 1993 i s-a vărsat în contul revistei ultima, insuficientă necesităţilor reale, subvenţie din fondurile Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului, iar la 17.03.1994 Ministrul Mătcaş semnează cu mâna tremurândă ordinul de scoatere a revistei de sub jurisdicţia ministerului, trecând-o la autogestiune, nu înainte de a-l mai întreba o dată pe redactorul Bantoş: „Veţi reuşi să supravieţuiţi singuri?”. „Vom rezista, răspunse ostăşeşte redactorul. Împreună”. De câte ori mă tot întreb în sine: oare cum intuise domnul redactor că numai peste mai puţin de o lună ministrul din faţa lui avea să fie demis şi lăsat fără lucru, îngrădindu-i-se dreptul de a reveni în învăţământul superior, căruia îi consacrase peste 30 de ani din viaţă, iar Domnia Sa avea să-l angajeze ca redactor la revista pe care ministrul acum şomer o fondase împreună cu Ion Dumeniuk? Astfel se face că, timp de aproape 2 ani, am lucrat sub acoperişul Casei Presei împreună, redactorul-şef şi redactorul subordonat, zi de zi, de la egal la egal, în aşteptarea timpurilor mai bune. Norocul nostru era că şefii de la tipografie (domnul director de atunci Vasile Lanciu, domnul inginer-şef Boris Mihalache) îl cunoşteau pe Alexandru drept om de cuvânt şi ne editau de multe ori revista pe datorie, spre invidia colegilor de la alte publicaţii, care ne credeau plini de bani.
În 1998 Primăria municipiului Chişinău demonstrează o intuiţie demnă de toată lauda a rolului pe care îl poate avea o revistă ca aceasta şi proiectele promovate prin intermediul ei la educarea culturii filologice a cetăţenilor, dar şi la armonizarea relaţiilor dintre vorbitorii de diferite limbi prin asigurarea învăţării la un nivel solicitat de funcţie şi profesie a limbii statului. Aşa se face că, având sprijinul Primăriei şi al domnului primar general de atunci, Serafim Urecheanu, sub directoratul aceluiaşi neobosit trudnic pe ogorul vieţii spirituale din republică Alexandru Bantoş, om dintr-o bucată din stirpea lui Grigore Vieru şi Ion Dumeniuk, adevărat oştean al Limbii Române, străjer al românismului şi al latinităţii de la această margine de Ţară, ia fiinţă Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chişinău cu sediu propriu, în care se transferă şi redacţia revistei „Limba Română”. Ambele instituţii au scopuri educative măreţe, sunt redute ale românismului în condiţiile unor atacuri furibunde din partea conducerii străine de neam şi a şovinilor de mare putere (noul sediu al instituţiei a fost incendiat şi profanat), de aceea conlucrează şi se completează reciproc în mod ideal. Şcoala Tânărului Filolog, cursuri de limba română, conferinţe, simpozioane, aniversări, editare de lucrări ştiinţifice şi metodice, lansări de carte, vernisaje, întâlniri cu personalităţi române de la noi, din Ţară şi de pe mapamond, comemorări etc. sunt câteva din acţiunile de anvergură ale celor două instituţii nominalizate, care au lăsat urme adânci şi benefice în sufletul, cugetul şi memoria celor care au avut ocazia să participe la ele. În cadrul unui program de lungă durată, cu aportul direct şi substanţial al domnului director şi redactor-şef Alexandru Bantoş (căutare de sponsori, alcătuirea şi îngrijirea de antologii, argumentarea necesităţii editării, munca de redactare propriu-zisă etc.), în Biblioteca revistei „Limba Română”, sub egida acesteia, iar din 1998, şi a Casei Limbii Române, au văzut lumina tiparului antologiile Limba română este Patria mea (1996, 2007), culegerea de interviuri Retrospectivă necesară, semnată de Al. Bantoş (2007), lucrările de sociolingvistică Itinerar sociolingvistic de Silviu Berejan (2007), Reflecţii lingvistice de Anatol Ciobanu (2009), Testament. Cred în izbânda limbii române de Nicolae Corlăteanu (2010), De la grotesc la sublim (1995), Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998), Calvarul limbii române din Basarabia de Nicolae Mătcaş (2010) ş.a.
Alexandru Bantoş este organizatorul mai multor conferinţe privind identitatea noastră etnolingvistică. Două sunt memorabile pentru timpul, locul şi ecoul lor în conştiinţa basarabenilor aflaţi la răspântie de drum în ceea ce priveşte originea, limba, numele lor adevărat, relaţiile lor cu românii din dreapta Prutului: Conferinţa cu genericul „Limba română este numele corect al limbii noastre”, care şi-a ţinut lucrările la 20-21 iunie 1995, în sala de şedinţe a Parlamentului Republicii Moldova, iar a doua zi – în cea a Uniunii Scriitorilor; şi Conferinţa „Limba – atribut esenţial al unităţii naţionale”, organizată în incinta Universităţii de Stat din Moldova la 1 februarie 2010. Nici dl acad. Silviu Berejan, nici subsemnatul nu erau de acord cu organizarea conferinţei din 1995, pentru că, după o campanie de recuperare a identităţii noastre etnolingvistice din ultimii 6 ani, eram conştienţi de faptul că toţi, inclusiv democrat-agrarienii, ştiau care este numele corect al limbii noastre, însă nu voiau să-l accepte în niciun caz din considerente pur politice, termenul pentru denumirea limbii implicându-l pe cel – categoric nedorit de ei – pentru denumirea naţiunii majoritare din republică. Bantoş însă, convins de Dumeniuk-rebelul că picătura sparge piatra nu prin forţă, ci prin căderea deasă, ne-a mobilizat la muncă. Savanţi precum Stanislav Semcinski din Kiev, Rajmund Piotrowski din Leningrad, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş ş.a. au spus de la tribuna Parlamentului, pentru a nu ştiu câta oară, că suntem români şi vorbim limba română. Cred că cel mai mare câştig al nostru şi cel mai mare merit al colectivului redacţional al revistei „Limba Română”, dar mai cu seamă al lui Alexandru Bantoş, a fost că atunci l-am recuperat şi reabilitat oficial pe academicianul Nicolae Corlăteanu, care, învingând frica şi eliberându-se de sclavul din sine, i-a îndemnat pentru prima oară sincer, deschis, pe deputaţii noştri să înţeleagă şi să nu se mai ascundă după deget în privinţa denumirii corecte a limbii noastre: e română şi punctum! Cea de-a doua conferinţă, din 2010, a fost organizată nemijlocit de Al. Bantoş sub pretextul aniversării a 95-a de la naştere a lui N. Corlăteanu şi a lansării volumului Testament. Cred în izbânda limbii române. În condiţiile agresiunii violente contra denumirii limbii şi a vorbitorilor ei din partea conducerii voroniniste, au fost puşi la zidul ruşinii încă o dată răuvoitorii limbii române şi ai neamului românesc, care mai încearcă să speculeze cu numele academicianului Corlăteanu, de astă dată cu adevărurile sfinte rostite în Testamentul său.
Oriunde – la revistă, la Casa Limbii Române, la întâlniri, la editură – Alexandru salahoreşte zi de zi, cu drag şi cu râvnă, de dimineaţă până seara târziu, nesilit şi neobligat, decât de propria conştiinţă şi de împrejurări, cu aceeaşi dragoste şi chemare interioară cu care ţăranul îşi prelucrează pământul şi via toată viaţa. Poate n-o să mă credeţi, însă Alexandru citeşte fiecare rând din revistă sau din lucrările ce urmează a fi editate, meditează asupra cursivităţii expunerii, se opreşte la vreo exprimare de care se împiedică şi propune o redactare mai adecvată, nu ezită, în pofida unei cunoaşteri cât se poate de subtile a limbii române, să consulte dicţionarul în cazul incertitudinii, astfel încât să lase în urmă linia curată a gândirii şi expresiei. Şi dacă omul de la ţară se bucură de roadele muncii sale abia în plină toamnă, domnul redactor-şef, ţăran de la oraş, are plăcerea lucrului bine făcut după orice manifestare organizată reuşit, după fiecare număr de revistă, după o simplă întâlnire cu oameni de suflet care îi împărtăşesc idealurile. Atunci fruntea crispată i se descreţeşte, licărul îi reapare în privire, norii de tristeţe ascunsă se dispersează.
Dacă nu s-ar fi dedat până la istovire, zi de zi, muncii la revistă, care a devenit viaţa lui, sunt convins că omul întreprinzător Alexandru Bantoş demult şi-ar fi asigurat un mijloc de trai mai decent, devenind fie merituos şi onest om de afaceri, fie, în cel mai modest caz, un bun profesor la catedra universitară de jurnalistică, cu titluri ştiinţifice pe potriva cunoştinţelor şi a capacităţilor. Dacă şi-ar aduna în volum articolele risipite prin presă sau în antologii şi volume colective în apărarea limbii şi a numelui ei, ori dacă ar sintetiza misiunea revistei pe care o patronează în formarea şi educarea spiritului identitar al basarabenilor (cred că încă nu e târziu!), ar obţine pe drept binemeritatul titlu de doctor în ştiinţe.
Nu ştiu dacă Alexandru nu se va fi săturat de noi, oaspeţii nepoftiţi ai revistei. Personal, când mi-e nespus de trist pe suflet, dar şi când am o bucurie pe care nu am cui să o împărtăşesc, îl caut pe domnul redactor. Atenţia cu care te ascultă, balsamul vorbelor bine însăilate care cad tămăduitor pe rană, tonul sincer cu care îţi vorbeşte despre durerile sale te face să fii mai blând cu cei din jur, mai puţin supărat sau înrăit pe lume, mai încrezător în triumful adevărului. Părerea mi-o împărtăşeşte şi colegul de fapte bune şi de suferinţă comună, veşnic tânărul şi dătătorul de încredere şi optimism Ion Ungureanu. Casa mare şi primitoare a Limbii Române „Nichita Stănescu” şi redacţia revistei „Limba Română” este şi casa noastră. Ştiu că tot la Alexandru căutau o picătură de balsam pentru sufletul lor îndurerat Ion Dumeniuk, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Vasile Melnic, Grigore Vieru, Valeriu Rusu. Sandu poate fi fericit că, prin atenţia pe care le-a acordat-o şi prin respectul pe care li l-a purtat, le-a prelungit câtuşi de puţin viaţa pe acest pământ. Chiar dacă ştiu că inima îi sângerează de durere la auzul numelor fiinţelor dragi care ne-au părăsit înainte de vreme, Alexandru poate fi mândru de faptul că anume lui, ca unui preot, înainte de plecarea la ceruri, i-au mărturisit „păcatele” nemuritori precum Ion Dumeniuk, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Grigore Vieru, Valeriu Rusu...
Un singur cusur peste care nu pot trece cu vederea are domnul redactor: în momentele în care îi pare că eşti tentat să accepţi ori să tolerezi mediocritatea sau impostura, caracterul său impulsiv-intempestiv îşi iese din matcă. Mărturisesc că, de câteva ori, mai mult dintr-o înţelegere / interpretare greşită a celor scrise (aflându-ne departe, eu mai adesea la Bucureşti, dânsul la Chişinău, colaborăm mai mult în scris), decât dintr-o divergenţă de principiu de opinii, acest cusur avea să ne strice prietenia. (Iată un motiv de ceartă pe care nu-l pot uita nici acum: prin 1995 îi trimit de la Bucureşti un articol despre demonstraţiile studenţilor bucureşteni contra franţuzirii limbii române din saloanele aristocraţiei, din teatru, parlament etc. şi din mediul urban românesc de la începutul secolului XX şi despre reacţia marelui istoric şi profesor Nicolae Iorga la invitaţia studenţilor de a ieşi la protestele din stradă, iar dânsul îl scoate din număr şi – culmea! – textul se pierde irecuperabil, publicându-l, în loc, pe Preşedintele agrarian Mircea Snegur, care, având nevoie de simpatia electoratului, vine impardonabil de târziu cu iniţiativa legislativă de a modifica articolul 13 din Constituţie, după ce toţi savanţii de bună-credinţă, inclusiv Academia de Ştiinţe, le roseseră urechile deputaţilor cu suficiente şi consistente argumente privind numele corect al limbii noastre1. Cu cât mai implacabil se scurge timpul, cu atât mai mult îmi dau seama de ce pornirea vulcanică a lui Bantoş avea nevoie să fie stinsă la vreme de calmul olimpic şi înţelepciunea socratică a unui Dumeniuk, Mătcaş, Corlăteanu... Dar caracterul coleric al lui Sandu (cum ne plăcea să-i spunem cu dragoste între noi: mie, lui Dumeniuk, Berejan) are şi o faţetă nobilă: după ce se „răcoreşte” şi judecă la rece, dânsul găseşte în sine tăria de a-şi cere scuze nu numai de la un venerabil academician, reputat profesor, ci şi de la o simplă secretară necăjită, pe care, în înţelegerea dumisale întârziată, ar fi obijduit-o sau ofensat-o pe nedrept. Fără acest cusur, care cel mai des se transformă într-o virtute nobilă, Alexandru n-ar mai fi redactorul-şef cu pornirea sa leonină în momentele critice.
Altminteri, Alexandru Bantoş este o fire bonomă, sufletist, grijuliu, compătimitor, săritor la nevoie. De aceea îmi este simpatic. De aceea îmi este deosebit de plăcut să lucrez cu el. De aceea îmi este drag. De aceea mi-i mereu dor de el. De aceea îl şi iubim cu toţii.
Colegii de breaslă de la alte publicaţii îl suspectează că ar avea susţinere „de sus” sau din umbră, că ar avea gologani pe care să-i întorci cu lopata. Ei nu pot înţelege cum de reuşeşte să supravieţuiască în aceste zile de penurie generalizată redactorul şi revista. În loc să se bucure că străjerul limbii române stă mereu de veghe pe metereze, iar revista noastră combativă – spadă şi scut – face noi breşe în rândurile inamicului, promovând prin slovă şi cruce sfântul adevăr despre noi şi fiinţa noastră, ei mai că i-ar dori zile scurte. Să ştie răuvoitorii şi invidioşii: Alexandru Bantoş şi revista nu au nici bani, nici susţinere din partea guvernanţilor sau a căpătuiţilor peste noapte. Ca şi celelalte câteva publicaţii naţionale, care se află de ani de zile într-o luptă continuă cu liderii antinaţionali ai acestei părţi de popor oropsit de la margine de Ţară, într-o campanie neîntreruptă de iluminare a cetăţenilor debusolaţi de minciună şi de intimidare, revista trăieşte numai graţie dăruirii totale şi a eforturilor manageriale ale lui Alexandru Bantoş, graţie abnegaţiei şi înţelegerii din partea minunatului colectiv redacţional – Viorica-Ela Caraman, redactor-şef adjunct, Oxana Bejan, secretar general de redacţie, Dorina Balmuş, redactor, Veronica Rotaru, lector, şi Elena Călin, contabil-şef – şi graţie susţinerii din partea admirabilei familii Bantoş. Fără Alexandru Bantoş îndrăgita noastră revistă demult şi-ar fi dat obştescul sfârşit. Pentru a nu-i duce nicicând lipsa, pentru a ne întări în convingerea noastră că suntem stâncă şi cremene în apărarea fiinţei naţionale, să-i urăm viaţă lungă revistei şi tinereţe fără bătrâneţe domnului redactor-şef.
Să sperăm că vor fi apreciate după merit eforturile depuse de neobositul slujitor pentru supravieţuirea neamului şi perpetuarea nepreţuitei zestre spirituale a acestuia.
În ultimul timp un nouraş de tristeţe tot încearcă să-i adumbrească ostentativ chipul senin şi plin de optimism. Fruntea sus, frate Alexandru! Întru mulţi şi fericiţi ani şi la fapte tot mai mari! Să nu ne temem de anii ce-au trecut, să ne temem de cei care ne mai rămân. Se spune că primii 60 trec mai greu şi mai încet, iar următorii 60 tot mai uşor şi mai repede. Să nu uităm că în urma noastră rămân numai faptele noastre bune. Să ne vedem şi la 120 la fel de senini şi de înţelepţi! Mai departe, vorba domnului academician: linişte, linişte...
 
Montreal, 04.07.2010
 
1 Deşi cu regretabilă întârziere, domnul M. Snegur a fost primul conducător al Republicii Moldova care a avut curajul să rostească oficial numele adevărat al limbii şi să solicite modificarea articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova, motiv ce a determinat redacţia să publice mesajul care ulterior a constituit şi genericul conferinţei la care domnul profesor N. Mătcaş s-a referit ceva mai sus (nota redacţiei).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog