Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Ion Zubaşcu, omul, pomul şi fântâna

Dumitru CHIOARU

Alte articole de
Dumitru CHIOARU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Ion Zubaşcu a murit la 63 de ani doborât de o boală incurabilă, dar va rămâne neuitat nu numai ca poet, cântăreţ şi jurnalist, ci mai ales ca un om de o extraordinară tărie morală. Volumul Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească(Editura Limes, 2011), apărut cu puţin timp înaintea sfârşitului său, este cel mai cutremurător document poetic postdecembrist despre tragedia românească a comunismului şi postcomunismului. Un document developat dintr-o memorie traumatizată de persecuţiile politice prin care a trecut familia sa, începând cu arestarea şi uciderea tatălui său, certat cu regimul comunist, în subsolurile Securităţii din Sighet, şi care l-au urmărit toată viaţa.
Titlul provine de la o doină de jale învăţată de la mama sa, reprodusă în deschidere ca un moto al volumului structurat în trei secţiuni, cu tot atâtea variaţiuni de viziune asupra aceleiaşi tragedii. Poemele din prima secţiune, Tatăl meu din cer şi din Dragomireşti, evocă figura eroică şi tragică a luptătorului din munţii Maramureşului care a fost tatăl său, Ilie Zubaşcu, şi dezvăluie crimele săvârşite de Securitate împotriva propriului popor, într-un discurs marcat de experienţa de rapsod, percutant prin simplitatea sa aproape prozaică. Un discurs care, mizând pe sinceritate, se vrea citit nu ca poezie / literatură, ci ca document / mărturie de viaţă „pre versuri tocmită”. O poezie în care esteticul este minimal, iar eticul, chiar dacă uneori supărător de explicit, alcătuieşte substanţa celei mai radicale şi mai anticomuniste opere din literatura română contemporană.
Poemele, multe dintre ele cu titlu de baladă, au o structură epică scăldată în lirismul bocetului cântat în memoria martirilor, alternând cu invectiva / blestemul rostit împotriva călăilor, în versuri fruste de suflul versetelor biblice, trecând prin Firele de iarbăde Walt Whitman până la Howl de Allen Ginsberg, îmbinat cu tonul justiţiar al corului din tragediile anticului Sofocle. Vocea de Electră răzbunătoare a poetului trece de la virulenţa mărturiei asupra unei crime: „din atâţia ani de neagră străinătate / întors la ai noştri acasă între neamurile noastre din Dragomireşti / la fraţii noştri securişti români / n-a mai avut nici o scăpare” (Răul de România), la pietatea cu care este jelit mortul în speranţa învierii sale pentru a restabili adevărul şi dreptatea, ca în această tulburătoare Viziune cu oasele tatălui meu în sacoşă: „să scot oasele din sacoşă şi să-i recompun scheletul / să-l reconstitui pe cel care ar fi putut fi tatăl meu / din propriile lui oseminte ca şi cum eu i-aş fi acum Creatorul / şi l-aş recompune la Învierea din urmă a morţilor / dar nici măcar nu ştiu dacă am apucat să-i spun vreodată tată / îl voi striga acum pentru prima dată cu acest cuvânt atât de nou pentru mine / când eu însumi sunt pe marginea propriului mormânt / în faţa acestor biete oase goale şi reci”, poem al cărui titlu exprimă ironia amară a autorului faţă de indiferenţa cu care societatea românească îşi asumă trecutul, transformând tragedia într-o scenă comică.
Baladele timpului nostru, cum se intitulează a doua secţiune a volumului, mută obiectivul de pe trecut pe prezent, dezvăluind într-un evantai de atitudini de la gravitate la ironie şi sarcasm, dominate de cinism, pervertirea valorilor morale ale lumii actuale, tocmai din cauza uitării tragediei prin care a trecut. Poetul îl asimilează de astă dată pe jurnalistul Ion Zubaşcu, scriind un gen de reportaje lirice despre oameni şi locuri din realitate (în poemul Între Adrian Păunescu şi Emil Hurezeanu, controversatul poet Adrian Păunescu, în al cărui cenaclu „Flacăra” a activat o vreme şi cântăreţul Ion Zubaşcu, devine personaj pozitiv, model de umanitate!), episoade din istoria noastră recentă, în care tragedia se repetă metamorfozată în caricatură. Cu un cinism profetic de Casandră postmodernă, poetul descrie perspectiva în care o tragedie naţională devine veselă apocalipsă, asociată de maramureşanul dârz, în poemul Cimitirul Vesel România, cu Cimitirul Vesel din Săpânţa: „suntem morţi şi nu ne pasă dar dacă lucrurile / nu se vor aşeza cât de cât în curând şi politicienii de acum / nu vor înţelege că trebuie să fie oameni pentru istorie / cu planuri durabile de viitor pentru România nu hoţi la drumul mare / ţara asta ruinată de propriile servicii secrete / o să ajungă un loc sălbăticit plin de mărăcini şi bălării / bun doar să se întoarcă să moară acasă milioanele de români / împrăştiate de sărăcie prin toate colţurile lumii / pământ nelucrat cu ierburi înalte spini salcâmi şi urzici cât casa / între trunchiuri bătrâne de pruni şi de nuci părăsiţi / unde să-şi lase oasele împuţinate de străinătate/ sub cruci arătoase viu colorate şi pline de viaţă ca-n Săpânţa / cu povestea biografiilor lor ieşite cu totul din comun / de cuceritori ai lumii fără armate maşini de război / şi tehnici sofisticate de luptă doar cu mâinile goale / şi inima plină de grija celor rămaşi pe pragul sărac de acasă / iar la poartă la vamă Moartea îmbrăcată în costum naţional / să dea bilete de intrare să vândă ilustrate şi pliante color / pălăriuţe de lână ulcele de lut cergi miţoase de Maramureş turiştilor străini veniţi din toate marginile Pământului / să vadă cel mai vestit monument funerar de pe glob după piramide / Cimitirul Vesel România”.
A treia secţiune, O tragedie românească, proiectează asupra viitorului speranţa salvării individuale şi colective, spulberată însă cu ironie amară de conştiinţa fatalismului românesc. Ca şi orfanii de tată, Ion şi Ileana (sora sa, la rândul ei poetă), poporul român este orfan de Dumnezeu şi lăsat pe mâna Diavolului; poetul se întreabă în poemul Plângerea fraţilor Ion şi Ileana: „dacă nu cumva până şi cerul / este controlat de aceeaşi atotputernică Securitate”. Poetul manifestă acum tăria morală a omului Ion Zubaşcu, asumându-şi destinul cu demnitatea, curajul şi spiritul de sacrificiu moştenit de la tatăl său, exprimat în versuri de o fermitate şi acurateţe testamentară: „şi încă lupta noastră cu Securitatea nu s-a încheiat / ne vom duce şi noi în curând în pământ / şi ne vom muta dincolo încleştaţi de gât cu Securitatea / vom putrezi în ţărână luptându-ne cu Securitatea / pe noi nu ne vor mânca viermii Pământului / ci viermii Securităţii şi le va fi uşor / şi-au început lucrarea cu părinţii noştri şi cu noi / cât încă eram vii imaginându-ne că trăim în libertate / în lagărul nostru natal în minunata noastră copilărie din lagăr / nici sufletul nostru nu va putea urca liniştit la cer / decât scuturându-se din încleştarea Securităţii / şi făcându-şi vad către tronul Tatălui nostru ceresc / printre soboarele de îngeri simulanţi din înalturi / sensul vieţilor noastre de acum înainte până la capăt / e să ne apărăm părinţii şi propriile biografii / să le apărăm măcar memoria şi istoria lor cât va fi cu putinţă / de sângele crimelor şi violurilor Securităţii / ca măcar fiii şi urmaşii noştri la rândul lor / să ne poată apăra şi pe noi până la capăt / într-o ţară care înaintează în istorie cu spatele de o veşnicie / doar apărându-se de Securitatea care ar fi trebuit să o apere”.
Căci Omul, pomul şi fântâna, scris, ca şi volumul Moarte de om (Editura Limes, 2010), în perioada următoare aflării verdictului crud al zeilor în privinţa zilelor pe care le mai are de trăit, dar şi a meschinăriei oamenilor şi a laşităţii colective în momentul în care a fost dat afară de la ziarul „România liberă” pentru că dezvăluise „prea mulţi ierarhi securişti”, ar trebui citit nu numai ca un zguduitor document, ci şi ca testament al celui care a fost şi rămâne pentru totdeauna Ion Zubaşcu. O carte care merită a fi tradusă în toate limbile de circulaţie, căci este mai convingătoare decât rapoartele unor politologi privitoare la sistemul comunist.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog