Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Tranziţia României de la regimul democrat parlamentar la cel totalitar comunist (1944-1947)

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXI, 2011

Pentru tipar

După falimentul democraţiei parlamentare, România a intrat în perioada regimurilor autoritar-totalitare, mai întâi a celor carlist şi antonescian, impuse din interior de personalităţi cu viziuni politice dictatoriale şi într-un context extern complex şi nefavorabil, iar, apoi, a celui totalitar comunist, adus de Soviete şi instituit cu ajutorul Armatei Roşii de ocupaţie.
Acestea au dominat viaţa politică din România timp de peste cincizeci de ani, fără ca vreunul dintre ele să fi reprezentat expresia voinţei poporului român.
În cele ce urmează vom analiza circumstanţele şi dinamica evenimentelor care au condus spre impunerea regimului totalitar comunist în România, prin prisma evoluţiei puterilor în stat în perioada de tranziţie.
 
Cadrul juridic general al regimului de tranziţie
– Decretul regal din 31 august 1944, publicat în „Monitorul oficial” nr. 202 din 2 septembrie 1944, prin care erau repuse în vigoare 37 de articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923;
– Legea electorală din 13 iulie 1946;
– Legea pentru organizarea Adunării Deputaţilor din 13 iulie 1946.
După cum se poate observa, deşi a constituit baza juridică a noului regim, Decretul constituţional din 31 august 1944 nu repunea în drepturi in integrum Constituţia din 1923, ceea ce avea să aibă urmări negative asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor politice interne.
În baza acestui Decret, prerogativele constituţionale ale monarhului au fost restabilite, partidele politice şi-au reluat activitatea, iar principiul separaţiei puterilor în stat a fost reintrodus, acestea urmând să fie exercitate „după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923” (art. II din Decret). Potrivit aceluiaşi document, printr-un Decret al Consiliului de Miniştri urma să fie organizată Reprezentanţa Naţională – Parlamentul (art. III).
În ciuda acestei perspective date în Decretul regal, evoluţia evenimentelor urma să fie cu totul alta, iar funcţionarea puterilor în stat să iasă din tiparul unui regim democrat parlamentar.
 
Puterea legislativă – Parlamentul
Conform Decretului regal „puterea legislativă se exercită de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri” (art. III).
Ca urmare, până la organizarea noului Parlament, doar guvernul avea drept de iniţiativă legislativă, decretele-legi emise de acesta trebuind să fie sancţionate şi promulgate de către suveran, ceea ce s-a şi întâmplat.
Acest mecanism legislativ, impropriu unui regim parlamentar democratic veritabil, a funcţionat cu unele sincope, cum a fost „greva regală” din august 1945 – ianuarie 1946, încheiată cu alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, câştigate prin fraudă de Partidul Comunist şi aliaţii săi politici, grupaţi în Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.)
În vara anului 1946, înainte de alegeri, au fost elaborate de către guvernul precomunist Legea electorală şi Legea privind organizarea Adunării Deputaţilor. Acestea au fost sancţionate şi promulgate de rege sub presiunea P.C.R. şi a oficialilor sovietici care aveau în spate sprijinul Armatei Roşii de ocupaţie.
Prin cele două legi s-au făcut schimbări importante în Constituţia din 1923, în corespundere cu interesele noii alianţe politice, care urmărea pregătirea condiţiilor pentru comunizarea totală a României.
Acestea vizau:
– introducerea, pentru prima dată, a sistemului unicameral în locul celui bicameral, prin desfiinţarea Senatului;
– eliminarea dreptului suveranului de a dizolva Adunarea Deputaţilor;
– suprimarea prerogativei privind autodizolvarea Adunării şi convocarea de alegeri anticipate;
– extinderea duratei sesiunii Adunării de la cinci la opt luni;
– coborârea limitei de vârstă de la 25 la 23 de ani pentru cei aleşi deputaţi;
– renunţarea la obligativitatea votului;
– anularea dreptului de vot al persoanelor epurate din aparatul administrativ;
– înfiinţarea de secţii de votare în instituţii, întreprinderi şi cazărmi;
– înregistrarea alegătorilor până în ultima zi a campaniei electorale.
După cum lesne se poate observa, în cea mai mare parte, modificările impuse de guvernanţii comunişti au avut un caracter antidemocratic şi încălcau grav Constituţia din 1923, lucru sancţionat de Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Social Democrat Independent prin protestele exprimate public, imediat după introducerea acestora.
Neavând de ales şi cu sprijinul doar moral al aliaţilor americani şi britanici, suveranul s-a văzut nevoit să deschidă lucrările noului Parlament unicameral, la 1 decembrie 1946, prin citirea Mesajului Tronului. În următorul an, regele a fost constrâns să coalizeze cu aceeaşi Adunare a Deputaţilor, în majoritate comunistă, care, la 30 decembrie 1947, întrunită în şedinţă extraordinară, avea să adopte în unanimitate, fără dezbateri şi doar în 45 de minute, hotărârile privind abdicarea silită a monarhului, precum şi legea despre transformarea României în republică populară.
 
Puterea executivă – Guvernul
În condiţiile impuse de lovitura de stat din 23 august 1944 şi până la adoptarea Decretului regal din 31 august 1944, privind noul cadru juridico-constituţional al ţării, regele Mihai I a făcut uz de prerogativele sale şi l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, însărcinat cu formarea noului guvern.
Primul Guvern Sănătescu, care a funcţionat până la 4 noiembrie 1944, a avut o structură preponderent militară, fiind format din 12 militari şi 11 civili. În ultima categorie intrau şi 4 lideri politici – Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu – care deţineau funcţii de miniştri secretari de stat, fără portofoliu, ultimul fiind ad interim la Justiţie.
În următoarele şase luni, scena politică românească a cunoscut confruntări ample şi dure între Partidul Comunist din România (P.C.d.R) care, ca instrument al Kremlinului, acţiona pentru preluarea puterii şi impunerea unui sistem social-politic totalitar şi partidele istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ. – n.n.), care militau pentru revenirea şi menţinerea regimului democratic parlamentar interbelic.
Această luptă politică aprigă a avut drept consecinţă principală o instabilitate guvernamentală, concretizată în schimbarea a patru guverne în doar şase luni.
Sub presiunea P.C.d.R. şi a manifestanţilor din stradă, precum şi a intervenţiei directe a reprezentantului Moscovei în Comisia Aliată de Control, generalul V. P. Vinogradov, care a adresat o notă regelui Mihai, Guvernul Sănătescu I a fost demis. În nota oficialului sovietic, emisă în numele organismului respectiv, fără consultarea reprezentanţilor american şi britanic, se cerea formarea unui guvern de coaliţie, tot sub conducerea lui Constantin Sănătescu, avându-l ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri pe dr. Petru Groza, iar la Justiţie pe Lucreţiu Pătrăşcanu. De asemenea, se solicita înlăturarea din noul Cabinet a liderilor partidelor democratice Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu, ceea ce avea să se şi întâmple.
În acest fel s-a format Guvernul Sănătescu II de coaliţie, de data aceasta cu caracter politic. Acesta a depus jurământul la 4 noiembrie 1944. Portofoliile au fost împărţite între P.N.L. şi P.N.Ţ., care, pe lângă funcţia de prim-ministru, deţineau 9 ministere şi coaliţia Frontului Naţional Democrat (F.N.D.), căruia i-a revenit poziţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, acordată dr. Petru Groza şi 8 ministere. Raportul de forţe în cadrul Cabinetului era destul de echilibrat, constituirea Guvernului Sănătescu II marcând o etapă importantă în drumul P.C.d.R. către controlul total al puterii.
Chiar şi în aceste condiţii, comuniştii nu au fost satisfăcuţi din punct de vedere politic, deoarece nu au obţinut ministerele de Interne şi de Război, aşa cum îi sfătuiseră stăpânii lor de la Moscova.
Drept urmare, în perioada imediat următoare, aceştia au continuat campania de stradă împotriva guvernului din care ei înşişi făceau parte şi au trecut la schimbarea forţată a administraţiei locale. Acţiunea lor a fost susţinută de sovietici, care au adus în România trei noi divizii şi au notificat Guvernului reducerea efectivelor poliţiei din Bucureşti, precum şi a Jandarmeriei la nivel naţional.
În situaţia creată, liderii P.N.L. şi P.N.Ţ. au încetat să sprijine, la 2 decembrie 1944, sprijinul Cabinetului Sănătescu II, prin retragerea propriilor miniştri, cauzând astfel o nouă criză politică.
Regele Mihai l-a desemnat prim-ministru pe generalul Nicolae Rădescu şi a avut consultări cu liderii partidelor democratice tradiţionale şi cu reprezentantul P.C.d.R., Lucreţiu Pătrăşcanu.
Guvernul Rădescu a depus jurământul în faţa suveranului la 6 decembrie 1944, structura acestuia şi repartiţia portofoliilor, între P.N.L. – P.N.Ţ. şi „coaliţia” F.N.D., condusă de P.C.d.R., rămânând neschimbate. Cu alte cuvinte, comuniştii nu au obţinut nimic din ceea ce şi-au propus prin declanşarea crizei guvernamentale.
Şi acest guvern de, aşa-zisă, coaliţie avea să aibă o viaţă scurtă, constituind doar un intermezzo până la impunerea unui executiv total aservit intereselor sovietice în România.
Pentru aceasta, comuniştii aveau nevoie de o nouă criză politică, declanşată în mod artificial. Pretextul l-a constituit programul de guvernare în 9 puncte al F.N.D., dat publicităţii la 28 ianuarie 1945. Printre altele, acesta prevedea reforma agrară, pedepsirea sabotorilor şi a speculanţilor, reorganizarea armatei „în spirit democratic”, epurarea aparatului de stat de „elementele fasciste şi profasciste şi judecarea criminalilor de război”.
În vederea susţinerii acestui program de guvernare, comuniştii au organizat ample mitinguri şi demonstraţii de stradă, menite să arate largul sprijin „popular” pentru F.N.D. Mai mult, cu ocazia mitingului de protest din 24 februarie 1945, organizat în Piaţa Naţiunii, şi a marşului spre Piaţa Palatului, elemente extremiste au provocat şi diversiuni violente, trăgând focuri de armă asupra demonstranţilor, pentru a întărâta mulţimea împotriva Guvernului şi a determina căderea acestuia.
Întrucât dezordinea creată nu a dat rezultatele scontate, a intrat în scenă guvernul sovietic, care l-a trimis la Bucureşti, la 27 februarie 1945, pe comisarul adjunct pentru Afaceri Externe, Andrei Vâşinski. Acesta a cerut să fie primit de către rege în aceeaşi zi şi, în cadrul audienţei, sub pretextul că Guvernul Rădescu era „incapabil de a menţine ordinea internă”, a solicitat demiterea Cabinetului şi „formarea unui guvern din reprezentanţii partidelor democratice” (P.C.d.R. şi aliaţii acestuia – n.n.).
În urma ultimatumului dat de sovietici, suveranul s-a văzut constrâns să ceară, la 28 februarie 1945, demisia Guvernului Rădescu şi să-l desemneze pe Berbu Ştirbei pentru formarea unui nou cabinet de coaliţie. Acesta însă nu a reuşit să obţină sprijinul coaliţiei F.N.D., fapt pentru care, la 1 martie 1945, a intervenit din nou Vâşinski, care a arătat regelui că omul de încredere al Moscovei era dr. Petru Groza.
Sub presiunea Moscovei şi fără sprijinul aliaţilor american şi britanic, regele s-a văzut nevoit să-l desemneze pe Petru Groza, la 2 martie 1945, prim-ministru şi să-i ceară începerea consultărilor cu toate partidele pentru formarea noului guvern.
Pentru a dezavua orice tentativă de rezistenţă şi a sprijini instalarea unui guvern prosovietic, autorităţile de ocupaţie sovietică au trecut, după 28 februarie 1945, la neutralizarea şi dezarmarea completă a unităţilor române din interior, precum şi la preluarea controlului reţelei de transmisiuni şi telecomunicaţii a armatei.
În acest context, s-a constituit Guvernul procomunist Petru Groza, în care comuniştii şi aliaţii lor deţineau 86,6% de portofolii (17 miniştri şi 13 subsecretari de stat). Partidele democratice tradiţionale erau reprezentate de aripa social-democrată procomunistă, cu 4 portofolii şi disidenţa liberală colaboraţionistă a lui Gheorghe Tătărescu, tot cu 4 funcţii guvernamentale, între care şi cea de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. La aceştia se adăugau 3 militari cu funcţii tehnice.
Primul guvern procomunist din istoria României, impus de ocupanţii sovietici, a fost instituit la 6 martie 1945, dată care avea să marcheze începutul procesului de comunizare / sovietizare a ţării noastre.
Guvernul Petru Groza s-a menţinut în formula iniţială, cu unele remanieri neînsemnate, până în luna aprilie 1948, când, după adoptarea primei Constituţii comuniste şi organizarea de alegeri pentru Marea Adunare Naţională, s-a format un nou guvern, condus tot de dr. Petru Groza. Remanierile au vizat: introducerea în structura Guvernului (la 7 ianuarie 1946) a doi reprezentanţi ai P.N.L. (Mihail Romniceanu) şi P.N.Ţ. (dr. Emil Haţieganu), în urma „grevei regale”, prin crearea a două funcţii de ministru secretar de stat (fără portofoliu), care au fost retraşi, la 29 noiembrie 1946, imediat după „câştigarea” alegerilor de către comunişti şi aliaţii lor; preluarea de la liberalii tătărăscieni (Petru Bejan) a portofoliului Economiei Naţionale de către P.C.d.R (Gheorghe Gheorghiu-Dej) la 29 noiembrie 1946 şi înlăturarea din guvern a lui Gheorghe Tătărescu şi a celorlalţi 3 liberali, printr-o moţiune de neîncredere a Adunării Deputaţilor, votată la 5 noiembrie 1947.
 
Puterea judecătorească – Justiţia
Puterea judecătorească a suportat schimbări esenţiale, care anunţau instituirea unei justiţii politice de tip totalitar.
Noutatea, cu consecinţe destul de grave pentru sistemul judecătoresc românesc, a fost instituirea instanţelor speciale de judecată, cunoscute sub numele de „tribunalul poporului”.
Acestea au fost create prin Decretul-lege din 21 aprilie 1945 şi aveau următoarea structură: 2 magistraţi de carieră şi 7 „judecători ai poporului”, persoane civile desemnate de P.C.d.R. şi aliaţii lor politici.
Decretul-lege, cu un pronunţat caracter politic, răsturna principiile de bază ale justiţiei româneşti, introducând altele noi specifice unui regim totalitar, cum ar fi:
– eliminarea prezumţiei de nevinovăţie;
– transformarea dreptului de apărare într-o simplă formalitate;
– stabilirea sentinţei înaintea procesului, în funcţie de interese politice şi conjunctură;
– introducerea retroactivităţii legii penale;
– anularea dreptului de recurs pentru procesele politice;
– renunţarea la principiul legal al eliberării înainte de termen, după efectuarea a 2/3 din pedeapsă şi comportament adecvat în timpul detenţiei.
Aceste principii de justiţie totalitară au stat la baza tuturor proceselor politice, instrumentate de primul guvern procomunist dr. Petru Groza, prin „Tribunalul Poporului”, în perioada 1945-1947: lotul generalului Nicole Macici; lotul ziariştilor şi al publiciştilor acuzaţi de propagandă „fascistă sau hitleristă” şi susţinerea „unui regim odios”; lotul comandanţilor şi personalului lagărelor de concentrare din Transnistria; lotul foştilor angajaţi ai Siguranţei Statului; lotul mareşalului Antonescu; lotul „trădătorilor manişti” etc.
Mecanismul sistemului juridic procomunist avea să fie completat procedural, începând cu anul 1948, după ce comuniştii au acaparat întreaga putere în stat şi au trecut la instituirea regimului totalitar comunist.
 
* * *
Schimbările profunde vizând structura şi atribuţiile puterilor în stat au fost însoţite de o serie de alte măsuri, atât în plan politic, cât şi economic, care au încheiat prima etapă a comunizării / stalinizării României, la sfârşitul anului 1947. Procesul a fost completat şi desăvârşit în anii imediat următori de către reprezentanţii puterii.
 
Bibliografie selectivă
Documente
1. Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, editori, Istoria comunismului în România, Documente, perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
2. Ioan Scurtu, coordonator, România. Viaţa politică în documente 1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996.
 
Lucrări
1. C. Dinu Giurescu, coordonator, Istoria românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008.
2. Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2001.
3. Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog