Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Aplicarea lingvisticii coşeriene în analiza structurilor din limba română

Ioana-Narcisa CREŢU

Alte articole de
Ioana-Narcisa CREŢU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

1. Premise
Instrumentarea structurilor din limba română are la bază teoria coşeriană cu privire la competenţa lingvistică. În lucrarea sa Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens (Tübingen, Narr, 1988), Coşeriu abordează problema competenţei lingvistice şi face diferenţa între cunoaşterea elocuţionară, care corespunde vorbirii în general (fiind vorba de competenţa lingvistică generală), cunoaşterea idiomatică sau competenţa vorbirii unei anumite limbi şi cunoaşterea expresivă sau competenţa textului. Pornind de la tipurile competenţei lingvistice, studiul arată de ce vorbitorul alege anumite structuri şi le respinge pe altele în utilizarea prepoziţiilor de şi cu în construcții de genul: ceaşcă de ceai, farfurie cu făină, sticlă de lapte. Aceste structuri atrag atenția pentru că mulţi lingvişti – inclusiv Coşeriu – consideră că în alegerea prepoziţiilor lucrurile nu sunt încă suficient de clare. Pe baza teoriei competenţei lingvistice, se pot determina cu exactitate tipurile de structuri folosite, precum şi cazurile în care o abatere / o greşeală poate fi admisă (după Coşeriu, „aufgehoben”).
 
2. Scurt istoric al problematicii cercetate
Discuţiile despre utilizarea prepoziţiei „corecte” în cazul sintagmei pahar de / cu apă datează încă de la începutul secolului al XX-lea. În cercetarea bibliografică a BCU Bucureşti din 1973 sunt menţionate 12 cercetări pe această temă: Speranţă, Th. D. (1900), De sau cu?, Kurth, Richard (1904), Der Gebrauch der Präpositionen im Rumänischen, Gorun, Ion (1910), Mărunţişuri, respectiv Un cuvinţel buclucaş, Graur, Alexandru (1931), De sau cu?, Candrea, I. A. (1934), Un pahar cu apă, respectiv, Îndreptarul limbii. Un pahar cu apă, Pisani, T. (1935), Numerus valachicus, Niculescu, Al. (1962), Cronica limbii. Tendinţa de înlocuire reciprocă a unor prepoziţii, Draşoveanu, D. D. (1969), Legături sintactice de la stânga la dreapta.
Cercetătorii menţionaţi constată concurenţa celor două prepoziţii în limba română, dar majoritatea consideră că doar structura pahar de apă este corectă. Unii nu sunt chiar atât de categorici. După I. Gorun, această concurenţă se explică prin polisemia prepoziţiei de în limba română, apreciind că doar în vorbire se poate stabili structura corectă. Candrea, în schimb, este de părere că numai construcţia cu de este corectă, iar pentru că una dintre semnificaţiile acesteia desemnează şi conţinutul, nu ar exista niciun motiv pentru care ar trebui înlocuită cu o altă prepoziţie pentru a indica explicit sensul de „conţinut”.
Se pare, însă, că nici aceste argumente nu sunt la fel de clare pentru toţi, deoarece opiniile diferă: sunt admise ambele forme: am băut un pahar de / cu apă (vezi Sever Pop, 1945, p. 346), cu precizarea că şi una, şi alta se pot referi la conţinut: cutia cu cremă şi băusem o damigeană de vin (Rosetti / Byck, 1945, p. 168).
Unul dintre lingviştii preocupaţi de această problemă este şi Alexandru Graur. Deşi recunoaşte că prepoziţia de are în limba română multe semnificaţii, motiv pentru care poate da naştere unor structuri ambigue (vezi Graur, 1963, p. 24 şi Graur, 1976, p. 84), cercetătorul consideră iniţial că sintagma pahar cu apă n-ar fi corectă, având în vedere cele precizate mai sus şi anume că în structura pahar de apă prepoziţia de poate semnifica şi conţinutul, nefiind necesară înlocuirea acestei structuri cu sintagma pahar cu apă. Lingvistul este de părere că această tendinţă n-ar trebui încurajată, căci ar duce la înlocuirea prepoziţiei de prin cu şi în expresii consacrate de tipul milion de franci, Curtea de Argeş, desigur, presupunere menţionată de Graur mai degrabă în sens ironic. Pe de altă parte, cercetătorul precizează că în structura pahar cu vin s-ar înţelege că se bea atât vinul, cât şi paharul. Această abatere este, din punctul de vedere al lingvisticii coşeriene, o incongruenţă ce vizează competenţa lingvistică generală, respectiv cunoaşterea elocuţionară.
Abia ulterior Graur recunoaşte că s-au schimbat semnificaţiile prepoziţiilor (vezi Graur, 1973, p. 168) şi că tot mai mulţi vorbitori folosesc aceste construcţii, în ciuda opiniei critice a specialiştilor (Graur, 1976, p. 83-84). Aici lingvistul merge chiar mai departe decât predecesorii săi şi caută să dea o explicaţie: construcţii de tipul pahar cu apă, care apar în locul structurilor cu prepoziţia de, sunt rodul evoluţiei limbii. Profesorul bucureștean încearcă să privească acest aspect din perspectivă diacronică, pentru că prepoziţia a avut o însemnătate majoră inclusiv în dezvoltarea limbii latine, câştigând în importanţă în cadrul limbilor romanice. Ca exemplu este menţionată limba franceză, în care numărul prepoziţiilor este întotdeauna mult mai mic în comparaţie cu multitudinea sensurilor. Astfel ar putea fi explicată polisemia bogată a prepoziţiei de din limba română contemporană (Graur, 1968, p. 326-328).
Începând cu anii ’70, cercetătorii vorbesc de o tendinţă în limba actuală ce are la bază o modificare la nivel semantic a prepoziţiilor. Mulţi constată o schimbare de sens a prepoziţiilor utilizate frecvent, mai ales în cazul prepoziţiei de. Este vorba de lucrările lui Nicolae Niculescu şi D. D. Draşoveanu, ca şi cele ale lui Iorgu Iordan, Vasile Breban şi Mioara Avram.
Chiar dacă lingviştii îşi menţin părerea că înlocuirea prepoziţiei de prin cu în sintagmele menţionate ar duce la structuri greşite din punctul de vedere al normelor gramaticale (vezi Mioara Avram, 1986, p. 217 şi la Sever Pop deja în 1948, p. 323) şi chiar la opoziţii între structuri ale limbii vorbite şi cele scrise (Niculescu, 1962), aproape toţi recunosc că această tendinţă nu poate fi negată, fără a fi vorba de o variantă regională a limbii române, precum este înlocuirea în anumite regiuni a prepoziţiei de pe cu după sau invers. În acest caz, asemănarea dintre de pe şi după poate produce confuzii semantice: „un vecin după strada mea”, în loc de „un vecin de pe strada mea” sau „a căzut de pe casă”, în loc de „a căzut după casă”.
Breban arată că aceste forme noi, dincolo de regulile gramaticale, sunt corecte (Breban, 1973, p. 86-89). Deoarece de poate avea mai multe semnificaţii (printre care unele vizând scopul utilizării sau conţinutul recipientului), acesta subliniază dificultăţile care apar în utilizarea prepoziţiei, de pildă, dacă în structura pahar de vin vorbitorul ar vrea să se refere numai la conţinut. Lingvistul consideră a fi întemeiată substituirea prepoziţiei de prin cu în structurile de genul pahar de apă, cană de lapte, sticlă de bere, oală de vin, deşi aceasta a dat naştere la discuţii aprinse. Este vorba de claritatea exprimării, mai ales dacă se aleg construcţii polisemantice, cum e sintagma pahar de apă. Pentru că structura poate indica şi scopul utilizării, fiind vorba de pahar pentru apă, într-un local, clientul ar putea primi un pahar cu vin, dar şi un pahar gol pentru vin. În concluzie, se consideră că ambele structuri sunt corecte. Lingvistul are în vedere şi o posibilă explicaţie, care apare şi la Iorgu Iordan: polisemia prepoziţiei de ar putea fi motivată şi de influenţa limbii franceze, una mai degrabă formală, dar prezentă şi la nivel semantic.
Printre puţinii lingvişti care au încercat să explice structurile menționate este Eugeniu Coşeriu, care stabileşte o opoziţie clară între aceste construcţii pe baza unei analize structurale. Regăsim opinia sa într-un interviu realizat de Nicolae Saramandu din 21.03.19991. Aici Coşeriu mărturiseşte că a vrut chiar să-şi numească un studiu Plosca cu vin roş, în care să facă unele comentarii legate de structuri de genul pahar de vin roş / plosca de vin roş.
Coşeriu pleacă de la observaţiile lui Graur care se opune tendinţei de a spune pahar cu apă în loc de pahar de apă şi încearcă să identifice situaţiile în care în limba română se foloseşte fără echivoc doar prepoziţia de, pentru a le delimita de situaţiile în care apare prepoziţia cu.
După Coşeriu, când e vorba de un recipient care conţine ceva anume, se observă o opoziţie clară – dacă e vorba de cantitate, de măsură, se întrebuinţează întotdeauna de: un pahar de vin, o strachină de fructe, un butoi de vin, un sac de... Dacă intenţia vorbitorului este de a se referi la conţinutul unui recipient, atunci se foloseşte cu, ceea ce se poate lesne observa dacă se cuantifică acest conţinut puţin diferit: un pahar cu ceva apă, cu 300 ml de apă, un pahar cu câteva picături de apă. Nu se va putea spune niciodată, apreciază renumitul lingvist, de câteva picături de apă, cel mult, dacă se are în vedere un tablou, se va spune: o farfurie cu fructe, nefiind vorba de folosirea recipientului ca măsură, ci de ceea ce se află pe farfurie. Acest lucru se observă şi mai bine dacă recipientul nu este plin, ci are un anumit conţinut, spune Coşeriu, de pildă, un pahar cu otravă, şi continuă – şi în balada populară Toma Alimoş este cât se poate de limpede: Toma Alimoş îi dă lui Manea plosca cu vin roş. Plosca de vin roş, argumentează Coşeriu, ar desemna că întreaga ploscă, pe când plosca cu vin roş înseamnă că aceasta conţine vin roşu şi îi este oferită celuilalt pentru a bea ceva din acest vin.
În interviul citat sunt date şi alte exemple în care nu este posibil să se folosească prepoziţia de, doar prepoziţia cu fiind corectă şi, deci, posibilă: o farfurie cu trei mere şi nu o farfurie de trei mere, dar o farfurie de făină neagră vs. o farfurie cu o făină neagră. În acest caz se pot folosi ambele prepoziţii, deoarece se poate indica atât recipientul ca măsură, cât şi recipientul cu un anume conţinut.
Coşeriu este de acord că se pot comite greşeli, folosind o prepoziţie în locul celeilalte, dar consideră că, în cazul persoanelor care cunosc bine limba, asemenea erori sunt excluse, căci, spune el, de se foloseşte doar pentru măsură, iar cu numai pentru conţinut2. Coşeriu adaugă la prepoziţia de, pentru cazurile în care conţinutul lipseşte, şi sensul de scop al utilizării: pahare de vin şi pahare de bere, pahare de şampanie, pahare de ţuică.
Concluzia sa este că, spre deosebire de limba germană în care se știe clar că Glas Wein este doar pahar de vin (Ein Glas Wein Bitte, ceea ce înseamnă un pahar de vin, vă rog), în limba română de poate semnifica şi pahar pentru vin, dacă de se poate înlocui cu pentru. În schimb, în sintagmele pahar cu vin, cu un vin roşu sau cu câteva picături de vin se foloseşte doar prepoziţia cu. Lingvistul consideră, în final, că tema poate fi aprofundată pentru a se putea explica şi alte exemple similare.
 
3. Gramatica normativă
Gramatica Academiei precizează că prepoziţia de poate avea 14 sensuri, printre acestea şi cele discutate de Coşeriu: „măsură”, respectiv „scop al utilizării”. Ultimul este exemplificat prin salonul de aşteptare. Însă atât în partea de morfologie, cât şi în cea de sintaxă este amintit şi sensul de „conţinut”. De pildă, expresia un coş de mere va fi înţeleasă ca un coş cu mere. Acest sens apare şi la atributele prepoziţionale introduse cu prepoziţia pe, fiind date exemple din literatură: un pahar de rachiu şi unul de rom, o sticlă de vin la Ghica având, prin urmare, sensul de pahar cu rachiu şi cu rom, sticlă cu vin.
Ca explicaţie pentru polisemia bogată a prepoziţiei de, spre deosebire de prepoziţiile cu şi pentru care au doar un sens principal, Gramatica limbii române precizează că de este una dintre cele mai abstracte prepoziţii. Această valoare nu o au toate prepoziţiile, arătându-se că o prepoziţie are cu atât mai multe sensuri, cu cât este mai abstractă (vezi Gramatica limbii române, 1963, p. 329).
Şi unii cercetători consideră prepoziţia de ca fiind abstractă în comparaţie cu altele, printre care şi prepoziţia cu, în acest caz referinţa fiind concretă (Gh. Constantinescu-Dobridor, 1974).
Iorgu Iordan este de părere că multiplele semnificaţii ce pot fi puse în legătură cu prepoziţia de se datorează faptului că aceasta este una dintre cele mai vechi prepoziţii care s-au păstrat din limba latină. Din latină au rămas aceleaşi prepoziţii, dar au căpătat şi alte semnificaţii odată cu evoluţia limbii.
Cercetătorul indică pentru de doar 8 sensuri, între care şi scopul utilizării, menţionat şi de Coşeriu, inclusiv cazul în care de poate fi înlocuit cu pentru, ca în exemplul: dar de casă nouă.
Iordan susţine opinia cercetătorilor care arată că în vorbirea actuală apar noi structuri, deoarece vorbitorii se străduiesc să formuleze enunţuri cât mai clare şi mai specifice. Astfel, exemplele: pahar de apă, sticlă de bere etc., respectiv pahar cu apă, sticlă cu bere ar fi în raport de variaţie liberă. Decizia pentru alegerea unuia dintre ele, consideră lingvistul, ar fi dificilă, însă nu greşită, ca în cazul altor mostre (Iordan, 1956, p. 302), fiind de părere că folosirea prea frecventă, uneori chiar eronată a prepoziţiei de, s-ar explica prin influenţa limbii franceze datorată unei asemănări formale a prepoziţiei în cele două limbi şi a unei anumite echivalenţe semantice (Iordan, 1956, p. 481). Această opinie apare şi la alţi lingvişti, fără a se intra în detalii.
 
4. Prepoziţia de în limba franceză
În dicţionarele contrastive (de pildă, Das große Handwörtebuch Französisch-Deutsch, 1992) sunt indicate 22 de sensuri pentru de. Între acestea, şi sensul de „conţinut”, respectiv de „cantitate”. Exemplele sunt asemănătoare cu cele din limba română: pentru „conţinut” – une tasse de thé (o ceaşcă de ceai) şi pentru „cantitate” – un verre de vin (un pahar de vin). Cantitatea este sensul care corespunde înţelesului de „măsură” din explicaţia coşeriană, iar în alte dicţionare contrastive acest sens este numit în exemplul un verre de vin şi „reprezentare generală a părţii” („allgemeine Teilvorstellung” în Langenscheidts Handwörterbuch Französisch, 1992).
Structura pusă în discuţie (de tipul un pahar de vin roşu) se formează şi în limba franceză tot cu prepoziţia de: un verre de vin rouge. Pentru această structură sunt oferite în dicţionar două traduceri posibile: un pahar plin cu vin roşu (ein Glas voll roten Weines) şi un pahar de vin roşu (ein Glas Rotwein).
Asemănări cu limba română se găsesc şi în sensul dublu al prepoziţiei de, care şi în franceză indică deopotrivă scopul utilizării şi măsura, cu observaţia că de, având sensul de scop al utilizării, concurează cu prepoziţia à. Construcţii de genul o sticlă de bere, un pahar de vin, două butoaie de bere sunt construite doar cu prepoziţia de (une bouteille de bière, un verre de vin, deux tonneaux de bière), în timp ce pentru structuri care apar în limba-ţintă, limba germană, sunt substantive compuse și pot apărea ambele prepoziţii. La structuri sintetice de tipul Bierfass, Bierflasche, Bierglas, Weinflasche, Weinglas, Wasserglas se utilizează, de obicei, prepoziţia à: tonneau à bière, bouteille à bière, verre à bière, bouteille à vin, verre à vin, verre à eau, dar pot apărea şi construcţii analitice cu de: şervet de masă (Tellertuch) este serviette de table. Pentru butoi de / cu vin (Weinfass) se folosesc ambele sintagme: tonneau de vin (Großes Handwörterbuch Französisch-Deutsch, 1992), ca şi tonneau à vin (Langenscheidts Handwörterbuch Französisch, 1992). De altfel, aceste două posibilităţi se regăsesc şi în cartea lui Sever Pop (Grammaire roumaine, 1948) în care pentru ambele prepoziţii de şi cu apare în franceză de.
Pe de altă parte, la fel ca şi în cazul limbii române, autorul dicţionarului din 1963, Pierre Grapin, arată că în limba franceză prepoziţia de înlocuieşte adesea alte prepoziţii, de având multiple nuanţe care pot fi cu greu delimitate.
Constatarea că şi într-o altă limbă romanică prepoziţia de este polisemantică aduce, ce-i drept, o explicaţie, însă nu şi un criteriu pe baza căruia să se poată delimita abaterile de la normă. Pentru a identifica tipurile de greşeli, vom apela la teoria coşeriană a competenţei lingvistice.
 
5. Competenţa lingvistică la Coşeriu
Teoria competenţei lingvistice a lui Eugeniu Coşeriu (1988) porneşte de la separarea antică a disciplinelor lingvistice, fiind vorba de triumviratul format din gramatică, retorică şi dialectică, precum şi de la filozofia humboldtiană şi saussuriană (Weber, 1994, p. 375). În cadrul competenţei lingvistice culturale, deja la Humboldt se pot identifica trei niveluri ale limbii: nivelul universal, nivelul unei anumite limbi (nivelul istoric) şi nivelul individual. Coşeriu observă că există judecăţi privind vorbirea care se referă la cele trei niveluri. Primul tip de judecăţi, care are în vedere competenţa lingvistică generală, se referă la congruenţa enunţului, pentru că vizează anumite principii de gândire şi cunoaştere a normelor de comportament, independente de consideraţiile referitoare la o anumită limbă sau la un text. Judecăţile la nivelul limbii se referă la corectitudinea exprimării şi sunt autonome faţă de nivelul universal şi cel individual. La nivel individual judecăţile se referă la vorbirea „adecvată” (angemessen) sau „inadecvată” (unangemessen), şi anume dacă un text corespunde într-un anumit caz aşteptărilor. Şi aceste judecăţi sunt autonome, adică un text poate fi inadecvat, chiar dacă este congruent şi corect. În accepţiune coşeriană, judecăţile care se fac în raport cu cele trei niveluri lingvistice pot fi anulate de jos în sus, adică un text adecvat anulează incorectitudinea şi incongruenţa, iar corectitudinea poate anula incongruenţa.
Ca abateri care corespund acestor niveluri ale competenţei lingvistice se disting incongruenţa pe plan general, incorectitudinea pe planul limbii şi inadecvarea la nivelul textului.
Teoria coşeriană a competenţei face posibilă distingerea tipului de greşeală în construcţiile discutate de tipul pahar de apă, respectiv pahar cu apă, cercetările de până acum nereuşind să identifice cu precizie greşelile care apar.
 
6. Tipuri de greşeli
Începând cu 1900, cercetătorii au constatat existenţa unor greşeli în utilizarea prepoziţiilor de şi cu. Compararea opiniilor din secţiunea nr. 2 care se referă la utilizarea celor două prepoziţii face posibilă pe baza teoriei coşeriene să se constate următoarele tipuri de greşeli:
a) Abateri privind congruenţa. Este vorba de o categorie de abateri care se realizează la nivelul competenţei lingvistice generale / universale. O vorbire „congruentă” respectă normele de comportament aşteptat. În structurile analizate congruenţa nu se află în prim-plan, dar poate fi găsită într-un exemplu dat de Alexandru Graur. În opinia sa, construcţiile cu prepoziţia cu nu sunt posibile, deoarece ar reieși din enunţul el bea un pahar cu apă că se bea atât apa, cât şi paharul. O asemenea judecată denotă incongruenţă, pentru că este împotriva principiilor gândirii logice: se aşteaptă întotdeauna să se bea doar conţinutul, nu şi paharul.
b) Abateri privind corectitudinea. Ele formează majoritatea abaterilor care se constată în raport cu folosirea prepoziţiilor şi se referă la competenţa lingvistică la nivelul unei anumite limbi.
În ceea ce priveşte structurile discutate, se pot afirma următoarele:
– construcţia de genul pahar de apă este apreciată de majoritatea lingviştilor corectă în raport cu normele limbii. În acest fel, greşelile sunt fixate la nivelul limbii şi se referă la structurile cu prepoziţia cu, apreciate ca nefiind conforme cu norma.
– tot la nivelul cunoaşterii idiomatice pot fi încadrate şi greşelile menţionate de Coşeriu: în analiza sa, el observă că de poate indica numai măsura şi scopul utilizării. Capacitatea de a utiliza corect limba română nu ar permite, în opinia sa, folosirea lui de pentru conţinut. Acest caz ar fi o abatere de la norma limbii şi, după teoria coşeriană, o încălcare a corectitudinii.
c) Abateri privind adecvarea. Acestea se referă la al treilea nivel al competenţei şi anume la competenţa textuală sau discursivă. Deoarece structura pahar de apă poate însemna atât pahar pentru apă, cât şi pahar cu apă, opoziţia supusă discuţiei pahar de apă vs. pahar cu apă nu corespunde opoziţiei din limba germană Glas Wasser vs. Wasserglas, căci pahar de apă cuprinde ambele semnificaţii. La acest lucru se referă Coşeriu, dar şi alţi lingvişti, de pildă, Breban (vezi aici 2.3 şi 2.4). Dacă într-un local cineva cere un pahar de vin, i se aduce un pahar cu vin, pentru că nu ar fi adecvat să i se aducă un pahar gol pentru vin. Un pahar gol ar fi o abatere, adică o încălcare a adecvării, şi gestul poate fi înţeles doar ca o glumă. În funcţie de circumstanţe, s-ar putea, însă, totuşi ca un client să dorească un pahar gol de vin sau de bere, apreciază lingvistul.
7. Concluzii
La început s-a pus întrebarea în ce condiţii poate fi „ridicată” (aufgehoben), anulată şi, prin urmare, admisă o greşeală, o abatere. După teoria coşeriană, greşelile pot fi anulate de jos în sus: adecvarea poate anula incorectitudinea şi incongruenţa, iar incorectitudinea anulează incongruenţa.
În opinia noastră, dintre abaterile constatate se pot anula, în primul rând, deviaţiile de la ceea ce este considerat corect după norma lingvistică agreată de majoritatea cercetătorilor. Astfel, structurile cu prepoziţia cu pot fi considerate adecvate datorită clarităţii lor. Din cercetări, rezultă că de este înlocuită doar atunci când este necesară, deci potrivită pentru o exprimare mai clară. De aceea nu se poate ajunge, aşa cum sugerează Graur, la modificări ale expresiilor idiomatice consacrate cum sunt Curtea de Argeş sau un milion de franci, căci ar fi imediat remarcate datorită incorectitudinii formulării.
La nivelul unei anumite limbi, cercetătorii o iau înaintea normei şi consideră folosirea prepoziţiei cu inovatoare (Breban) sau ca o variantă (Iordan). În acest caz, greşeala nu este anulată, ci fixată ca normă.
În cazul incorectitudinii, pe care o menţionează Coşeriu, nu este necesară o discuţie mai amplă, deoarece argumentarea sa cuprinde, în comparaţie cu alte opinii, printre care şi Gramatica Academiei, și semnificaţii acceptate de normă.
Apoi se pot anula şi abaterile de la nivelul lingvistic general: dacă construcţiile cu prepoziţia cu sunt adecvate, se poate anula nu numai incorectitudinea, ci şi incongruenţa. Prin aceasta este contestat argumentul adus de Graur care reprezintă o încălcare a principiilor gândirii logice.
Este dificil de hotărât în cazul ambivalenţei structurilor ce se referă la al treilea nivel, cel al textului. În limba română se poate folosi sintagma pahar de apă atât pentru pahar cu apă, cât şi ca pahar pentru apă. O înlocuire propusă deja cu prepoziţia cu este relevantă doar pentru referirea la conţinut, dar mai puţin pentru măsură şi, în nici un caz, pentru scopul utilizării. Așadar, se poate spune că doar la nivel discursiv enunţul poate fi adecvat situaţiei şi doar aşa se elimină neclaritatea.
Conceptul de „competenţă lingvistică” face posibilă descoperirea şi judecarea abaterilor. Este însă adesea dificilă găsirea unui instrument potrivit pentru acest lucru. Structurile analizate de tipul pahar de apă, respectiv pahar cu apă demonstrează că în limba română prepoziţia de nu are o semnificaţie unitară. Analogii privind forma şi structura semantică pot fi constatate cu structuri din alte limbi romanice. Similarităţi dovedite formal şi semantic cu prepoziţia de din limba franceză, deşi nu se datorează influenţei limbii franceze, ilustrează o certă afinitate între cele două limbi.
Cu privire la tipurile de abateri, în limba română se constată cu preponderenţă abaterea de la norma limbii. Explicaţiile oferite pentru folosirea formelor de tipul pahar cu apă în locul structurii pahar de apă şi tendinţa din limba actuală dovedesc clar că vorbitorii consideră aceste structuri ca fiind adecvate.
Analiza demonstrează că nu este vorba de varietăţi regionale, ci mai degrabă de o evoluţie a limbii. Adecvarea, considerată motiv pentru anularea corectitudinii, poate fi rezultatul schimbării lingvistice, ceea ce completează sau adânceşte explicaţiile de până acum. Adecvarea este stabilită de vorbitori la nivelul textului şi duce la acceptarea de noi structuri. Generalizarea conduce apoi la impunerea normei. Schimbarea lingvistică ia naştere ca trecere de la acceptarea sa, pornind de la nivelul textului, în vorbire (parole), până la integrarea în normă / în langue.
 
Note
1 Înregistrarea a fost găsită la biblioteca Universităţii din Tübingen în timpul cercetării efectuate de autoare la această universitate în intervalul 1.10.1999-31.07.2000. Între timp, manuscrisele coşeriene redactate în româneşte (şi însoţite de comentariile ulterioare ale lui Coşeriu, înregistrate de N. Saramandu) au fost publicate în volumul Eugeniu Coşeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise, editor Nicolae Saramandu, Editura Academiei, Bucureşti, 2005 (p. 26-28 conțin discuția amintită).
2 Această părere şi-o menţine Eugeniu Coşeriu şi mai târziu, într-un interviu înregistrat de subsemnata la 10.07.2000.
 
Bibliografie
1. Gramatica limbii române, vol. I-II, Editura Academiei RPR, Bucureşti (2. Aufl.), 1963.
2. Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1986.
3. Morfo-sintaxa limbii române. Cercetare bibliografică, vol. I-II, Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 1973.
4. Vasile Breban, u.a. Limba română corectă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
5. Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
6. Ion Coteanu, u.a. Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
7. Eugenio Coseriu, Textlinguistik. Eine Einführung, Hrsg. u. bearb. von J. Albrecht. Tübingen, 3. Aufl. (1. Aufl. 1980): Francke UTB, 1994.
8. Ioana-Narcisa Creţu, Coserius Kompetenztheorie am Beispiel der rumänischen Sprache. În: Zybatow Lew (Hrsg.): Europa der Sprachen: Sprachkompetenz – Mehrsprachigkeit – Translation Akten des 35. Linguistischen Kolloquiums in Innsbruck 2000, Teil I: Sprache und Gesellschaft, Frankfurt am Main, Lang, 2003, p. 547-559.
9. Ioana-Narcisa Creţu, Lingvistica integrală, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005.
10. Alexandru Graur, Limba corectă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
11. Alexandru Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
12. Alexandru Graur, Gramatica de azi, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
13. Alexandru Graur, Capcanele limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
14. Pierre Grappin, Dictionnaire français-allemand, Librairie Larousse, Paris, 1963.
15. IorguIordan, Limba română contemporană, Editura Ministerului Învăţământului, Bucureşti, 1956.
16. Ernst Erwin (Hrsg.) Lange-Kowal, Handwörterbuch Französisch, I und II, Langenscheidt, Berlin / München / Wien / Zürich / New-York, 1992.
17. S. Pop, Grammaire roumaine, Editions A. Francke S.A., Berne, 1948.
18. Alexandru Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române. ed. a II-a, Editura Universul, Bucureşti, 1945.
19. Schlegelmilch (Hrsg.), Großes Handwörterbuch Französisch-Deutsch, Langenscheidt, Leipzig / Berlin / München (2. Aufl.), 1992.
20. Heinrich Weber, Die Stilblüte: Fehler oder Witz? În: H. Weber / R. Zuber (Hrsg.), Linguistik Parisette. Akten des 22. Linguistischen Kolloquiums, Paris 1987, Niemeyer, Tübingen, 1988, p. 237-252.
21. Heinrich Weber, Zum Sinn von Fehlern. În: D. W. Halwachs / I. Stütz (Hrsg.), Sprache – Sprechen – Handeln. Akten des 28. Ling. Koll., Graz 1993, Niemeyer, Tübingen 2, 1994, p. 375-383.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog