Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM SERAFIM SAKA

Serafim Saka. Fărâmă de rază

Mircea Radu IACOBAN

Alte articole de
Mircea Radu IACOBAN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Cel care nu mai este, Serafim Saka, mi-a fost drag. Foarte ciudat: scriitorul considerat de toată lumea ciufut, arţăgos, incomod avea vocaţia prieteniei. Mie unuia mi-a ocrotit cu generozitate „exilul” la Chişinău. O vreme am fost găzduit ilegal în atelierul în care soţia lui, Maria, fantaza la războiul de ţesut, imaginându-şi ciudate tapiserii de o delicată limpezime. Dormeam pe o ladă cu cărţi româneşti primite de peste Prut – acelaşi titlu de câte zece ori: foamea de carte românească determina atunci o tezaurizare nestăpânită şi, ades, informă. Serafim Saka mi-a fost şef la departamentul cultural al unei Asociaţii economice, al cărui obiect de activitate nu l-am priceput niciodată. Locuiam atunci la „coada calului” lui Kotovski; în fiecare vineri, prezentam udostvorenia şi primeam o gâscă vie de la crescătoriile firmei – etajul hotelului „Cosmos” răsuna de gâgâieli şi se umplea de fulgi... În cea de-a doua calitate, de subordonat al lui Saka, adică de şofer, l-am însoţit pretutindeni, de la furtunoasele sesiuni parlamentare la spectacolele literar-politice ale „Teatrului verde”, ori la repetiţiile Teatrului „Ionescu”, pe atunci pendinte de sectorul nostru cultural. Credeam, în anul acela, că tot ce zboară se mănâncă (apropo de gâştele de la „Valeologia”!), că împlinirea proiectelor şi idealurilor nu depinde decât de o minoră chestiune de timp, că basarabenii sunt temeinic „uniţi în cuget şi-n simţiri” şi că românii aciuaţi ca şi mine la Chişinău nu-s mânaţi decât de înalte simţăminte naţionale. Aş! A urmat cascada dezamăgirilor, pe care Serafim o urmărea şi comenta cu detaşarea celui îndreptăţit să replice „nu v-am spus eu?”. Şi chiar ne avertizase, fiindcă, deşi implicat profund în iureşul optimist al vremurilor, şi-a păstrat totdeauna luciditatea. Drept pentru care era taxat de unii confraţi ca „acritură”, suspectat fiind nu numai de defetism păgubos, ci şi de mizantropie. Pentru cele două volume ale cărţii „O cronică a Basarabiei” am chestionat în lungi interviuri personalităţi basarabene dintre cele mai diverse, de la şefii de stat Snegur şi Lucinschi la grănicerul de la Prut. Cele mai limpezi, corect vizionare, pătimaş-realiste, ireproşabil documentate istoriceşte şi dovedind fermitatea opiniilor au fost răspunsurile lui Saka. Concepţia lui singulară despre Transnistria a stârnit rumori dezaprobatoare, ale căror ecouri o însoţesc şi azi: „O văd ca pe o excrescenţă ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal. Avem de a face cu geografia lui Stalin, iar noi, anti-stalinişti declaraţi, vărsăm sânge pentru a-i prelungi existenţa! Şi doar avem adevărata geografie, aceea a lui Eminescu, <De la Nistru pân-la Tisa>. Dacă nici Eminescu, cea mai strălucită gândire politică românească, nu reprezintă un argument decisiv, atunci cine?” (vol. I, p. 141). Am reprodus fragmentul fără intenţie aprobativă sau dezaprobatoare, ci doar pentru că vădeşte directeţea sinceră, uneori chiar brutală, cu care opera Serafim şi publicistic, şi direct în agora – unde, de altfel, a izbutit să-şi înregimenteze o consistentă armată de inamici. Era oare, cum se spune, „de profesie contra”? Mai degrabă cred că-i vorba despre o relaţie specială cu instituţia compromisului, căreia mai toţi îi acordăm, cu indulgenţă ajungând până la laşitate, funcţia de justificare a gesturilor care ne incomodează amintirile. N-o accepta sub nicio formă, dar intransigenţa dârză cu care îşi apăra opiniile nu l-a scutit de greşeli. Probabil că experienţa ieşeană, unde a năşit o editură repede expiată, contactul direct cu moravurile literare bahluiene şi, în general, româneşti ce ignoră zicerea „de mortuis nil nisi bene” (Păunescu, încă pe catafalc, era înjurat copios la Bucureşti, iar Fănuş Neagu, abia trecut în lumea umbrelor, insultat penibil în presa ieşeană) l-a făcut să nu ţină seama de rugămintea Editurii Academiei Române, ce-i solicita să renunţe la două vechi articole (adunate acum în volum) în care-l urechea sever pe alt mort ilustru, Grigore Vieru. Cartea urma să apară în pragul acestei veri; cum şi Editura, şi autorul, şi-au păstrat poziţiile, volumul nu s-a mai publicat. Păcat! Saka a denunţat, într-o scrisoare vehementă, cenzura editorială, dar, la urma urmei, cenzură să fi fost? Excelent vorbitor al limbii române, cu frazare impecabilă şi accent deloc periferic, Saka n-a agreat şi n-a practicat strălucirile stilistice menite să ia ochii cititorului, ci a narat totdeauna sobru, economicos şi exact – semn că-l preocupa fondul şi nu irizările formale de suprafaţă. Am fost martor şi oarecum implicat în naşterea cărţii Basarabia în Gulag (1993); urmărea vizibil emoţionat istorisirile amare ale represaţilor, îi îndemna să revină, cerea desluşiri, sperând să afle mobiluri cât de cât logice într-o lume a ilogicului suveran. Am avut senzaţia că în această carte a investit sentimental şi ea l-a consumat sufleteşte; adeseori, în mijlocul vreunei discuţii oarecare, revenea fără motiv la cutare episod din tenebrele universului concentraţional, comentându-l cu uimire exclamativă: „Domnule, de necrezut!”. Serafim a avut parte şi de înalte onoruri oficiale, şi de marginalizare în perioada sovietică – dar şi de o anume izolare... confraternă în ultimii ani. Nici n-a ştiut, nici n-a vrut „să mai lase de la el”. Din balconaşul strâmt al apartamentului de bloc pe care-l închisese şi-l preschimbase în birouaş de lucru (a doua persoană nu încăpea, aşa că discutai cu el din uşa „casei mari”) şi-a apărat colţos opiniile adeseori iconoclaste, mereu căutând firicelul de lumină în imperiul întunericului. Spunea: „Artistul trebuie să reveleze nuanţele, la nevoie să descopere pete în soare, dar şi bănuiala unei fărâme de rază într-un negru nesfârşit”. Către un „negru nesfârşit” s-a călătorit şi Serafim. Rămâne fărâma de rază a amintirii.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog