Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANTROPOLOGIE LINGVISTICĂ

O problemă de tipologie a culturii: paradigma lateralităţii „stânga” în frazeologisme

Doina BUTIURCA

Alte articole de
Doina BUTIURCA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Abordate dintr-o perspectivă integratoare, „sistemică şi extrasistemică” (Eugeniu Coseriu, 1997), frazeologismele, care aparţin paradigmei lateralităţii, reprezintă o tipologie relativ omogenă în limbile indo-europene. Golită de valoarea somatică primară, „stânga” dobândeşte conotaţii variabile de la o sferă a culturii scrise / gândite la alta: psihologia umană, personalitatea, morala, actul de a economisi, politica, sportul, confruntarea cu limita etc. Omul a codificat propriile stări de spirit, utilizând un cod simbolic şi comportamental (individual şi / sau al membrilor societăţii) diferit de la o limbă la alta. În limba franceză, de exemplu, ideea că o persoană se află într-o stare de indispoziţie este sugerată prin expresia „Se lever du pied gauche” (Etre de mauvaise humeur), în limba română prin „A se trezi cu dosul în sus”, în spaniolă prin „Levantarse con el pie izquierdo”, iar în catalană prin „Aixecar-se amb el peu esquerra”. Aceeaşi conotaţie are expresia italiană „Alzarsi col piede sbagliato” şi construcţia engleză „To get out of the wrong side of bed”, precum şi expresia din limba germană: „Mit dem linken Fuß aufstehen” (în variaţie liberă cu „Mit dem falschen Fuß aufstehen”). Cu excepţia limbii române (şi a limbii engleze), cvasiechivalentele expresiei franceze, existente în limbile romanice occidentale, reprezintă ideea de indispoziţie prin recursul analogic la caracteristicile prototipice (stânga – partea slabă) ale denominatorului semantic. În acest plan al mentalului colectiv, imaginea a fost creată prin asociere cu „starea de spirit”, cu partea „fără de valoare” (fr. gauche) a lateralităţii şi o regăsim în discursul literar. Simone de Beauvoir scria: „(...) il y a des jours comme ça où on se lève du mauvais pied, où on ne prend plaisir à rien” (Les belles images). „Se lever du pied gauche” s-a născut în mediul crescătorilor de animale, din terminologia muncilor cu caii, fapt unanim consemnat în Dicţionarele Academiei Franceze. În secolul al XVII-lea se spunea despre un cal care ridica piciorul stâng, înainte să calce cu dreptul, că galopează pe un picior bolnav. În consecinţă, animalul se afla mereu în dificultate. Aceste asociaţii inedite dintre o „stare de spirit” de rău augur şi imaginea piciorului stâng pe care limbile romanice occidentale le fac sunt metafore poetice transferate, analogic, din limbajul somatic în domeniul emoţionalului: indispoziţia este un „picior stâng” s.c.l. În limba română, a spune despre un om că „stă fără chef şi tot posomorât” (Iuliu Zanne) nu este o problemă a polarităţii drept / stâng. „A se trezi cu faţa la cearceaf”, „A se scula cu dosu-n sus” au aceeaşi semnificaţie cu fr. „Se lever du pied gauche”, dar o simbolică (parţial somatică) diferită, dublată de detaliul „timpului” emoţional. Întrebarea ce se pune în acest context este care ar fi factorii, categoriile existenţiale / filozofice / lingvistice care au determinat limbile romanice să codifice verbal noţiuni şi stări emoţionale asemănătoare în mod diferit. Un prim răspuns ar fi paradoxul latin al substantivului „sinistrum, i”. Pe lângă clasa morfologică a adjectivului („sinister, tra, trum”), exista în limba latină forma nominală „sinistrum, i” [subst. n.], substantiv plurivalent semantic: 1. „a sinistro” (venind din stânga) / „in sinistrum” (mergând spre stânga); 2. (fig.) defavorabil, nefericit, rău: „arboribus Notus” (austrul defavorabil pomilor); 3. „rău prevestitor, de rău augur” (Gheorghe Guţu, 2003, 1232). Substantivul a completat pletora semantică a „stângii”, aparent unitară. Substratul metafizic al paradigmei era însă departe de a fi unitar, datorită interferenţelor culturale / influenţei greceşti asupra culturii latine – iar acest fapt reprezintă cea de-a doua cauză a diferenţelor de conceptualizare. „Viziunea” privind noţiunea de lateralitate „stânga” era total diferită: în vorbirea augurilor romani, care, privind către sud, aveau răsăritul la stânga, „sinistrum, i” avea sensul de „favorabil, bine prevestitor, de bun augur” (Gheorghe Guţu, 2003, 1232): „avi sinistra” (sub auspicii favorabile); „sinistra cornix” (VERG.) – o cioară care se aude din stânga (semn de bun augur) etc...., spre deosebire de ritualul grec, unde stânga prevestea răul. Filonul grecesc a fost valorificat în limba latină în construcţii de tipul „Sinistra pede proficisci” (APUL) – „a porni cu stângul” (semn rău) – şi „a garantat” un tip de semnificare constant pentru frazeologismele limbilor romanice timp de două milenii. Accepţiunea de „favorabil” a „stângii”, dată de prezicătorii romani, a rămas insignifiantă în dinamica frazeologică panlatină.
Există o mare diversitate asociativă în frazeologismele limbilor indo-europene, ce nu poate fi supusă uşor sistematizărilor, decât dacă cercetătorul face recurs la tipologia culturii / la mentalitate. „Orientarea” vieţii şi a activităţii umane spre o morală a cumpătării este transparentă în actul de „a economisi”. Este un act care nu poate fi privit ca fenomen în sine, izolat de domeniul culturii şi al mentalităţii ce i-a dat individualitate [Studierea lui *peku şi a derivaţilor săi, în cele trei mari grupuri dialectale – IIR, italică, germanică – îi permitea lui Emile Benveniste să formuleze aserţiunea că vocabularul economiei IE este specific unui tip de „economie pastorală” (Emile Benveniste, 1999, 37)]. În limba franceză „en mettre à gauche” are sensul de „mettre de l’argent de côté, économiser”, expresie echivalentă semantic cu rom. „a strânge cureaua”, „a pune deoparte”, „a pune ban pe ban”, „a pune la ciorap” etc. Claude Duneton (La puce à l’oreille, 2002) face apel la modelul cultural francez în explicarea expresiilor legate de simbolistica „stângii”: stânga este partea unde se poartă sabia, aşa încât aceasta este uşor de apucat pentru un dreptaci; este, în consecinţă, lateralitatea care permite cea mai bună protecţie a economiilor. Surse ale Enciclopediilor franceze menţionează că în secolul al XVII-lea se utiliza un buzunăraş de vestă, ascuns la subsuoară, pentru a fi protejat de doritori. Ţinut la subsuoara stângă, era uşor accesibil pentru un dreptaci. În limba română, omologarea „bani-stânga” este cvasiinexistentă în frazeologisme. „A pune bani albi pentru zile negre” are sensul de a economisi „bani de argint, numiţi astfel după culoarea metalului”; referirea, prin adjectivul alb, „la monedele de argint” se datorează „unei interesante evoluţii semantice a adjectivului lat. asper „aspru” în greaca bizantină” (Stelian Dumistrăcel, 2001, 23), dar şi culturii orientale, prin legătura „originară a termenului cu metalul alb”. Expresia evidenţiază şi un al treilea tip de determinare care ţine de mentalitate: „Banii de argint au putut reprezenta (mai curând decât cei de aur) şi modalitatea de a-şi face rezerve a celor de condiţie mai modestă” (Stelian Dumistrăcel, 2001, 23). Fie şi numai din exemplele date, observăm că, spre deosebire de limba română, în limba franceză tradiţia greacă a rămas mereu în vigoare prin semiotica stângii: „le Gaucher”, „Avoir deux mains gauches” (cu echivalent engl. „To have two left hands”), „avoir deux pieds gauches au sens negativ, semnificaţia lor fiind aceea de a fi deosebit de neîndemânatic (Etre maladroit à un niveau extrème), lipsit de talent, incapabil pentru orice activitate. Sintagmele şi semnificaţiile lor sunt consemnate în Dictionnaire Historique de la Langue Française (Alain Rey), având o circulaţie paralelă. Frazeologismele / expresiile somatice ale lateralităţii poartă amprenta limbilor istorice, în sensul în care le-a definit Eugeniu Coşeriu, cu diferenţe mai mult sau mai puţin profunde şi cu varietate internă. Diferenţele sunt de natură „diatopică... în spaţiul geografic” al limbilor neolatine, date de matricea culturală (limba latină, filonul grecesc etc.), „diastratică... diferenţe între straturile socioculturale ale comunităţii lingvistice” şi „diafazică... adică între diferitele tipuri de modalităţi expresive” (Eugeniu Coşeriu, 2000, 264). Un caz particular îl reprezintă supranumele somatice ale lateralităţii: fr. „le Gaucher” este ilustrativ nu numai prin tradiţia semnificaţiei („defavorabil”). Dictionnaire Historique de la Langue Française relatează următoarea anecdotă: în timpul Republicii, membrii familiei Mucia se mândreau să poarte porecla Scaevola, adică Stângaciul, care le amintea de strămoşul lor de la sfârşitul secolului VI ante Ch. Pe numele său adevărat, Caius Mucius, romanul a trecut aproape neobservat prin taberele duşmane, cu scopul de a-l asasina pe regele etrusc, Lars Porsenna. În locul regelui, a lovit din greşeală pe secretarul acestuia. Luat prizonier, Caius Mucius arăta dispreţ faţă de moarte, purtându-se cu mare demnitate în faţa mulţimii şi a regelui. Respectat şi admirat de toţi pentru curajul său, Mucius a fost iertat, dar a primit de la contemporanii săi porecla de gloriosul „Stângaci”. Se observă cum „Le Gaucher” depăşeşte în astfel de situaţii pitorescul onomastic al oralităţii colocviale: reconstituie un scenariu istoric, menţine, printr-un „nucleu narativ”, originea semnificantă a familiei / a genealogiei în istorie, transmiţându-se ereditar. Iniţial poreclă „Le Gaucher” a devenit supranume, metaforă-blazon, care păstrează conştiinţa de sine a unui moment al istoriei. Numeroase alte supranume sunt purtătoare de valori „trans-lingvistice”, depăşesc nivelul comunicaţional prin determinarea antropo-socială / culturală etc. Există şi o categorie de somatisme care, în tradiţia studiilor lui Ion-Aureliu Candrea (I.-A. Candrea, 1895, 152), sunt cunoscute sub denumirea de „porecle”. Valoarea lor este conjuncturală, purtând memoria unui comportament / a detaliului fizic: Ovidius – poetul latin al Metamorfozelor –avea porecla Naso (Cel cu nasul mare), comandantul mongol se numea Timur-Lenk (Şchiopul), Regina Maria Tudor (1553-1561) a Angliei purta porecla de Maria „Sângeroasa”, Petru, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare şi al Mariei Rareşoaia, este cunoscut în istoria românilor ca Petru Rareş (Cel cu părul rar) etc. Puţine sunt situaţiile când poreclele somatice pierd noţiunea peiorativă, dat fiind faptul că fiinţa umană (rege / cărturar / erou / simplu cetăţean) se pune în relaţie cu o istorie personală / de grup / cvasiuniversală etc. De la începuturile istoriei, omul societăţilor tradiţionale (şi nu numai!) a utilizat un cod lingvistic încărcat de semnificaţii comportamentale şi culturale, de „norme particulariste”, de „fapte sociale totale” (Mauss, 1923-1924). Nelipsite sunt regulile ceremoniale din conotaţiile „stângii”. „Pourquoi passer l’arme à gauche veut-il dire «mourir»?”, este întrebarea pe care Claude Duneton (La puce à l’oreille,2002) o pune: „Cette locution provient du langage militaire. Au XVIIe siècle, quand les soldats devaient charger leur fusil, ils le tenaient de la main gauche, afin de pouvoir utiliser leur main droite et être plus à l’aise. Cependant, les mouvements à effectuer étaient longs et nombreux, laissant les soldats très vulnérables. «Passer l’arme à gauche» pouvait donc à ces occasions être synonyme de mourir. De plus, lors des funérailles avec les honneurs militaires, les soldats passaient leur arme à gauche, canon vers le sol, en signe de deuil et de respect envers le défunt. Enfin, le mot «gauche» a toujours eu une connotation négative” (Linternaute Encyclopedie). Se desprinde constatarea că „determinarea” expresiei „passer l’arme à gauche” este exclusiv socioprofesională şi a rămas funcţională – prin ritualul de a trece arma în mâna stângă, la funeraliile cu onoruri militare. Scriitorii recunosc valoarea estetică a expresiei, pe care o valorifică frecvent în discursul literar. Citim în Stello, opera lui A. de Vigny: „Les crânes sont les six maîtres d’armes à qui j’ai fait passer l’arme à gauche. – Cela veut dire tuer, n’est-ce pas? – Nous disons ça comme ça, reprit-il avec la même innocence” (ch. XXIII).
Frazeologismele somatice ale lateralităţii diferă sub aspectul ocurenţei, la nivelul stilurilor funcţionale ale limbii. „A da cu stângu`-n dreptu’ ” contribuie la extinderea tonului colocvial în presa scrisă, menţinând spiritul de satiră (politică, sportivă, a sistemului de justiţie etc.) al vieţii sociale. Efectele oralităţii nu sunt în toate situaţiile cele scontate, ajungându-se până la formule de tipul: „...doctor în drept dădea cu stângu’-n dreptu’ predând Dreptul Penal”, în care criteriile de selecţie nu iau în considerare neajunsurile redundanţei. Textul devine incoerent prin supralicitarea pragmaticului. Pierderea articolului hotărât în frazeologismele somatice nu pune probleme grave de gramatică a limbii române; norma literară acceptă faptul că vocala precedentă preia rolul articolului (a susţinut-o Mioara Avram, a acceptat-o Graur). În cazul expresiei „a da cu stângu’-n dreptu’ ”, forma orală este unanim acceptată. Numeroase sunt situaţiile în care imixtiunile de registru stilistic nu sunt potrivite pentru aspectul cultivat al limbii: „...Cu stângu-n dreptul”, „CCR îşi dă cu stângu-n dreptul: Independenţii pot candida la alegerile parţiale”; „CSM dă cu stângu-n dreptul în privinţa declaraţiilor de avere şi de interese” etc. Nu întotdeauna subiectul articolelor de presă este legat de oralitate. Din acest considerent, reproducerea pronunţării nu este justificată în situaţia când textul este neutru (abordează problemele de politică internă şi internaţională, subiecte privind Justiţia), chiar dacă registrul discursiv este ironic.
Semiotica drept / stâng devine un domeniu complex şi sub alte aspecte: unele structuri frazeologice sunt „naraţiuni” in nuce care însumează elemente psihologice şi modalităţi de raportare a umanului la existenţă, mustind de înţelepciune. Sunt uşor de receptat şi, din acest motiv, formele de cultură le actualizează, propunând variante contextuale. Alteori devin un prilej de reflecţie, prin capacitatea de a ilustra dependenţa ironiei de starea de implicare subiectivă a emiţătorului, de antonimia statornicită antropologic, prin tradiţia culturală, pe fundamentele căreia se dezvoltă personalitatea. Deşi congenere, expresiile cu model biblic şi / sau valorizator (eng. „right-brain thinking” – creativitate; activităţi ale persoanelor creative, emotive, intuitive) şi cele laicizate prin caracteristica „pragmatic” diferă sub raport tematic şi stilistic. Exigenţele de textualizare diferenţiază cele două serii, nu numai prin oralitate (cultivă intonaţia şi pauza, apostroful), ci şi prin modificări de simbol de tipul „a da cu dreptul în stângul”. Deloc fericită, eludarea caracteristicii prototipice prin asemenea expresii deformează o tradiţie culturală cvasiuniversală, denaturează adevăruri imanente şi / sau o întreagă metafizică: „dreapta” este axiomatică, „stânga” – conjuncturală; dreapta este valoarea, stânga – slăbiciunea. Din vremuri imemorabile, omul a creat, pornind de la semiotica lateralităţii, „dreapta”, o scară ireversibilă de valori la care s-a raportat în evoluţia sa. Este înţelepciunea pe care o regăsim în arriere – planul paremiologiei, în modul de a percepe lumea: „omul fără prieteni e ca stânga fără dreapta”, o regăsim în mentalitatea franceză: „Savoir distinguer sa droite de sa gauche”, „Se diriger vers la droite” şi (fie şi numai parţial!), în modul de „a medita”: „Se couchere sur la droite”.
Frazeologisme ca „a da cu dreptul în stângul”, promovate în articolele de presă / în mass-media, sunt accidente, forme de mimetism inautentic, lipsite de rădăcini şi nu vor supravieţui în culturile de tradiţie!
Dacă paradigma lateralităţii „dreapta” rămâne, prototipic, legată de gnoseologie, de cunoaşterea calităţilor umane, realizările frazeologice generate de „stânga” derivă din modul de a gândi (eng. „left brain thinking”, gândire lineară, cauzală, simbolică, logică), din atitudine (eng. „a left handed compliment”, compliment cu conotaţie negativă sau nefavorabil unei persoane), din tipologia culturii, în general, şi este necesar să fie analizate din această perspectivă. Corpusul de expresii şi frazeologisme aparţinând lateralităţii „dreapta” defineşte omul societăţilor tradiţionale, preocupat de relaţia fiinţei sale cu Cosmosul. Paradigma „stângii” este formată din categorii / tipuri culturale / valori estetice... tipice gândirii modernului. Mai aproape de percepţia omului religios, „dreapta” face parte din familia de spiritualitate a creştinului, preocupat de mistica relaţiei cu Dumnezeu şi / sau cu Celălalt. Este starea de graţie, cu o componentă revelatorie (rom. „La dreapta Tatălui” / fr. „La droite du Père” / „La droite de Dieu”), spirituală. Expresiile idiomatice ale limbii engleze generează prin „right” o retorică a creativităţii / a calităţilor umane: „right as rain” (de calitate, de mâna-ntâi), o retorică a bunei morale: „right-hand man” (om de încredere, mâna dreaptă a cuiva). „Stânga” ilustrează opţiunea / orientarea univocă a fiinţei sociale spre un sistem simbolic sau altul. „Dreapta” este lateralitatea laică a funcţionalităţii în sens pozitiv / a perfecţiunii: „(as) right as a trivet (perfect, bine reglat, în perfectă stare de funcţionare). Este impersonală, obiectivă. Stânga este „personală”, subiectivă, are o componentă afectivă („je chante de la main gauche”). „Dreapta” este ideală, se manifestă prin relaţii pe verticală, stânga este pragmatică, reală, se dezvoltă într-o puternică dinamică pe orizontala societăţii. Efectele dreptei le regăsim în respectarea Legii şi a spiritului acesteia. Dinamica socialului impune reguli proprii, „stânga” şi „dreapta” pot fi „create” conjunctural (rom. „Îşi face şi dreaptă şi stângă”). „Dreapta” este perfectă, „stânga” este vicioasă (rom. „a trage la stânga” / rom. „a da la stânga” – a fura, a ascunde, a fi şiret), imperfectă (rom. „stânga face, dreapta trage!”), marcând eşecul creativ al fiinţei umane. „Dreapta” însă rămâne canonică.
 
Bibliografie
Benveniste Emile, 1999: Emile Benveniste, Vocabularul instituţiilor indo-europene, trad. din limba franceză de Dan Sluşanschi, Paideia, Bucureşti.
Candrea I.-A., 1895: Ion-Aureliu Candrea, Poreclele la români, Editura Librăriei Socecu & Comp., Bucureşti.
Coşeriu E., 2000: Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, Bucureşti.
Dumistrăcel S., 2001: Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe, ediţia a II-a, revăzută şi augmentată, Institutul European, Iaşi.
DunetonClaude, 2002: Claude Duneton, La puce à l’oreille,Editeur Li Livre de Poche nouvelle édition 2002 – Edition originale 1990, Collection Ldp numéro 5516, Nombre de pages 506 pages, Format 11 cm x 18 cm, ISBN 2253027049.
 
Surse
Guţu Gh., 2003: Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti.
A. Nicolescu et al.1982: A. Nicolescu, L. P. Teodoreanu, I. Preda, M. Tatos, Dicţionar frazeologic englez-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog