Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Reconsiderări privind statutul gramatical al particulei în limba română

Petru BUTUC

Alte articole de
Petru BUTUC
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

1.1. După părerea prof. moscovit R. A. Budagov, în domeniul gramaticii, lupta de idei începe chiar „de la formularea primelor definiţii, de la apariţia primelor teorii”, astfel ca „din orice fapt de limbă să fie clar în ce constă acest fenomen, ce reprezintă în sine domeniul din care face parte şi care ar fi metodele lui de cercetare” [1, p. 189], observându-se că „problema principală, în toate timpurile, a fost cea a raportului dintre formă şi conţinut” [1, p. 190], care se impune ca una a relaţiei dintre forma şi funcţia conţinutului sau a legăturii, de exemplu, dintre forma structural-gramaticală (morfologică) a cuvântului şi funcţia lui comunicativ-informativă (sintactică) în propoziţie.
1.2. Diversele abordări ale acestui aspect al gramaticii (a raportului dintre formă şi conţinut) au condus la concluzii diferite şi chiar contradictorii: unii cercetători susţin, în general, că, la analiza faptelor de limbă, forma structural-gramaticală a cuvântului în enunţ este primordială, pledând, astfel, pentru formalism (de unde le vine şi numele de formalişti), iar alţii consideră că aspectul conţinutal şi funcţia comunicativă a cuvântului în enunţ sunt decisive (de unde le vine numele de funcţionalişti). Discuţiile controversate dintre susţinătorii formei gramaticale, ca bază a analizei gramaticale a faptelor de limbă, şi adepţii concepţiei despre prioritatea funcţiei au menţinut întotdeauna axa dezvoltării istorice a gramaticii. Aceste polemici dintre formalişti şi funcţionalişti au condiţionat manifestarea, respectiv, a două căi de bază în cercetările de gramatică: una care pleacă de la formă spre conţinut şi invers – de la conţinut spre formă.
Formaliştii pornesc, deci, de la structura limbii, de la forma gramaticală spre semnificaţia ei, spre conţinutul informativ, „făcând, astfel, abstracţie de semantică în favoarea criteriilor pur «formale», între care forma gramaticală a cuvântului ocupă locul central în cadrul enunţului, şi nu sensul lui informativ-comunicativ” [2, p. 190]. Rezultatele aplicării unei atari metode duc, în ultimă instanţă, „la o formalizare sau morfologizare a gramaticii, la contopirea morfologiei cu sintaxa” [3, p. 95]. Criticând lingviştii formalişti, acad. L. V. Şcerba afirma, pe bună dreptate, că ei „au suprimat esenţa lucrurilor, au suprimat însăşi limba ca mijloc de exprimare şi au formalizat-o într-atât, încât orice om, negândindu-se la mesajul propoziţiei, nepătrunzându-l, poate să indice locul atributului sau al complementului fără să greşească, ceea ce e uşor, dar fără noimă”. Cine porneşte de la formă spre a ajunge la conţinut şi funcţie „greşeşte adesea punând semnul egalităţii între unităţile morfologice şi cele sintactice. O asemenea abordare formal-structurală nu comportă absolut niciun obiectiv cognitiv” [3, p. 96].
Considerăm că unele lucrări de gramatică a limbii române actuale mai reprezintă manifestări inutile sau derutante ale descriptivismului-formalist. Un exemplu peremptoriu în acest sens este, credem, nesusţinerea sau inacceptarea particulei ca parte de vorbire distinctă şi dizolvarea ei în categoria morfologică a adverbelor, considerând particulele drept subtip de adverbe, care „se disting prin trăsături sintactico-semantice şi aparţin clasei cliticelor, reprezentând subclasa cliticelor adverbiale sau a semiadverbelor” [4, p. 586]. Acest punct de vedere subliniază că particulele (numite impropriu semiadverbe) comportă funcţional un caracter de clitic, care „este dat de pierderea parţială a autonomiei şi de apariţia în discurs (la nivel sintactic – n.n.) numai în prezenţa unui suport fonetic şi lexical cu care alcătuiesc o unitate accentuală şi sintactică (numai iubirea, doar el, chiar frumoasă, tot vorbeşte, şi mâine)” [4, p. 586]. Nu numai aceste argumente sunt nepertinente, practic lipsite de temei ştiinţific, dar şi cele prin care se afirmă că particulele nu pot fi acceptate ca părţi de vorbire separate, fiindcă „fac parte din categoria instrumentelor gramaticale” sau că „ele sunt părţi de vorbire neflexibile şi nu îndeplinesc independent funcţii sintactice în propoziţie”, sau că „particulele se deosebesc de cuvintele semnificative (de părţile de vorbire de sine stătătoare) prin lipsa de sens lexical” [5, p. 447-449]. Cercetătorul Lodlovski, referindu-se însă la trecerea sau dizolvarea particulelor în categoria adverbelor, susţine că adverbele nu sunt altceva decât „o ladă de gunoi unde sunt vărsate toate cuvintele respinse din alte părţi de vorbire” [apud 6].
Acestea nu pot constitui motive pentru excluderea particulei din sistemul părţilor de vorbire cu statut morfologic aparte, fiindcă ele, toate, sunt, de fapt şi într-adevăr, particularităţi în sine ale acestei părţi de vorbire, care nu contrazic şi nu contravin statutului ei gramatical, ci, dimpotrivă, confirmă individualitatea particulei ca unitate morfologică. Aceste caracteristici fireşti mai mult consolidează poziţia morfo-sintactică a particulei decât o diminuează. De aceea, considerăm că problema statutului morfologic al particulei trebuie să fie pusă altfel, nu de pe poziţii descriptiviste, dar din perspectivele ontologică şi epistemologică a lingvisticii integrale, deci funcţionaliste, în care se estimează că „lipsa sensului lexical al unui cuvânt nu ar trebui în niciun caz să-l transforme într-un cuvânt „gol”, deposedat de statut lexical şi morfologic, fiindcă funcţia comunicativă (sintactică) a unor atari cuvinte în propoziţie este extrem de importantă”. Din acest punct de vedere, niciodată nu poate fi negat rolul prepoziţiilor la realizarea raporturilor sintagmatice în orice enunţ, ceea ce nu ne-ar permite nicicum să le calificăm drept cuvinte cu funcţie nulă. Particulele, asemeni prepoziţiilor, au valoare comunicativ-informativă (sintactică) împreună cu elementul determinat sau însoţit, deşi, în afara contextului sintagmatic al propoziţiei, sensul lor este „zero”. Dacă le-am dizolva în alte părţi de vorbire semnificative, particulele şi celelalte părţi de vorbire auxiliare (prepoziţia, articolul, conjuncţia şi interjecţia), lipsite de sens lexical, ar reieşi că noi „căutăm categoriile semnificaţiilor numai în sfera lexicului, lipsind, astfel, gramatica (morfologia şi sintaxa) de categoriile sale conţinutale” [1, p. 190].
1.3. În sintaxă, dar şi în morfologie, ca parte componentă a gramaticii, cuvintele se comportă în funcţie de categoriile lor conţinutale, comunicativ-informative, tot aşa precum în lexicologie cuvintele sunt reprezentate de categoriile lor conţinutale, lexico-semantice. Aceste două categorii conţinutale (sintactice şi lexicologice) sunt doar corelative şi niciodată identice, fiindcă „sintaxa implică nu doar semantica unităţilor lexicale aparte, dar şi semnificaţia anumitor categorii gramaticale şi stilistice, mai mult sau mai puţin generale” [1, p. 190].
Pentru a înţelege corect raportul dintre sintaxă şi lexicologie, e necesar să delimităm două aspecte importante ale sintaxei: specificul şi autonomia ei. Este greşit să credem că recunoaşterea unui aspect neapărat ar cere şi recunoaşterea celui de-al doilea. Sintaxa are, bineînţeles, specificul ei, ceea ce nu înseamnă deloc că ea este şi autonomă, deoarece „sintaxa interacţionează, pe de o parte, cu morfologia şi formarea cuvintelor, iar pe de altă parte, cu lexicul şi stilistica, păstrându-şi, în acelaşi timp, statutul propriu” [1, p. 190].
Sintaxa şi lexicul sunt compartimente diferite ale limbii, iar sintaxa şi morfologia alcătuiesc împreună gramatica, fundamentând, din acest punct de vedere, structura limbii. De aceea, e şi firesc ca realizarea funcţională a categoriilor morfologice să aibă loc la nivel sintactic, astfel morfologia constituind structura cuvântului, forma lui gramaticală, iar sintaxa reprezentând conţinutul informativ-comunicativ al acestei forme gramaticale. Părţile de propoziţie se realizează numai la nivel sintactic, superior celui morfologic. Sintaxa nu se suprapune morfologiei, dar nici nu se separă de ultima. În această ordine de idei, profesorul Anatol Ciobanu menţionează că „între părţile de vorbire şi părţile de propoziţie s-ar putea întrevedea o anumită corelaţie, dar nu întotdeauna şi o identitate” [2, p. 190]. O asemenea înţelegere a esenţei părţilor de vorbire se apropie de părerea lingvistului A. M. Peşcovski, care susţinea că „părţile de propoziţie sunt părţile de vorbire în mişcare” [7, p. 169].
Privind lucrurile astfel, vom observa că analiza raportului dintre formă şi conţinut în sintaxă presupune, de fapt, interpretarea unei triple corelaţii: formă, conţinut şi semnificaţie. În sintaxă, semnificaţia informativă şi funcţia tind, în permanenţă, spre apropiere, spre suprapunere, deoarece identificarea şi conştientizarea funcţiei provine din identificarea şi conştientizarea semnificaţiei acestei funcţii, ceea ce înseamnă că funcţia tinde să se sprijine pe semnificaţie, iar semnificaţia tinde să umple de conţinut funcţia. Pin urmare, unitatea dintre formă şi conţinut în sintaxă include toate aspectele: sens lexical, structură gramaticală (morfologică) şi funcţie comunicativ-informativă (sintactică), care nu se suprapun, dar nici nu se separă, interacţiunea lor alcătuind factorul decisiv al actului comunicării.
Problema statutului morfologic al particulelor în limba română (ca şi al articolelor, prepoziţiilor, conjuncţiilor şi interjecţiilor) are la bază, de asemenea, raportul dintre conţinut şi formă, doar că trebuie să se înţeleagă că lexicul formează conţinutul lexico-semantic al fiecărui cuvânt chiar în afara contextului, sintaxa alcătuieşte conţinutul comunicativ-informativ în baza raportului morfo-sintactic dintre cuvinte în propoziţie, iar morfologia formează structura gramaticală a cuvintelor în enunţ. Interacţiunea dintre sintaxă şi morfologie este sistemică, sistematizată şi foarte importantă în cadrul oricărui enunţ, iar categoriile conţinutale ale lexicului pot fi identificate numai în procesul cercetării valorilor funcţionale ale categoriilor sintactice. Astfel, sintaxa, reprezentând limba sub aspect comunicativ-informativ, validează orice cuvânt, atât din punct de vedere morfologic, cât şi din punct de vedere lexical. În baza acestei interacţiuni dintre nivelurile limbii, vom considera că, odată ce un cuvânt comunică în propoziţie, acest cuvânt are valoare informativ-comunicativă, adică funcţie sintactică, devenind, de fapt, nu numai o unitate sintactică, dar, respectiv, şi o unitate morfologică, şi una lexicală.
Prin urmare, dacă particulele au valoare comunicativă în propoziţie (împreună cu un cuvânt însoţit), atunci ele sunt nu numai unităţi sintactice (părţi de propoziţie), dar şi unităţi morfologice (părţi de vorbire) şi unităţi lexicale (cuvinte), deoarece nicio unitate de limbă nu se poate realiza independent şi numai la un nivel al limbii. Având valoare comunicativă în propoziţie, particulele sunt şi părţi de propoziţie, şi părţi de vorbire, şi unităţi lexicale, chiar dacă în afara contextului propoziţiei au sens lexical „zero”. Statutul morfologic al particulelor este determinat şi decis de comportamentul lor sintactic şi, deoarece situaţia morfo-sintactică a particulelor nu este identică cu cea a adverbelor, ele nu pot fi dizolvate în adverbe şi nici nu pot fi denumite astfel (nici adverbe, nici semiadverbe şi nici particule-adverbe), dar numai particule. Noi susţinem titlul morfologic de particulă, deoarece este, în primul rând, un termen tradiţional în toate gramaticile. În al doilea rând, termenul respectiv este pertinent pentru statutul morfologic şi sintactic al acestei părţi de vorbire, întrucât exprimă sensul de element sau cuvânt auxiliar, invariabil, care este ataşat unui alt cuvânt din propoziţie, pentru a-i imprima adăugător variate nuanţe de sens [8].
Termenul particulă provine din limba latină (particula) şi a fost introdus la început în morfologie de gramaticile franceze (particule), în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
1.4. Particulele sunt părţi de vorbire care servesc pentru a comunica o nuanţă nouă de sens cuvântului însoţit sau propoziţiei în general. Acestea se caracterizează prin individualitate morfologică şi sintactică, tranşantă de cea a adverbelor. Conţinutul lexical al particulelor depinde de contextul lexical în care se află, de tipul şi conţinutul enunţului. Fiind părţi de vorbire auxiliare, nesemnificative, valoarea lor comunicativ-informativă depinde de funcţia sintactică a cuvântului pe care îl însoţesc în propoziţie, producându-se simultan şi valoarea lor lexico-semantică: „Doar izvoarele suspină / Pe când codru negru tace...” (M. Eminescu); „Dar parcă toamna înseamnă numai frunze” (V. Romanciuc). Cuvintele subliniate (doar, parcă, numai) sunt particule şi îndeplinesc o funcţie sintactică doar alături de cuvintele însoţite: de subiect (doar izvoarele, parcă toamna) şi de nume predicativ al predicatului nominal (numai frunze). Particulele doar, parcă, numai nu denaturează valoarea comunicativ-informativă de bază a cuvintelor pe care le însoţesc (de agent al acţiunii verbului-predicat şi de calificativ al însuşirii subiectului-agent), dar numai completează sensul lor comunicativ-informativ, adăugându-le un sens informativ nou, care se realizează simultan: valoare lexico-informativă limitativă (doar izvoarele, numai frunze) şi modal-comparativă (parcă toamna).
Spre deosebire de adverbe, particulele nu exprimă nici circumstanţe, nici noţiuni concrete, ci nuanţe de sens lexico-informativ suplimentar, care se manifestă concomitent cu sensul informativ de bază, în contextul enunţului.
Adverbele, spre deosebire de particule, determină verbul-predicat al propoziţiei şi au valoare lexico-semantică proprie, de sine stătătoare, exprimând o calitate sau o circumstanţă a acţiunii. Adverbele au funcţie sintactică de sine stătătoare, ceea ce este destul de evident în orice enunţ: „Braţ la braţ merg laolaltă...” (M. Eminescu); „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut...” (M. Eminescu). Adverbele subliniate au funcţie sintactică de sine stătătoare: de complement circumstanţial de mod (laolaltă) şi de complement circumstanţial de timp (adesea), ambele determinând verbul-predicat în propoziţie (merg, am trecut).
Particulele au disponibilitatea de a însoţi orice cuvânt în propoziţie şi pot îndeplini variate funcţii sintactice, necunoscînd limite de utilizare şi fiind, astfel, compatibile cu orice parte de vorbire şi parte de propoziţie: „Chiar Vasile (subiect-substantiv) a vorbit azi la conferinţă”; „Vasile chiar a vorbit (predicat-verb) azi la conferinţă”; „Vasile a vorbit chiar azi (complem. circ. de timp-adverb) la conferinţă”; „Vasile a vorbit azi chiar la conferinţă” (complem. circ. de loc-substantiv).
Din punct de vedere gramatical, particulele sunt părţi de vorbire neflexibile, adverbele însă sunt parţial flexibile, deoarece posedă categoria gramaticală a intensităţii: Ion merge repede, mai repede, tot aşa de repede, mai puţin repede, cel mai repede, foarte repede, nespus de repede şi repede, repede, repede etc.
Aşadar, adverbele au un comportament funcţional-sintactic distinct de cel al particulelor, ceea ce face să fie imposibilă convertirea sau dizolvarea particulelor în adverbe. Particulele au statut morfologic şi au dreptul la individualitate. Din punct de vedere istoric, acestea provin din limba latină, unele rămânând în limba noastră aproape neschimbate după conţinut şi formă: chiar, oare, ba, nici, nu ş.a., iar cele provenite de la alte părţi de vorbire păstrează spiritul latinesc de origine: a) de la verbe (cică –se zice că, mătincă – mă tem că, parcă – pare că); b) de la adverbe (tot, numai, tocmai, totuşi); c) de la substantive (pesemne – pe semne) ş.a.
În funcţie de nuanţele semantice pe care le imprimă cuvintelor în propoziţie, particulele sunt de mai multe tipuri: a) demonstrative (iată, iaca, ia); b) determinative (chiar, numai, tocmai, anume, doar); c) afirmative (da, fireşte); d) negative (nu, ba, nici, ne-, ba nu); e) interogative (oare, au, parcă, ei, nu cumva); i) modale, care imprimă propoziţiei o anumită atitudine a vorbitorului faţă de cele enunţate: o presupunere, un dubiu, o îndoială (cică, poate, probabil, pesemne, chipurile, cam, oricum ş.a.).
Particulele propriu-zise se deosebesc de particulele ce intră în componenţa unor cuvinte semnificative ca elemente constitutive ale acestora, imprimând, asemeni morfemului, un sens nou acestui cuvânt: fiecare, careva, cineva, oricine, acelaşi, neadmis, nespus, vreunul, vreo ş.a. Elementele subliniate (fie-, -va, ori-, -şi, ne-, vre-) sunt particule ce fac parte din structura gramaticală a cuvintelor ca morfeme.
Analiza dată a particulelor din limba română conduce, după părerea noastră, la următoarea definiţie: Particulele sunt părţi de vorbire auxiliare (nesemnificative), neflexibile, menite să imprime unui cuvânt în propoziţie sau propoziţiei în întregime nuanţe noi de sens informativ-comunicativ. Particulele nu răspund la întrebări.
Dacă vom confrunta definiţia adverbelor cu definiţia particulelor, vom observa uşor că avem de-a face cu două părţi de vorbire necoincidente atât după statutul lor morfologic, cât şi după cel sintactic. Definiţia adverbelor reprezintă un tipaj structural-gramatical aparte, deosebit.Adverbele au tangenţe cu particulele doar în cazul conversiei părţilor de vorbire. Aşadar, adverbele sunt părţi de vorbire de sine stătătoare (semnificative), parţial flexibile, care determină un verb, exprimându-i diverse circumstanţe (de loc, de timp, de mod, de scop, cauzale ş.a.) Adverbele răspund la întrebările: unde?, când?, cum?, cu ce scop?, din ce cauză? ş.a.
1.6. După părerea noastră, a dizolva particulele în adverbe şi a nu le accepta ca părţi de vorbire cu statut morfologic aparte constituie o greşeală evidentă în gramatica limbii române actuale, este o abatere de la normele structuralismului saussurian în lingvistică, construindu-se o morfologie numai din părţi de vorbire semnificative, una artificială. Nu există fenomene în limbă care s-ar constitui exclusiv din componente principale (semnificative). Aceasta este chiar o legitate universală: toate fenomenele (materiale, sociale etc.) implică atât aspecte principale (semnificative), cât şi mai puţin semnificative (auxiliare), dar tot atât de importante, numai împreună putând forma un sistem integru funcţional.
Situaţia particulei este similară celei a semitonurilor în domeniul muzicii care determină funcţionarea deplină a tonurilor, alături de care apar invariabil în game. Tot aşa şi părţile de vorbire semnificative, de sine stătătoare (substantivul, pronumele, adjectivul, numeralul, verbul, adverbul) nu pot fi percepute corect în limbă, la nivel comunicativ, dacă nu sunt susţinute şi de părţile de vorbire auxiliare, nesemnificative (articolul, prepoziţia, conjuncţia, particula şi interjecţia), aflate cu primele într-o corelaţie interactivă, sistemică şi ordonată sintagmatic. Sistemul morfo-sintactic, gramatical al limbii române actuale, ca şi al oricărei limbi culte, este atât de corect şi firesc, încât face imposibilă, în mod categoric, orice separare şi orice suprapunere sau dizolvare a unor părţi de vorbire în altele.
 
Bibliografie
1. R. A. Budagov, Iazâc i reci v crugozore celoveca, Moscova, Crugosvet, 2000.
2. Anatol Ciobanu, Despre principiile de delimitare a părţilor de propoziţie // Probleme actuale de filologie, Chişinău, 1985.
3. L. V. Şcerba, Izbrannâie rabotî po iazâcoznaniiu i fonetike, Leningrad, 1958.
4. Gramatica Limbii Române (G.L.R.), vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
5. Limba moldovenească literară contemporană (L.M.L.C.), Chişinău, 1987.
6. Dumitru Nica, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Iaşi, 1988.
7. A. M. Peşcovski, Russkii sintaxis v naucinom osvescenie, Moscova, 1956.
8. Noul Dicţionar Universal al Limbii Române (N.D.U.L.R.), Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2006.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog