Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Ion Zubaşcu. O viaţă dramatică – o poezie hiperrealistă

Dumitru Augustin DOMAN

Alte articole de
Dumitru Augustin DOMAN
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Ion Zubaşcu pare să fi fost sortit unei vieţi zbuciumate, dramatice, pline de nenumărate încercări. Dar micul om era pregătit să înfrunte orice stihie, să se lupte cu munţii şi cu fiarele pădurii... Deşi s-ar cuveni să discutăm despre poezia lui Zubaşcu mai degrabă decât despre viaţa lui, în cazul nostru nu putem despărţi apele, pentru că el însuşi nu a făcut delimitări între literatură şi valurile înspumate ale vieţii. Poezia omului disponibil Ion Zubaşcu este un amplu document, proiectat în oglindă, un fidel jurnal al trăirilor de fiecare zi. Nu vom putea înţelege nicicum poezia, fără a cunoaşte viaţa autorului. Un caz unic în poezia românească. Prin extensie, chiar şi cântecele străvechi culese din Maramureşul istoric, colindele pe care le cânta poetul pe la diferite festivaluri, sunt organic legate de biografia sa. Poezia şi cântecul au fost formele explicite de luptă a lui Zubaşcu cu vitregia sorţii.
„Sub semnul acestei tragedii a stat destinul nostru de până acum”, mărturiseşte Ion Zubaşcu într-un interviu acordat lui Adrian Alui Gheorghe („Conta”, nr. 6 / 2011), apărut la o lună de la moartea poetului. Şi, mai departe: „Toată viaţa am fost pe drumuri, un destin de om trăit sub semnul provizoratului /.../, nu am fost legat de un loc anume, de o casă anume /.../, am ştiut că nimic nu e al meu, nu mă pot ataşa de nimic /.../, sunt un străin în propria mea viaţă şi în propria mea ţară”. Nu mai e nevoie de hermeneutică, mărturisirea unei vieţi aşa cum a fost ţine loc de orice analiză literară.
 
Cântecul de dragoste al Omului disponibil
La Zubaşcu, în mod acut, dramatic, existenţa se preschimbă în literatură, devenind poezie-document. După o lungă perioadă, în care a practicat jurnalismul, a revenit la poezie, recuperând timpul dedicat igienei sociale, cu volumul Omul disponibil, subintitulat Noi viziuni postistorice. Cântec de dragoste, la care voi lucra toată viaţa.
În ce-l priveşte pe Ion Zubaşcu, maxima referitoare la luciditate şi suferinţă funcţionează perfect. Viaţa lui, „biografia reală” a omului disponibil este cu atât mai dureroasă, cu cât el e mai lucid; dar el are, e adevărat, şi o mare disponibilitate pentru suferinţa pe care o trăieşte încă de la naştere, necunoscându-şi tatăl (ucis de Securitate) şi însoţindu-şi mama în închisoarea politică la vârsta de doar doi ani, ameninţat cu exmatricularea din facultate pentru că nu era „pe linie”, profesând ca dascăl în Maramureşul natal, cântând la cenaclul lui Păunescu, făcând o boemă „de nevoie”, el fiind, altfel, un om aşezat şi ordonat... De aici, autenticitatea textului (fiind vorba de un singur text, împărţit formal în douăsprezece cânturi), ce anulează hotarele dintre genuri, ignorând programatic trecerea de la poemul liric la cel în proză, de la eseu la jurnal şi, desigur, şi în sens invers. Zubaşcu scrie un monolog continuu de o retorică dramatică: „Scriu de când mă ştiu, dar încă nu m-am fixat într-o formulă despre care să pot spune: da, ăsta e teritoriul meu, stilul meu, forma mea. Mă tentează în continuare toate formulele literare, pot scrie la fel de uşor în toate stilurile, am exersat atât de mult cuvântul încât pot face din el aproape orice, asemenea unui copil din jucăria sa”. Din melanjul de stiluri, Ion Zubaşcu îşi construieşte un stil propriu, absolut inconfundabil. „Epopeea” lui este confesiune, mărturia unei conştiinţe artistice şi civice neliniştite, responsabile, gata de sacrificiu pentru puritatea vieţii şi a textului. Pe cât de pretenţios şi scrupulos este poetul Zubaşcu cu poezia sa, dar şi cu poezia în general, pe atât este de generos cu confraţii, mai ales cu cei mai tineri decât el. Un adevărat... om disponibil. Ceea ce nu exclude totuşi polemica şi atitudinea critică, derapând uneori – nicidecum rizibil – spre pamflet sau satiră.
Această carte a vieţii poetului poate fi considerată o ars poetica ce vizează mai degrabă un crez de viaţă: „Mă simt bine doar în largul curgerii, nu sunt ţărm, ci val curgător, cred cu putere că sunt o pânză freatică, în câmpurile cu unde galactice” sau: „manuscrisul meu esenţial e chiar propriul destin”, sau: „Actualizez în poeme / eurile mele eşuate (şi ale celorlalţi), puse pe tuşă / sau ţinute-n rezervă de normalitatea mea de acum”. De aici senzaţia – dinspre poet spre cititor – de poezie trăită în chiar momentul scrierii ei, respectiv în chiar clipa citirii ei. Am putea spune că Ion Zubaşcu este creatorul unui gen aparte: poezia-document, în care primează referenţialitatea, cu nenumărate sertare ce dau pe dinafară de idei, fapte, amintiri deloc senine, deloc benigne. Poetul le adună pe toate, visând la cartea desăvârşită: „Îmi închipui o carte ca o mare construcţie / atât de bine legată în toate măruntaiele ei / încât imediat după apariţie / s-o accepte marele cosmos / în circuitul valorilor lui”. Viziunea lirică este mereu marcată de tensiunea existenţială, nelipsind nici abordarea autoreflexivă a cărţii. Cântul X este un exemplar poem în acest sens: bibliotecara care-şi trăieşte perioada gravidităţii în bibliotecă şi naşte acolo îşi iniţiază fătul printre cărţi; totul trimite la ideea de început de lume reală în mijlocul unui univers de cuvinte labirintice. Iar cântecul de leagăn e tot iniţiatic: „Fiul meu, fiul meu / fie-ţi aceste file de carte străveche / îmbibate, dincolo de litera lor, cu mult sânge şi multă viaţă de om / cele mai durabile scutece!”.
Pe de altă parte, e de remarcat lupta continuă dintre realitate şi proiecţia acesteia mai mult sau mai puţin fidelă, dar de un autentic dramatism: „Nu pot să sacrific femeia pe care-o iubesc / şi copiii pe care-i iubesc / de dragul cuvintelor «copii» şi «femeie» / dintr-o poezie de dragoste, oricât de desăvârşită ar fi ea”. Din această dispută, poetul iese învins, răstignit şi sângerând la infinit pe o cruce de realitate şi de cuvinte ce-l mângâie, liniştindu-l, dar şi-l sfâşie, provocându-i suferinţi. Finalul lasă o fisură pentru lumină, întredeschide o uşă cât să răzbată în universul acesta sufocat şi sufocant o rază: „Sunt fericit. Sunt disponibil pentru orice experienţă viitoare...”, pentru că: „Numai oamenii fericiţi fac adevărata istorie”. Finalul cărţii e unul profetic: „Între devorarea de alţii şi sacrificiul de sine / vom călători totuşi fără întoarcere. / Ne vom obişnui cu atâta lumină / şi, în cele din urmă, cu timpul. / E-he-he... De-ar fi să mai trăim o viaţă, un timp, o istorie... / Dar ce să mai lungim vorba atât? / Hai să luăm totul încă o dată de la bun început. // Cu Dumnezeu înainte!”.
Poetul nu a ajuns să-şi îndeplinească angajamentul de a scrie poemul unic, desăvârşit (Omul disponibil). Între timp, a aflat că o boală necruţătoare îl macină din interior. În lupta cu moartea a ieşit învingător însă, publicând în ultimii doi ani de viaţă două volume de poezii.
 
Poezia „ca un tratat de anatomie”
Volumul Moarte de om, cu subtitlul O poveste de viaţă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), este asemeni unei terapii, dureroase, îngrozitoare, dar şi benefice, în acelaşi timp. Am citit primele poeme, apoi am pus cartea deoparte, zicându-mi că încă nu sunt pregătit. E de necitit, de necitit! m-am descurajat eu. Am luat-o din nou peste vreo lună, am deschis-o ca pe Biblie pe la mijloc, am mai citit vreo zece versuri şi... acelaşi verdict ezitant: de necitit, de necitit! Am scris două cărţi despre moarte, dar acum îmi dau seama că am făcut doar literatură, că sunt un nevrednic mâzgălitor de hârtie. Când într-un final am reuşit să citesc cartea, am descoperit că poetul Ion Zubaşcu face o radiografie surprinzătoare unui dramatic moment de viaţă. E un poem-document zguduitor pe tema morţii, ce se înscrie la limita extremă dintre viaţa iluzorie şi eterna veşnicie: nicio notă falsă, nimic ipocrit, nimic contrafăcut. Poetul desfiinţează graniţele dintre el – omul – şi eul poetic.
La pagina 82 a acestui Reality show, găsim explicita artă poetică a lui Zubaşcu: „nu m-am jucat cu cuvintele niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viaţă, am scris versuri doar ajuns la o limită când eram cu fiinţa pe pragul prăbuşirii şi disoluţiei, pentru mine cuvintele au fost totdeauna o problemă de viaţă şi moarte, m-am agăţat de poezie cu tot trupul şi sufletul ca de ultima şansă de supravieţuire, am scris versuri doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trişat niciodată, am fost trup şi suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferinţă şi spaimă de moarte tot atâta poezie”. Recitind volumele „omului disponibil” Ion Zubaşcu, vom constata cât adevăr dureros ascunde fiecare afirmaţie din poemul citat.
Cartea este unică în literatura română prin ridicarea vălului de pe mizerabilism, de pe dramatismul paroxistic din unele momente ale vieţii, prin reflectarea în toată hidoşenia ei a părţii nevăzute a aisbergului care este existenţa. „Pacientul Ion”, un veritabil Iov al mileniului III, nu luptă cu bubele şi lepra de pe grămada de bălegar, ci cu cancerul, boala secolului, într-o metropolă strălucitoare la suprafaţă, dar putredă de năravuri şi moravuri balcanice. Cu seninătatea textului din Vechiul Testament, Zubaşcu trăieşte, la propriu, durerea, asemeni lui Iov: suferă, plânge, dar şi speră, se opune, se bucură de fiecare zi, de fiecare secundă, mulţumind lui Dumnezeu în rugăciuni, în psalmi: „îţi mulţumesc Doamne / pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă / pe care nu mă mai satur s-o trăiesc / după năucitorul diagnostic de la biopsie / înaintea întunericului / a nopţii ce vine / a somnului fără nicio ieşire”. Toate aceste stări sunt sursă de poezie pentru Zubaşcu, de altfel, ca şi pentru Cioran care spunea: „întunericul în care ajungi pe scările durerii, nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei”.
Scenele nude din bufetul Oşanca, terasa din curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie sunt a unui reportaj crud, aici „domnul cu valva aortică înlocuită şi testiculele extirpate / îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect / cu punga colostomică pe masă / şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”, domnul din Bucovina (din care medicii mai pot extirpa doar „sufletul”) „îşi arată la mese filmele mari cu cavernele la plămâni / şi cere tuturor bani de mâncare”; tabloul este de apocalipsă, că „nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie / şi cel în care viaţa e moartă deja”, doar Zubaşcu trăieşte „cu plenitudine clipa”, fiind şi aci „ca pretutindeni acasă” şi observă cum „printre pacienţii mâncaţi deja de toate bolile lumii / cireşele se coc printre frunzele late ale cireşului/ foarte înalt şi resfirat pe deasupra meselor/doi porumbei se împreunează pe-o creangă...”. Astfel, toată istoria lumii, toate evenimentele cruciale nu se mai desfăşoară pe câmpuri de bătălie, pe „câmpuri de onoare”, ci în interiorul încă misterios al omului; istoricii se află în cabinetele medicale: „la radiografie şi hemografie / la ecografie şi scintigrafie / la irografie şi tomografie /(...)/ peste tot sunt biografi inspiraţi care văd şi scriu / zi şi noapte scriu anatomografii fără întrerupere / şi nu-şi mai văd capul de atâta scris / cu conştiinţa vie că marile evenimente istorice/ îşi mută sângeroasele câmpuri de bătălie/ între duşmanii dinăuntru ai omului / şi orice măreţie se anatomizează / orice înfrângere şi victorie se anatomizează...”. Poezia lui Zubaşcu e „ca un tratat de anatomie”, dacă e să-l cităm pe Gheorghe Crăciun. În bătălia aceasta cu inamicul din interior, poetului nu-i mai rămâne decât speranţa în miracolul creştin: „Am un sentiment plin că voi trăi, că voi supravieţui şi acestei experienţe prin care mi s-a dat să trec cu viaţa mea atât de greu încercată de necazuri şi singurătăţi. Miracolul s-a întâmplat. Dumnezeu mi-a vorbit aseară prin omul lui, fiecare cuvânt al predicii părea că îmi este adresat special mie. Fiecare propoziţie mi se lipea de suflet şi-mi dădea un răspuns...”
Testamentul, înscris într-o carte intens trăită şi aproape la fel de intens „murită”, este revelator: „Ion Zubaşcu este numele meu sunt de meserie poet / şi vorbesc pentru lungul şir de strămoşi tăcuţi de pe Valea Izei / mi se pare un nonsens să duci flori la mormântul unui mare poet / doar într-o zi anume şi într-un anume loc peste nişte oase goale / cine vrea să-şi amintească de mine oricând şi oriunde / e destul să-şi ridice o clipă ochii şi inima spre cer / să audă cum cântă cuvintele mele puternice printre stele”.
Toţi oamenii iubesc, însă doar câţiva au reuşit să facă poezie mare din sentimentul acesta. Toţi oamenii sunt bolnavi, însă foarte puţini reuşesc să facă poezie din trăirea suferinţei, a durerii, a sfârşitului. Ion Zubaşcu este un ales. El a reuşit să scrie o carte de poezie adevărată, izvorâtă dintr-o intensă suferinţă. Iar acest lucru e cu adevărat un miracol.
 
Testamentul lui Ion Zubaşcu: Omul, pomul şi fântâna
Zubaşcu, grav bolnav, a scris pe ultima sută de metri a vieţii sale, în 2011, un volum dramatic: Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească, testamentul de drept al poetului. A apucat să-l scrie şi să-l publice într-o revistă, dar timpul nu i-a mai îngăduit să-l trimită criticilor şi prietenilor. E aceeaşi poezie-document, la fel de sfâşietoare, un ultim strigăt de revoltă şi disperare, stins într-o senină credinţă a Vestitorului Ion Zubaşcu: „eu sunt un poet ocazional / m-am născut cu ocazia poporului român / scriu versuri cu ocazia limbii române / şi a lumii în care se naşte zilnic / viaţa mea unică poezia mea”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog